Noua trompetă

Imagine preluată de pe shopmania.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Astăzi vă voi povesti o nouă întâmplare de pe vremea stagiului militar. Ca de obicei, o întâmplare nostimă. Şi tare mă tem că mă apropii de sfârşitul acestor întâmplări...

Aşa cum vă povesteam într-o postare precedentă (Omul cu scaune la cap), a existat o perioadă de mare emulaţie culturală şi creatoare în compania noastră, caracterizată prin întruniri vesele şi prelungite până la ore târzii din noapte... Nu era vorba de beţii monstruoase sau de orgii, ci pur şi simplu de petreceri pline de muzică, bancuri şi voie bună.

Perioada diurnă a zilei o foloseam din plin pentru a dormi şi a face aprovizionarea celor necesare petreceriii nocturne. La fel s-a întâmplat şi acum.

După un somn de refacere început după apelul şi masa de dimineaţă, ne sculăm buimaci de prin paturile din infirmerie unde eram ascunşi şi începem să mişunăm prin magazinele din zonă. Unul cumpără cârnaţi, altul pâine, un altul caşcaval, fiecare avem sarcini şi cantităţi bine stabilite deja din seara precedentă.

Uşor, uşor, ziua trece, ofiţerimea pleacă pe la casele din dotare şi rămânem noi stăpânii inelelor, ca să zic aşa. Trece şi programul de seară, vedem la televizor ultimele ştiri, câţiva se mai uită la câte un meci, iar alţii se duc în paturile lor dând dovadă de un respect matur pentru disciplina militară.

Numai noi, nu. Ca de obicei, ne strângem în sala de mese a infirmeriei, pregătim masa, facem apelul titularilor şi începem petrecerea. Suntem cel mult douzeci de persoane, toţi puşi pe şotii şi bancuri. Astăzi îl avem invitat special pe gornistul unităţii. Băiat bun, la locul lui, dar nedeprins cu viaţa periculoasă în care ne place nouă să ne scăldăm... Aşa că, pe la orele două, când petrecerea dădea semne că se apropie de sfârşit şi omul nu-şi mai simţea obrajii de cât cântase la goarnă, invitatul nostru se ridică de pe scaun, cască amarnic de câteva ori şi ne informează că se duce la dormitor. Formăm cu toţii o societate democratică, aşa că propunerea lui e votată în unanimitate, fără a încerca să-l reţinem în pofida voinţei lui liber exprimate. Dar, luat de grijile zilei şi de oboseala acumulată în ţesuturile subcutanate, omul pleacă fără goarnă! Altfel spus, îşi uită goarna la noi. Sau, şi mai altfel spus, îşi lasă goarna pe mâinile noastre. Mare greşeală, aproape o catastrofă. Spun asta pentru că, imediat ce omul iese pe uşă, Tudor pune mână pe o pară rămasă de masă în urma festinului şi o îndeasă în goarnă fără posibilitate de scoatere ulterioară. Iniţiativa lui ne ia pe toţi prin surprindere pentru că, până atunci, Tudor se manifestase ca un individ cuminte, la locul lui, fiind doar părtaş, nu şi autor de glume. Ne privim şi cădem de acord în mod tacit că trebuie să-l încurajăm şi nu să-i tăiem aripile care au prins să înmugurească... aşa că luăm trompeta cea înfundată şi o agăţăm pe tăcute în cuiul ei din camera de gardă. După care, obosiţi de efortul făcut, mergem şi noi la dormitoare.

Se face ora cinci şi gornistul se duce plin de avânt creator la goarna din cui, o apucă bărbăteşte şi iese pe platoul unităţii pentru a suna deşteptarea. Duce goarna la gură, suflă şi mai să-i plesnească obrajii de efort, pentru că goarna e mută. O lasă preţ de câteva secunde, se uită buimac la ea şi o duce iar la gură ca să sufle atât de voiniceşte, încât aproape că îi ies ochii din cap. Efort inutil pentru că goarna rămâne la fel de tăcută. Cu ochii pe ceasul care arăta că ora deşteptării trecuse de multişor, băiatul începe să o scuture, s-o bată la un cap, apoi la altul, să vâre o crenguţă într-o încercare disperată de desfundare. Niciun rezultat! Goarna rămâne fermă pe poziţie. Iar timpul trece... Exasperat atât de zbuciumul pe care îl remarcase la flăcău, dar şi de faptul că ora deşteptării trecuse de mult fără a se auzi nici măcar un sunet, Ofiţerul de Serviciu pe Unitate iese din chiţimia lui şi se năpusteşte asupra gornistului:

- Ce mama naibii faci acolo? E cinci şi jumătate şi tu încă nu ai sunat deşteptarea! Sun-o dracului odată!

- Permiteţi să raportez! E gorna înfundată, răspunde gornistul, vânăt la faţă şi gâfâind de efortul făcut cu suflatul şi scuturarea goarnei în cele mai diverse poziţii.

- Şi ce mă priveşte pe mine? strigă ofiţerul nervos. Tu trebuia să suni deşteptarea de mai bine de o jumătate de oră!

- Permiteţi să raportez! Şi cum s-o sun, îşi permite flăcăul o obrăznicie, dacă e înfundată?

- Nu ştiu, treaba ta! Fluier-o!

Iar gornistul s-a conformat. A pus goarna jos, şi-a pus mâinile în şolduri şi a început să fluiere cât putea de tare semnalul deşteptării.

Sunt convins că am rămas în istoria forţelor armate mondiale ca singura unitate militară la care, într-o dimineaţă de sfârşit de iunie, deşteptarea a fost fluierată şi nu cântată la goarnă...

Să auzim de bine!