Eu nu vreau să alerg spre locul morţii mele

Imagine preluată de pe adevarul.es

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sunt convins că titlul acestei postări vi se pare cel puţin sinistru. Dar, sper ca în rândurile care urmează să fiu suficient de explicit ca să mă înţelegeţi.

Urmăresc la televizor un documentar despre atrocităţile din timpul celui de al Doilea Război Mondial. National Geographic îmi înfăţişează masacrul de la Katyn. Imaginile nu pot fi descrise în cuvinte şi sunt de o atrocitate fără seamăn. O masă de oameni care sunt dezbrăcaţi, încolonaţi şi trimişi în pas alergător spre o groapă comună unde urmează ca să fie împuşcaţi. Totul este de o umilinţă şi o duritate care mă blochează. Moartea unui singur om este un lucru inimaginabil de trist şi de dureros, iar aici sunt ucişi zeci de mii. Zecii de mii! un număr care e dificil chiar de pronunţat!

Pe marginea gropii, soldaţi stând cu picioarele depărtate şi cu armele în bandulieră îi aşteaptă cu o vădită nerăbdare. Iar victimele vin alergând spre groapa lor finală. Vin alergând! De ce alergă aceşti oameni, mă trezesc întrebându-mă? De ce se grăbesc spre moartea lor? Doar câteva secunde îi despart de cele întâmplate celor aflaţi înaintea lor şi aceleaşi secunde îi mai despart de propria moarte. Bărbaţi sau femei aleargă spre moarte. De ce? Să fie vorba de sentimentul de supunere în faţa autorităţii? Nici măcar nu este o autoritate poloneză, ci nişte soldaţi venetici. Atunci ce îi face pe aceşti oameni să alerge, să îşi grăbească sfârşitul? Aş vrea să văd oameni care se luptă, aşa goi cum sunt, care se agaţă de crengile copacilor, care se împotrivesc dând din mâini şi din picioare, oameni care nu acceptă un destin crud şi care nu le aparţine. Nimic din toate acestea. Oamenii se dezbracă grăbiţi şi continuă să alerge spre groapa în care vor fi împuşcaţi.

Ideea continuă să mă macine chiar după terminarea documentarului. Nu sunt sociolog, dar mi-aş dori să fiu dacă m-ar ajuta ca să înţeleg un asemenea comportament. De ce ALERGAU, de ce nu se opuneau în niciun fel? este întrebarea care nu-mi dă pace. Doar pentru că aşa li se ordona de către criminalii aflaţi pe marginea gropii? Nu este suficient. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu alergau? Ar fi fost împuşcaţi. Ce se întâmpla dacă alergau? Erau la fel de împuşcaţi. Mă întreb dacă pe această grabă a victimelor spre un destin fals, dar eliberator, mizează bestiile care comandă...

Din nou mă uit la televizor. Şi văd zeci de oameni bolnavi, cu perfuzii sau branule atârnânde cum se urcă tăcuţi şi grăbiţi în salvările care îi vor duce în spitale aflate la zeci sau sute de kilometri de familiile lor. Niciunul nu se opune, niciunul nu se zbate, niciunul nu se agaţă de clanţele uşilor, niciunul nu se leagă cu lanţul de calorifere, nimeni nu dă din mâini sau din picioare, nimeni nu se luptă. Supuşi şi grăbiţi îşi părăsesc paturile. Supuşi şi grăbiţi ies din saloanele spitalului. Supuşi şi grăbiţi se urcă în salvările sinistre. Supuşi şi grăbiţi ca să execute o dispoziţie criminală. Mă întreb dacă pe această grabă a victimelor spre un destin fals, dar eliberator, mizează bestiile care comandă...

Să auzim de bine!