Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (7)

Plaja Potos

Ziua șase-Plaja Potos şi vizita la Theologos

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Azi este o zi însemnată. Vom ataca renumita plajă de la Potos. Este în capătul cel mai sudic al insulei. Insulă care are o sută de kilometri pe circumferinţă, iar noi avem deja trei sute de kilometri pe bordul maşinii… semn că nu am stat cu mânile în sân.

Doar că, spre deosebire de alte zile, astăzi suntem ceva mai puturoşi şi ne sculăm la ora nouă. Cam târziu pentru nişte aventurieri ca noi, dar astăzi va fi o zi în care abilităţile mele lingvistice vor duce amuzamentul pe noi culmi. Dar să nu anticipăm…

De data asta, având în vedere destinaţia, purcedem la drum pe coasta vestică a insulei. Surpriza e totală pentru că, dacă pe coasta de est drumul are atâtea serpentine şi traversează atâtea culmi de crezi că escaladezi Himalaia, şoseaua pe care rulăm acum este mult, mult mai blândă. O culme pe ici, pe acolo, iar serpentine mult mai puţine şi mult mai blânde. Asta nu înseamnă că nu parcurgem localităţi în care şoseaua este atât de îngustă, încât nu numai că nu mai are trotuare, dar maşinile de pe un sens trebuie ca să le îngăduie pe cele de pe sensul opus ca să treacă. Dar în Grecia, asta nu e o problemă. Şoferii aşteaptă calmi, fără semnalizări optice sau acustice inutile. Dacă stau ca să mă gândesc, de când suntem în Thasos, am auzit o singură maşină folosind claxonul, şi aceea era cu număr de Elveţia.

Şi profit de această precizare pentru a vă împărtăşi bucuria noastră că nu am văzut turişti englezi, nici în hotelul nostru, nici aiurea, fiind bine ştiut că singura distracţie a respectivelor persoane este ca să bea până nu mai pot zbiera pe holurile hotelului…

Pe parcurs, imaginile mării aşa cum se vede ea în dreapta noastră sunt atât de frumoase încât nu rezistăm ca să ne oprim de vreo patru sau cinci ori pentru a fotografia sau filma. Şi nu poze cu IOLA (Io la malul mării, Io la volanul maşinii, Io la terasă cu micii în faţă etc)...

Ne ajută Dumnezeu şi ajungem la Potos. Staţiune ceva mai mică decât Limenaria, dar să nu credeţi că şi mai puţin populată. Aşezată pe aceleaşi pante aproape imposibile de urcat, are cea mai mare densitate pe milimetru pătrat de taverne şi magazine. Reuşim să coborâm câteva pante care mă fac să am puternice temeri faţă de posibilitatea întorcerii şi ajungem pe faleză. Nisipul e fin şi pe mal şi în apă, dar apa nu are nici de departe limpezimea din celelalte staţiuni vizitate până acum. Plaja este foarte bine garnisită cu sezlonguri, scaune, măsuţe şi chiar paturi cu baldachin. Nu trebuie ca să plăteşti nimic pentru ocuparea vremelnică a uneia din aceste dotări, doar să faci o consumaţie oricât de mică la barul în dreptul căruia te afli.

Ne poziţionăm în dreptul unui set de două şezlonguri şi o umbrelă, iar apare o fătucă pentru comandă. Comandăm două frappé şi fata mă priveşte insistent câteva secunde. Nu înţeleg sensul privirilor ei, mai ales că în dreapta mea se află propria soţie… Dar fata glăsuieşte:

- Ştiţi ce? O să vă aduc şi un scaun.

Probabil e rezultatul măsurătorilor optice făcute asupra burţii la care au contribuit localurile vizitate până acum… După câteva etape de înot şi dospit la soare ne deplasăm pe dig, de unde putem prinde nişte imagini foarte frumoase, atât ale staţiunii, cât şi asupra braţuluiui Agios Oros sau, altfel spus, asupra muntelui Athos care se vede vag în depărtare.

