11 mari descoperiri pur româneşti

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu sunt adeptul protocronismului şi nici al sincronismului. Sunt adeptul ideii de adevăr şi dreptate, sunt adeptul ideii că fiecare lucru trebuie cunoscut şi apreciat aşa cum a fost făcut şi atunci când a fost făcut. În rândurile de mai jos veţi găsi un top al celor mai impresionante 11 realizări ale gândirii româneşti. Top cere, cu regret trebuie să recunosc, nu este cunoscut în totalitate nici măcar de noi, de români.

1. Diorama – Grigore Antipa

Diorama este o reprezentare spaţială a unei porţiuni de peisaj, în care muzeele expun animale împăiate, manechine şi diverse alte obiecte din peisaj, în scopul înfăţişării unui ecosistem şi creării impresiei unui peisaj real. Primul care s-a gândit la această formă de încadrare a naturii în peisajul citadin a fost naturalistul Grigore Antipa, biolog, zoolog, ecolog şi profesor universitar român. El este întemeietorul Muzeului Naţional de Istorie Naturală din Bucureşti, care îi poartă numele şi care, pornind de la reorganizarea sa în 1907, prezintă pentru prima oară dioramele biologice.

Acestea au reprezentat o nouă etapă în evoluţia şi organizarea muzeelor de istorie naturală. Primele diorame prezentau viaţa de pe piscurile munţilor Carpaţi, din regiunea colinelor, din Bărăgan, precum şi din zona inundabilă a Deltei Dunării. De asemenea, în Muzeul de Istorie Naturală există şi numeroase diorame care înfăţişează fauna din regiunile de tundră, preerie, savană sau din deşertul Sahara. Datorită deosebitei prezentări, numeroase muzee europene şi americane au solicitat sprijinul savantului român pentru organizarea colecţiilor lor muzeistice.

2. Tunul Basilic – Orban

“Căderea Constantinopolului” reprezintă numele sub care este cunoscută cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de forţele Imperiului Otoman, sub comanda sultanului Mehmed al II-lea, în data de 29 mai 1453. Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari străini. Cetatea avea circa 22,5 kilometri de ziduri fortificate, probabil cele mai puternice aflate în folosinţă până atunci. Otomanii aveau o armată uriaşă de aproximativ 80.000 – 100.000 de oameni, dar săbiile şi săgeţile nu erau suficiente pentru a penetra colosala cetate bizantină. Ca atare, otomanii au angajat un inginer pe nume Urban sau Orban, de origine controversată încă, dar despre a cărui naţionalitate română există destule probe.

Acesta era specialist în construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate în tehnica de luptă. Orban a constuit în premieră un tun enorm, botezat “tunul Basilic”, măsurând peste opt metri lungime şi circa 75 centimetri diametru, care era capabil să lanseze un proiectil de 544 kilograme la o distanţă de aproape doi kilometri. Tunul lui Orban nu avea precizie, încărcarea sa dura trei ore, ghiulele erau puţine şi arma s-a prăbuşit sub reculul propriu după numai şase săptămâni. Cu toate acestea, instrumentul a reprezentat precursorul tunurilor perfecţionate, de mare putere proiectate ulterior, lănsâd până astăzi moştenirea principiului său de funcţionare.

3. Cibernetica – Ştefan Odobleja

Cibernetica este teoria controlului prin retroacţiune. Termenul s-a răspândit mai ales în legătură cu sistemele digitale, dar domeniul este mult mai larg: cibernetica se ocupă de modul în care un sistem (digital, mecanic, biologic) prelucrează informaţiile şi reacţionează la acestea. Tot cibernetica se interesează de modul în care sistemele se modifică sau permit modificări pentru a-şi optimiza acţiunile. Medicul Ştefan Odobleja, creatorul psihociberneticii şi părintele ciberneticii generalizate, a publicat în 1929 studiul “Metoda de transonanţă toracică” în care enunţa pentru prima oară legea reversibilităţii.

