O zi la birou (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

De mult, mult timp nu am mai văzut o zi de toamnă atât de mohorâtã. Dacă stau să mă gândesc bine, de alaltăieri. Lucrăm cu toţii înfriguraţi şi ghemuiţi la birourile din dotare gândindu-ne la avantajul net pe care îl avem nefiind câini.

- Abia aştept să ajung acasă ca să pun de-o ţuică fiartă, declamã ritos Luigi.

- Îhî, îl încurajează vizibil duşmanul de Cristi, plescăind semnificativ din limbă.

Am scris "duşmanul" pentru cã el locuieşte cel mai aproape de serviciu. Implicit, se va încălzi primul. Mă gândesc cu jind că mâine e vineri şi e zi scurtă şi ajung mai devreme acasă şi... câte şi mai câte. Administraţia încă nu a dat drumul la încălzire, aşa că acest sfârşit de săptămână se arată tocmai bun pentru a ne încălzi bătrânele oase în sânul familiilor iubitoare. Tania tocmai a venit de la masă şi râgâie pe ascuns frecându-se pe burtă.

În liniştea tulburată doar de fâşâitul hârtiilor se aude sunând telefonul de pe biroul şefei. O scurtă convorbire, după care şefa mi se adresează nemilos, în stilul ei brutal:

- Te rog să mă scuzi dacă te deranjez, dar directorul Tolea te roagă să fii amabil şi să mergi până la el.

La o aşa comandă ce poţi răspunde? Drept pentru care îmi îndrept obositele-mi oase spre biroul lui "El lider maximo". Ciocănesc, mi se răspunde şi intru. Lăsat lejer pe spate, Tolea mă priveşte oarecum curios. Preiau pe tăcute curiozitatea din ochii lui şi i-o retransmit cu tot respectul cuvenit. Răspunzând într-un mod inteligent acestui schimb de priviri, Tolea apucă o hârtie de pe birou şi mi-o întinde:

- Mâine are loc o şedinţă de analiză la Dorohoi, iar tu eşti invitat să ne reprezinţi.

Parcurg mut de uimire rândurile care îmi joacă prin faţa ochilor. Acolo scrie negru pe alb (mă rog, o mică licenţă, pentru că scrisul era mai mult maroniu pe alb) exact ceea ce bunul meu director îmi comunicase verbal cu câteva secunde înainte.

- Se pare că eşti dorit chiar de directorul lor. Chiar, ce ai făcut de te admiră aşa de mult?

- Domule director, e toamnă, nu găsesc eu un răspuns mai inteligent după câteva secunde de stupefacţie, încercând să-i dau astfel de înţeles nu numai că e frig, dar şi că laudele terţilor mă lasă reci. Adevăratele laude trebuie să vină de aici, din vatra producţiei, din matca adevăratelor realizări, din lăcaşul celor care muncesc cu adevărat...

Omul (adică Tolea) ridică o sprânceană. Eu nu reuşesc nici măcar să mişc din urechi, drept pentru care decid să fiu sincer:

- E frig...

- Spune-i asta lui Lăzăroiu, directorul lor, îmi răspunde, dându-mi de înţeles că e o problemă pe care trebuie să o rezolv singur, ca un adult cu armata făcută la infanterie.

Mă întorc zguduit în birou şi mă duc glonţ la Mirela, şefa noastră cea de toate zilele:

- Mami, folosesc eu adresarea oficială, Tolea mă trimite la Dorohoi. Uite ce a primit, continui întinzându-i bucata de hârtie.

Mirela o citeşte cu toată atenţia şi îmi dă răspunsul pe care orice salariat onest îl aşteaptă de la şeful lui:

- Perfect! Şi eu ce vrei să fac EU?

- Ah, ingratitudinea omenească, exclam cu năduf, deci nu mă mai iubeşti? Vrei să-ţi moară bunătate de salariat?

- Fugi, bre, de aici! Nu te lăudai tu acum 26 de ore că eşti cel mai călit bărbat dintre femei?

Vorbele ei mă dor, drept pentru care mă întorc spre colectivul de oameni ai muncii şi declam:

- Fraţi români, aţi auzit? Şefa noastră nu ne mai iubeşte, se leapădă de noi!

Văd revolta pe chipurile lor, dar nu împotriva ei, ci împotriva mea. Iar Luigi îi dă glas:

- I-auzi brâul! Poate pe tine. Adică tu nu execuţi ce comandă Tolea? Un director avem şi noi, iar dânsul refuză să-l asculte, continuă el către colegii oripilaţi în timp ce mă arată cu degetul, ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu e politicos.