Vine ora plecării şi avem în program ca să vizităm localitatea Theologos. Dar nisipul colectat prin diferite părţi ale corpului ne produce rosături semnificative, aşa că decidem ca să mergem întâi la hotel, să ne spălăm şi abia apoi să efectuăm vizita programată. Ajungem la hotel, intrăm la duşul ucigaş şi, fiind primul, după ce ies, mă întind pe pat ca să-mi odihnesc puţin bătrânele-mi oase.

Deschid ochii şi ceasul arată ora douzeci şi unu şi treizeci. Fetele mele sforăie şi ele uşor care pe unde au aterizat. E clar, s-a dus vizita noastră la Theologos. Îmi scol grabnic fetele de frică să nu moară de inaniţie şi ele se scuză vinovate:

- Dacă te-am văzut că te-ai întins, am crezut că nu mai vrei ca să mergem şi că vrei ca să dormim. Aşa că am adormit şi noi…

Dulci fete mai am, drept pentru care le promit că mergem la restaurantul Doukas. Ajungem în cinci minute şi intrăm în local în ovaţiile şi saluturile ospătarilor. Luăm loc la o masă şi aşteptăm. Aglomeraţie ca în Gara de Nord în ajunul vreunei sărbători. Şi aşteptăm. Şi aşteptăm. Ceva nu e în regulă, ospătarii prea ocupaţi aleargă pe lângă noi fără ca să ne bage în seamă. Îmi aduc aminte că sunt capul familiei şi trebuie ca să dau dovadă de iniţiativă, aşa că prind un moment când Robert este în apropiere şi grăiesc în greacă folosind doar un decibel în plus:

- Na paraghilume, ne i ou?

Este o expresie pe jumătate în greaca modernă, pe jumătate în greaca veche și înseamnă “putem să comandăm, da sau nu” şi trădează o persoană nervoasă. Instantaneu, chelenerii par loviţi de fulgerele lui Zeus şi încep să sară care încotro, ca iepurii. Unul aduce faţa de masă, altul îmi prezintă oliviera, iar ultimul aduce coşul cu pâine. Comandăm ceva uşor, aşa cum am învăţat la domnul Stratos: pentru mine cotlet de miel cu salată Rokas, pentru copilă un antricot de viţel şi soţiei un pui á la creme, iar pentru toţi un platou cu nelipsita salată tzatziki și unul cu inegalabila bouiourdi. Ni se aduc produsele comandate, evident tot pe nelipsitele platouri. Merge şi o berică Amstel mică, aşa că nu preget ca să o comand. Mi se aduce în nelipsita halbă acoperită cu gheaţă. Cu ajutorul lui Dumnezeu terminăm şi masa asta şi nelipsitul desert din partea casei şi îmi lungesc gâtul în căutarea unui chelner căruia să îi plătesc valoarea bonului cu reducere de zece procente pentru că suntem români. Nimic, niciun succes. Aştept, şi într-un târziu apare Robert, care îmi reproşează:

- Mi-aţi produs un şoc, să ştiţi! Nu mai ştiu în ce limbă să vorbesc cu dumneavoastră… Acum văd că vorbiţi greceşte…

- Promit să nu îţi mai produc şocuri!

Râdem amândoi şi îmi lasă nelipsita chitanţă de care nu scapi, oriunde faci o plată şi indiferent de sumă. Iată că apare şi un flăcău care urmează ca să încaseze banii. Am în mână o bancnotă ceva mai mare şi omul se uită la mine întrebător.

- Treizeci şi cinci, îi spun eu în româneşte, crezând că mă aflu printre vorbitorii de limbă română specifici localului.

Omul se uită abulic câteva clipe la mine, apoi ridică din umeri a neputinţă. E momentul ca să iau măsuri decisive.

- Trianda pende, îi spun, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, dar spus în greceşte.

- A, explodează omul fericit în limba română, de ce nu spuneţi că ştiţi greceşte?

Aşa s-a terminat excursia noastră la Theogonos…

Să auzim de bine!