Odată cu participarea la la Congresul Internaţional de Medicină Militară din Bucureşti (1937), acesta anunţă apariţia operei sale capitale “Psihologia consonatistă”, lucrare prin care face publică prima variantă a concepţiei cibernetice generalizate şi demonstrează caracterul mulţi şi interdisciplinar al acesteia. Modelul cibernetic, pornind de la observaţii, intuiţie şi raţiune creat de Odobleja în 1938 - 1939, dar vehiculat zece ani mai târziu în literatura americană şi apoi în cea europeană, a fost utilizat şi aplicat într-o varietate de domenii.

4. Pila Karpen – Nicolae Vasilescu-Karpen

O pilă electrică de producţie românească, furnizează energie de 56 de ani, fără întrerupere. Inventatorul minunii, Nicolae Vasilescu-Karpen, om de ştiinţă, inginer, fizician şi inventator a declarat, cu o jumătate de secol în urmă, că ea va funcţiona veşnic. În Muzeul National Tehnic "Dimitrie Leonida" din Bucureşti există un obiect de patrimoniu care stă într-un seif metalic blindat, chiar în biroul directorului muzeului. Este vorba despre "Pila termoelectrică cu temperatură uniformă", cunoscută sub numele de "Pila lui Karpen", pilă realizată în 1950. Aparatul este, de fapt, un perpetuum mobile, adică un dispozitiv care generează energie la nesfârşit fără vreo intervenţie din exterior.

Deşi ar fi trebuit să se oprească de multe decenii, "Pila lui Karpen" se încăpăţânează ca să funcţioneze, aşa cum a prevăzut inventatorul ei. Construirea unui perpetuum mobile a fost visul de secole al omenirii. Un aparat care să se mişte la nesfârşit, fără ca să primească impulsuri exterioare, ar rezolva definitiv setea de energie a civilizaţiei actuale. În epoca modernă însă, acest vis a fost abandonat pe considerentul că ar fi o utopie. Cei ce au continuat totuşi să caute soluţia, au fost marginalizaţi, lumea oamenilor de ştiinţă considerându-i nebuni. Perpetuum mobile nu poate exista. Cu toate acestea, un fizician român s-a încăpăţânat să-l construiască şi se pare că a reuşit. Nicolae Vasilescu-Karpen a început ca să lucreze la teoria unei pile electrice care să genereze energie la nesfârşit încă înainte de Primul Război Mondial. "Pila" a fost brevetată în 1922. Era vorba, în fapt, despre două pile electrice legate în serie, care pun în mişcare un minimotor galvanometric. Acesta, la rândul său, mişcă o paletă conectată la un întrerupător. La fiecare jumătate de rotire, paleta deschide circuitul, pentru ca la a doua jumătate de rotaţie să-l închidă. Timpul de rotaţie al elicei e calculat în aşa fel încât pilele să aibă timp de reîncărcare, respectiv pentru refacerea polarităţii în perioada cât circuitul este deschis. O astfel de pilă de proporţii ar putea alimenta o navă spaţială.

5. Scaunul ejectabil – Anastase Dragomir

Dacă la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, mulţi entuziaşti ai aviaţiei erau preocupaţi de construcţia avioanelor şi pilotarea acestora, un tânăr pe nume Anastase Dragomir şi-a concentrat atenţia pe siguranţa aparatelor de zbor şi, mai ales, a pasagerilor de la bordul lor. Anastase Dragomir era pasionat, ca mulţi dintre tinerii acelei perioade, de problemele aviaţiei. A plecat în Franţa, unde a lucrat la mai multe uzine de avioane. Aici şi-a perfecţionat propriul său sistem pentru salvarea piloţilor şi a pasagerilor în caz de accidente. La 3 noiembrie 1928, a înregistrat în Franţa cererea de brevet “Nouveau systeme de montage des parachutes dans les appareils de locomotion aerienne” şi a obţinut Brevetul nr. 678566 din 2 aprilie 1930 pentru “cabina catapultabilă”.

