Nisipurile mişcătoare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu sunt un vânător pasionat. Ca să fiu sincer, nu sunt nici măcar unul nepasionat. Aceleaşi afirmaţii le pot face despre abilităţile mele de pescar.

La un moment dat, am avut o experienţă tristă în acest sens nereuşind să pescuiesc nici măcar o gheată după o zi de stat pe malul lacului. Este taina mea pe care nu o spun nimănui. Dacă nu mă întreabă... Recunosc, îmi place peştele ca aliment, dar de aici şi până la a-l pescui este cale lungă...

Este pentru a doua oară când, ca un părinte atent şi cooperant ce sunt, cedez rugăminţilor fiicei mele şi îi promit că în concediu vom merge împreună la o partidă de pescuit. Discuţia începe să se materializeze prin demararea procedurii de achiziţie a diferitelor ustensile minim necesare.

Acum, sunt cu ghiozdanul pregătit şi cu piciorul pe pedala de acceleraţie pentru că vom pleca în multdoritul concediu de odihnă. Intenţionat am ales un stabiliment care are în apropiere un lac suficient de lat ca să poţi înota şi suficient de adânc ca să conţină peşti.

Ajungem la destinaţie conform graficului orar, ne cazăm, despachetăm şi începem o scurtă incursiune pentru a ne familiariza cu particularităţile locului. Cu această ocazie ochesc un loc pe care îl apreciez ca fiind locul ideal pe care şi l-ar dori orice pescar.

A două zi, încărcat cu ustensilele, încep să-mi fac cruci cu ambele mâini, cerând insistent ajutorul lui Dumnezeu într-o operaţie care deja îmi lăsase urme adânci în cuget... Având în vedere experienţa traumatizantă anterioară avută, orice om cu un metabolism bazal normal s-ar fi oprit. Dar nu eu! Şi asta nu pentru că nu aş avea metabolismul bazal normal. Dar aşa sunt eu... Drept pentru care le campez pe fete în imediata apropiere, iar eu intru în nămolul aflat la mal pînă când apa îmi ajunge puţin mai sus de genunchi. Pun momeala în cârlig, arunc şi îmi fixez privirea pe plută. În mod absolut normal, nu se întâmplă nimic în prima jumătate de oră. Şi nici în a doua. Fetele mă părăsesc cu gândul la preocupări mai serioase, cum ar fi statul la soare sau jocul cu mingea.

Scot momeala neatinsă, o schimb şi vreau ca să mai încerc o aruncare odată cu schimbarea locului. În mod ciudat pentru un bărbat cu armata făcută la infanterie, observ că nu îmi pot extrage picioarele din nămolul în care sunt plasat. Forţez activitatea muşchilor răspunzători de mişcarea membrelor inferioare, dar singurul rezultat palpabil este acela că mă mai afund puţin. Sau e doar o impresie? Reiau mişcările membrelor şi, de data asta, devin conştient că mă scufund. Lucru confirmat şi de apa care îmi ajunge acum la brâu. Las undiţa în durerea ei şi încerc să trag tot mai puternic de picioare. Acţiune total greşită pentru că singurul rezultat este o continuare a scufundării. Picioarele parcă sunt absorbite în jos, iar singura mişcare pe care o mai pot face este să-mi rotesc trunchiul. Cu greu reuşesc o întoarcere ceva mai amplă cu speranţa că îmi voi putea semnaliza optic fetele. Speranţă deşartă. Fetele au lăsat lucrurile pe prosop şi au plecat la coadă la mici cu gândul la surpriza plăcută ce mi-o vor face, având ceva certitudini că nu voi reveni încărcat de peşti...

Încer un „Ajutor!” timid, dar nu îmi fac mari speranţe pentru că sunt singur pe tot malul. Caut ca să mă calmez, mai ales nervos, conştient că orice mişcare, dacă nu e decisivă, îmi va face mai mult rău. Deja apa îmi ajunge la nivelul pieptului şi orice mişcare îmi este mult îngreunată. Deja mă întreb ce părţi din corp vor începe peştii ca să-mi ciugulească şi cum voi arăta ca mumie când voi fi dezgropat întâmplător peste două mii de ani...

Dar Dumnezeu e bun şi mă ajută ca să văd cu coada ochiului undeva, în spate şi în dreapta, un fel de tufă dintr-o plantă cu crengi lungi şi robuste. Fac prima încercare. Mă întorc brusc şi reped mâna dreaptă spre un grup de crengi. Singurul lucru pe care îl reuşesc este ca să mă mai scufund doi centimetri. Nu e de glumă, aşa că aştept câteva secunde, îmi reglez respiraţia şi fac o nouă încercare. Victorie! Reuşesc să apuc smocul de crengi şi îl strâng cu atâta fermitate încât numai cu flacăra oxiacetilenică cred că mai pot fi desprins. Iarăşi mă opresc pentru o scurtă pauză de respiraţie şi ca să mă gândesc la mişcarea următoare. La fel de brusc, dar cu o forţă sporită de disperare, mă întorc iarăşi cât pot de mult şi de brusc spre dreapta şi reuşesc ca să prind smocul şi cu mâna stângă. Dar aud şi un trosnet ciudat al oaselor în zona şalelor... Fără ca să mă mai gândesc la alte oase din dotare şi la starea lor, încep ca să mă extrag trăgând puternic din braţe. Greu, foarte greu, reuşesc ca să mă extrag, efectuând în acelaşi timp şi o rotire a corpului. Singura grijă îmi este ca să nu se rupă smocul...

- Poc! se aude sunetul sec pe care îl produce ţâşnitul unui dop de şampanie.

Este sunetul produs de ieşirea bruscă a ambelor picioare din nămolul „arăgător”. Mă târâi în continuare pe burtă horcăind şi înghiţind apa malului, până simt că mânile au atins solul ferm. Îmi înfig unghiile în el şi mai trag odată din braţe. Gata, sunt salvat, sunt pe malul din pământ şi nu mă mai paşte niciun pericol. Tocmai la timp ca să văd cum mi se întorc şi fetele. Mă ridic plin de nămol şi strâmb de mijloc ca să le ies în întâmpinare.

- Tată, de ce umbli strâmb? mă întreabă copila imediat observând mersul meu şui şi încovoiat de mijloc.

- Scumpa tatii, cred că a fost un peşte foarte mare şi a trebuit ca să trag foarte tare de undiţă, liniştesc eu copila. Dar mi-a scăpat...

- Ce păcat, îşi exprimă ea dezamăgirea.

- Ba, eu aş zice ce fericire, completez gândindu-mă la cele păţite.

Să auzim de bine!