Benjamina sare şi ea cu mâna la gurã:

- Vaaai...

Tania lasă cu mâinile tremurânde un dosar pe birou şi mă priveşte drept în ochi:

- Nu pot să cred că TU poţi face aşa ceva!

Cristi intervine cu o susţinere morală viguroasă:

- Frăţicule, eşti mare! Te iubeşte directorul de la Dorohoi... ehe!

Îmi întorc privirile iar spre Mirela, mama noastră bună:

- Mirela, iubită şefă, nu-mi vine a crede că îţi poţi extermina subalternii cu mâna ta!

- Ei da, cu a mea nu, dar cu a lui Lăzăroiu...

Sunt în culmea disperării şi a supărării. Mă îndrept spre biroul meu cu paşii unui condamnat la moarte, iar Mirela îmi dă ultimele poveţe cu un aer matern:

- Nu uita să-ţi iei delegaţia şi banii de decont!

Îmi strâng lucrurile, mă îmbrac şi din uşă o anunţ cu glas cavernos:

- Mă duc să-mi iau bilet la tren. Să ştii că îţi împovărezi conştiinţa cu un suflet curat şi nevinovat ca al unui iepuraş... Adio!

Ies târându-mi picioarele. Fluturi negri roiesc în jurul meu şi mă bântuie cele mai rele gânduri. Dacă, din cauza frigului, voi îngheţa în compartiment? Dacă piraţii deturnează trenul între gări? Dacă pe drumul pustiu de 5 kilometri până la uzină mă atacă un stol de vulturi? Dacă, în lipsa mea, un cutremur zguduie Bucureştii şi îmi distruge biroul pe care îl am pe inventar? Şi multe asemenea întrebări fireşti pentru orice adult. Agenţia de bilete se află la zece minute de sediul nostru, aşa că decid să parcurg distanţa pe jos, la fel ca străbunii mei daci când mergeau şi ei după bilete. Prilej de a mai trage adânc în piept aerul proaspăt poluat al capitalei.

Aşa cum merg spre agenţie, încep să mă caut prin buzunare după bani şi acte. Catastrofă! Îmi dau seama că, în supărarea mea profundă uitasem portmoneul cu banii şi actele pe unul din birouri. Cu tensiunea arterială oscilând în jurul cifrei 24 demarez procedura de întoarcere la birou. Ajung la sediu, iau liftul, ajung la etajul nostru şi mă îndrept spre biroul atât de detestat acum. Aproape de uşă, cu mâna fiind pe clanţă, aud hohote homerice răbufnind din cameră. Mă opresc stupefiat, la timp ca să-i aud vocea lui Luigi:

- Fraţilooor, vă imaginaţi faţa lui când Lăzăroiu îl va întreba: Te-am convocat EU?

Sudori reci mi se scurg pe ceafă. Rămân blocat în faţa uşii, prilej de o auzi şi pe Tania hohotind:

- Mama miaaa, de mult nu am mai râs aşa bine! Îmi imaginez mutra lui în compartiment cu ţurţuri la nas...

Râsetele şi hohotele sunt acoperite de vocea lui Tolea:

- După ce a ieşit din biroul meu am avut crampe la stomac de atâta râs! Auzi la el, E TOAMNĂ! Uliuuu…

Toate comentariile sunt acoperite de sunetele produse de Cristi care plesneşte cu palmele în birou în momentele când nu se ţine de burtă.

Acum, totul era limpede: fusesem victima unei farse nemiloase organizată la nivelul cel mai înalt. Apăs clanţa şi intru calm în birou tocmai când Mirela hohotea cu lacrimi în ochi, mai abitir ca toţi ceilalţi. Instantaneu, privirile tuturor s-au întors spre mine şi o tăcere sinistră s-a aşternut în cameră.

Mă opresc în uşă, mă uit la fiecare din ei, după care rostesc cât pot de calm:

- M-am întors. Salutări de la Lăzăroiu. S-a bucurat nespus să mă vadă…

Urmează două secunde de tăcere şi chipuri împietrite.

- Fugi, bre, că nu ştii de glumă! Trebuia să ne suni din Dorohoi ca să ne spui că te-ai prins la poantă, mă admonestează Cristi în tăcerea aşternută.

Instantaneu, parcă înţeleşi, izbucnim cu toţii în cel mai lung, cel mai puternic şi cel mai frumos hohot de râs pe care l-am auzit vreodată.

Să auzim de bine!