Această invenţie era “un nou sistem de paraşutare din aparatele de locomoţie aeriană, fiecare pasager având o paraşută proprie care permite, în momentul critic, eliberarea acestui ansamblu de avion, astfel încât paraşuta, împreună cu pasagerul insalat pe scaun, să treacă printr-o deschizătură a podelei”. Brevetul prevedea ca acest ansamblu de celulă-paraşută să aibă mai multe comenzi menvrabile de către pilot. În 1950, Anastase Dragomir a obţinut un nou brevet românesc, cu nr. 40658, pentru “celula paraşutată”, care constă în folosirea unui spătar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus, pentru ca în 1959 să înregistreze o altă cerere, care avea ca obiect construirea unui avion de transport echipat cu cabine catapultabile pentru salvarea pasagerilor (brevet românesc nr. 41424 din 1960). Ideea roamânului se va concretiza prin apariţia scaunului ejectabil la noile tipuri de avioane supersonice militare.

6. Stiloul – Petrache Poenaru

În anul 1821, brăileanul Petrache Poenaru, pandur, creator al steagului României moderne, inginer, matematician, inventator şi membru titular al Academiei Române din 1870, era secretarul lui Tudor Vladimirescu în timpul revoluţiei. Aceasta era o funcţie publică, activitatea lui fiind legată de pană şi călimară. Poate că de aici i-a venit ideea conceperii primului stilou din lume. Deşi după înfrângerea lui Tudor Vladimirescu, pandurii erau vânaţi şi decapitaţi, Petrache Poenaru scapă, iar în 1826 primeşte o bursă franceză şi îşi completează studiile la Ecole Polytechnique din Paris.

În 1827, la 25 mai, obţine Brevetul francez 3208 pentru "plume portable sans fin, qui s'alimente elle-même avec de l'encre" (condei portăreţ fără sfârşit, alimentându-se el însuşi cu cerneală). Această invenţie a revoluţionat domeniul instrumentelor de scris, contribuind la crearea unui obiect folosit şi în prezent de milioane de oameni. Tocul cu rezervor al lui Poenaru elimină zgârieturile de pe hârtie şi scurgerile nedorite de cerneală, oferind soluţii pentru îmbunătăţirea părţilor componente spre a asigura un debit constant de cerneală, precum şi posibilitatea înlocuirii unor piese.

7. Vaccinul antiholeric – Ioan Cantacuzino

Ioan Cantacuzino, academician, medic, microbiolog, profesor universitar român, fondator al şcolii româneşti de imunologie şi patologie experimentală, a desfăşurat o bogată activitate de cercetare privind vibronul holeric şi vaccinarea antiholerică. Pe baza cercetărilor desfăşurate în această direcţie, medicul a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită “Metoda Cantacuzino”, folosită şi astăzi în ţările unde se mai semnalează asemenea cazuri de holeră. Implicându-se în studiul holerei, tifosului exantematic şi tuberculozei, aduce contribuţii remarcabile. A creat noţiunea de imunitate prin contact.

În 1913 a condus prima vaccinare antiholerică masivă în focarele infecţioase, cunoscută în ştiinţă ca „Marea experienţă românească", care a salvat multe mii de vieţi şi a iniţiat măsurile de combatere a epidemiei de holeră. În primul Război Mondial, în calitate de conducător al serviciilor sanitare militare şi civile, a luat măsurile de combatere a marii epidemii de tifos exantematic. A creat o serie de lucrări ca: descoperirea imunităţii celulare şi umorale, sensibilitatea şi lipsa de imunitate a organismului faţă de scarlatină, studii cu renume mondial asupra holerei şi vaccinoterapiei. Introduce vaccinul lui Calmette, iar în 1912 creează vaccinul antitific.

8. Gerovital – Ana Aslan

Medic român specialist în gerontologie, academician din 1974 şi primul director al Institutului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie (din Otopeni), Ana Aslan a evidenţiat importanţa procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital sau vitamina H3. Produsul a fost preparat în anul 1952 şi brevetat în peste 30 de ţări. În acelaşi an ia fiinţă Institutul Naţional de Geronto-Geriatrie „Dr. Ana Aslan”, primul institut de geriatrie din lume, model pentru ţările dezvoltate prin asistenţa clinică şi cercetare.

„Ana Aslan” are anual mii de pacienţi. Efectele terapiei Aslan asupra îmbătrânirii au convins încă de la început, aducând institutului pacienţi cu nume celebre precum Tito, de Gaulle, Pinochet, Chaplin, Claudia Cardinale, prinţese, conţi şi directori ai unor mari bănci ale lumii. Renumele produselor “Aslan” a trecut şi oceanul, John Kennedy recurgând la ele pentru o afecţiune a coloanei vertebrale la un tratament la domiciliu cu “Gerovital”.

9. Injecţia cu insulină – Nicolae Paulescu

Nicolae Paulescu, fost profesor de psihologie al Universităţii de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, este cel care a descoperit în 1921, insulina, hormonul secretat de pancreas, hormon care reglează metabolismul glucidelor, lipidelor, protidelor şi mineralelor din organism. Paulescu a demonstrat eficienţa acestei substanţe în reducerea hiperglicemiei şi a folosit insulina la tratarea diabetului. Descoperirea sa a salvat milioane de vieţi.

Ca şi în alte cazuri, enciclopediile îi prezintă la acest capitol pe doi “eroi cana dieni” Frederick Banting şi Charles Best care, în 1922, aveau să primească Premiul Nobel, în dauna lui Paulescu. Cei 30 de ani de muncă în laborator ai profesorului au fost furaţi de cei doi tineri canadieni, care luaseră cunoştinţă de munca românului din publicaţiile vremii. Pe baza articolelor acestuia, ei au reuşit să izolelze insulina şi să o folosească la tratarea unui pacient. Cu 8 luni înainte, Paulescu publicase într-o revistă de specialitate belgiană rezultatele cercetărilor sale sub titlul “Recherches sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive”. Doar că n-o numise insulină, ci pancreină.

10. Avionul cu reacţie – Henri Coandă

În octombrie 1910, în Marele Palat de pe Champs-Élysées din Paris, s-a deschis cea de-a doua ediţie a Expoziţiei Internaţionale de Aeronautică. Au fost expuse cele mai noi piese de aviaţie. Cea mai interesantă maşinărie, care a atras atenţia multora, a fost un avion roşu, fără elice, pe a cărui placuţă metalică scria: COANDA-1910. Acest avion a trezit interesul şi atenţia oamenilor nu numai pentru că nu avea elice, ci şi pentru că era total diferit faţă de ceea ce numeau ei până atunci "avion". Avionul avea două aripi duble şi un singur loc, o anvergură de 10,3 m, lungimea de 12,5 m, greutatea de 420 kg şi o forţă de propulsie de 220 kgf. Cea mai interesantă parte din avionul lui Coandă era sistemul de propulsie,o adevarată revoluţie în construcţia de motoare de avioane, sistem care avea să constituie soluţia viitorului.

Este vorba de motorul cu reacţie, inventat şi construit pentru prima oară de către acelaşi Henri Coandă, compus dintr-un motor cu piston cu patru cilindri, răcit cu apă şi care dezvolta 50 de cai putere la 1.000 de rotaţii pe minut. Acest motor-piston era cuplat cu un ax care rotea multiplicatorul de rotaţii; mişcarea era transmisă compresorului, care câştiga o viteză de 4.000 de rotaţii pe minut. Forţa de propulsie era de 220 kgf, mult mai mare decât dacă motorul cu piston ar fi fost cuplat la o elice. Mulţi vizitatori ai expoziţiei au fost suspicioşi privind decolarea unui asemenea aparat, până la o demonstraţia accidentală a lui Coandă, când, dorind doar să verifice motorul, avionul a inceput să mergă din ce în ce mai repede, până şi-a luat zborul. Impresionat de flăcările produse de motor şi îngrijorat de faptul că nu mai pilotase un avion până atunci, ci doar planoare, Henry a pierdut controlul maşinăriei, care a pierdut din înălţime şi viteză până a trebuit ca să aterizeze forţat. Această încercare a constituit primul zbor cu un avion echipat cu un motor cu reacţie. Astfel, cu 30 de ani înainte de Heinkel, Campini şi Whittle, Coandă a construit şi a zburat cu primul avion cu reacţie.

11. Racheta spaţială în trepte – Hermann Oberth

Hermann Oberth s-a născut la Sibiu în 1894. În 1922, lucrarea sa de doctorat despre ştiinţa rachetelor a fost respinsă, fiind considerată utopică. În 1923, Hermann Oberth a publicat cartea Racheta în spaţiul interplanetar, iar în 1929, Moduri de a călători în spaţiu. În anii 1928-1929, Hermann a lucrat la Berlin în calitate de consultant ştiinţific la primul film din istorie cu acţiune care se desfăşura în spaţiu: Femeile de pe Lună. Filmul a fost produs de UFA-Film Co., în regia lui Fritz Lang şi a avut un succes enorm în popularizarea noii ştiinţe a rachetelor.

În toamna lui 1929, Hermann Oberth a lansat prima sa rachetă cu combustibil lichid, numită Kegeldüse. La aceste experimente a fost asistat de diferiţi studenţi de la Universitatea Tehnică din Berlin, printre care se afla şi Wernher von Braun, ulterior părintele Programului Apollo. La sfârşitul lui 1958, Hermann Oberth, a găsit timp să îşi pună pe hârtie şi să publice gândurile sale legate de posibilităţile tehnologice ale unui vehicul lunar, o catapultă lunară, un elicopter şi un avion silenţios.

Alte invenţii româneşti renumite

1858 - Bucureşti - primul oraş din lume iluminat cu petrol şi prima rafinare a petrolului

1880 - Dumitru Văsescu - construieşte automobilul cu motor cu aburi

1886 - Alexandru Ciurcu - construieşte prima ambarcaţiune cu reacţie

1895 - D. Hurmuzescu - descoperă electroscopul

1904 - Emil Racoviţă - fondează biospeologia

1906, 18.03 - Traian Vuia - avionul cu tren de aterizare pe roţi cu pneuri; cu “Vuia I” acesta reuşeşte prima decolare fără ca să folosească niciun mijloc ajutător, numai cu aparate aflate la bord (de fapt, primul avion din istorie)

1906 - A.A. Beldiman - aparatul hidraulic cu daltă de percuţie pentru sondaje adânci

1910 - Tache Brumărescu – este inventatorul avionului cu decolare verticală, a cuplei automate la vagoane şi al maşinii de tăiat stuf

1918 - Gogu Constantinescu - întemeiaza o nouă ştiintă: sonicitatea, cu aplicaţii uriaşe în tehnica fluidelor şi a transmiterii forţelor

1920 - Gheorghe Botezatu - a calculat traiectoriile posibile Pământ - Lună, folosite la pregătirea programelor “Apollo” (al căror părinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost şeful echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei “Apollo”, rachetă care a dus primul om pe Lună

1921 - Aurel Persu – inventează automobilul aerodinamic fără diferenţial, cu motor pe puntea din spate (caroserie de forma “picăturii de apă”)

1956 – Iustin Capră – inventează rucsacul zburător, de fapt, primul aparat individual de zbor, dar face greşeala ca să nu îşi breveteze invenţia

1962 - Ion Agârbiceanu - primul laser cu gaz (heliu-neon) cu radiaţie infraroşie.

Ei, ce ziceţi? Nimic, nu? Păi, nici nu prea mai sunt multe de spus. Poate doar un lucru: dacă am fi fost locuitori ai vestului Europei, aceste invenţii ar fi fost cunoscute de fiecare cetăţean al planetei încă din fragedă pruncie...

Să auzim de bine!