Nisipurile mişcătoare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu sunt un vânător pasionat. Ca să fiu sincer, nu sunt nici măcar unul nepasionat. Aceleaşi afirmaţii le pot face despre abilităţile mele de pescar.

La un moment dat, am avut o experienţă tristă în acest sens nereuşind să pescuiesc nici măcar o gheată după o zi de stat pe malul lacului. Este taina mea pe care nu o spun nimănui. Dacă nu mă întreabă... Recunosc, îmi place peştele ca aliment, dar de aici şi până la a-l pescui este cale lungă...

Este pentru a doua oară când, ca un părinte atent şi cooperant ce sunt, cedez rugăminţilor fiicei mele şi îi promit că în concediu vom merge împreună la o partidă de pescuit. Discuţia începe să se materializeze prin demararea procedurii de achiziţie a diferitelor ustensile minim necesare.

Acum, sunt cu ghiozdanul pregătit şi cu piciorul pe pedala de acceleraţie pentru că vom pleca în multdoritul concediu de odihnă. Intenţionat am ales un stabiliment care are în apropiere un lac suficient de lat ca să poţi înota şi suficient de adânc ca să conţină peşti.

Ajungem la destinaţie conform graficului orar, ne cazăm, despachetăm şi începem o scurtă incursiune pentru a ne familiariza cu particularităţile locului. Cu această ocazie ochesc un loc pe care îl apreciez ca fiind locul ideal pe care şi l-ar dori orice pescar.

A două zi, încărcat cu ustensilele, încep să-mi fac cruci cu ambele mâini, cerând insistent ajutorul lui Dumnezeu într-o operaţie care deja îmi lăsase urme adânci în cuget... Având în vedere experienţa traumatizantă anterioară avută, orice om cu un metabolism bazal normal s-ar fi oprit. Dar nu eu! Şi asta nu pentru că nu aş avea metabolismul bazal normal. Dar aşa sunt eu... Drept pentru care le campez pe fete în imediata apropiere, iar eu intru în nămolul aflat la mal pînă când apa îmi ajunge puţin mai sus de genunchi. Pun momeala în cârlig, arunc şi îmi fixez privirea pe plută. În mod absolut normal, nu se întâmplă nimic în prima jumătate de oră. Şi nici în a doua. Fetele mă părăsesc cu gândul la preocupări mai serioase, cum ar fi statul la soare sau jocul cu mingea.

Scot momeala neatinsă, o schimb şi vreau ca să mai încerc o aruncare odată cu schimbarea locului. În mod ciudat pentru un bărbat cu armata făcută la infanterie, observ că nu îmi pot extrage picioarele din nămolul în care sunt plasat. Forţez activitatea muşchilor răspunzători de mişcarea membrelor inferioare, dar singurul rezultat palpabil este acela că mă mai afund puţin. Sau e doar o impresie? Reiau mişcările membrelor şi, de data asta, devin conştient că mă scufund. Lucru confirmat şi de apa care îmi ajunge acum la brâu. Las undiţa în durerea ei şi încerc să trag tot mai puternic de picioare. Acţiune total greşită pentru că singurul rezultat este o continuare a scufundării. Picioarele parcă sunt absorbite în jos, iar singura mişcare pe care o mai pot face este să-mi rotesc trunchiul. Cu greu reuşesc o întoarcere ceva mai amplă cu speranţa că îmi voi putea semnaliza optic fetele. Speranţă deşartă. Fetele au lăsat lucrurile pe prosop şi au plecat la coadă la mici cu gândul la surpriza plăcută ce mi-o vor face, având ceva certitudini că nu voi reveni încărcat de peşti...

Încer un „Ajutor!” timid, dar nu îmi fac mari speranţe pentru că sunt singur pe tot malul. Caut ca să mă calmez, mai ales nervos, conştient că orice mişcare, dacă nu e decisivă, îmi va face mai mult rău. Deja apa îmi ajunge la nivelul pieptului şi orice mişcare îmi este mult îngreunată. Deja mă întreb ce părţi din corp vor începe peştii ca să-mi ciugulească şi cum voi arăta ca mumie când voi fi dezgropat întâmplător peste două mii de ani...

Dar Dumnezeu e bun şi mă ajută ca să văd cu coada ochiului undeva, în spate şi în dreapta, un fel de tufă dintr-o plantă cu crengi lungi şi robuste. Fac prima încercare. Mă întorc brusc şi reped mâna dreaptă spre un grup de crengi. Singurul lucru pe care îl reuşesc este ca să mă mai scufund doi centimetri. Nu e de glumă, aşa că aştept câteva secunde, îmi reglez respiraţia şi fac o nouă încercare. Victorie! Reuşesc să apuc smocul de crengi şi îl strâng cu atâta fermitate încât numai cu flacăra oxiacetilenică cred că mai pot fi desprins. Iarăşi mă opresc pentru o scurtă pauză de respiraţie şi ca să mă gândesc la mişcarea următoare. La fel de brusc, dar cu o forţă sporită de disperare, mă întorc iarăşi cât pot de mult şi de brusc spre dreapta şi reuşesc ca să prind smocul şi cu mâna stângă. Dar aud şi un trosnet ciudat al oaselor în zona şalelor... Fără ca să mă mai gândesc la alte oase din dotare şi la starea lor, încep ca să mă extrag trăgând puternic din braţe. Greu, foarte greu, reuşesc ca să mă extrag, efectuând în acelaşi timp şi o rotire a corpului. Singura grijă îmi este ca să nu se rupă smocul...

- Poc! se aude sunetul sec pe care îl produce ţâşnitul unui dop de şampanie.

Este sunetul produs de ieşirea bruscă a ambelor picioare din nămolul „arăgător”. Mă târâi în continuare pe burtă horcăind şi înghiţind apa malului, până simt că mânile au atins solul ferm. Îmi înfig unghiile în el şi mai trag odată din braţe. Gata, sunt salvat, sunt pe malul din pământ şi nu mă mai paşte niciun pericol. Tocmai la timp ca să văd cum mi se întorc şi fetele. Mă ridic plin de nămol şi strâmb de mijloc ca să le ies în întâmpinare.

- Tată, de ce umbli strâmb? mă întreabă copila imediat observând mersul meu şui şi încovoiat de mijloc.

- Scumpa tatii, cred că a fost un peşte foarte mare şi a trebuit ca să trag foarte tare de undiţă, liniştesc eu copila. Dar mi-a scăpat...

- Ce păcat, îşi exprimă ea dezamăgirea.

- Ba, eu aş zice ce fericire, completez gândindu-mă la cele păţite.

Să auzim de bine!

Analiza unei fabule-Ursul păcălit de vulpe

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Până acum am tot analizat şi răsanalizat tot felul de basme, legende sau povestiri. De data asta vom trece la un nivel mai elevat, la analiza unei fabule. Iar cea a bietului urs păcălit de şireata de vulpe ni s-a părut cea mai sugestivă.
Firul epic e simplu: un urs flămând şi lacom se întâlneşte cu o vulpe şireată care duce un coş plin cu peşte. La sugestia ticăloasă a vulpii, ursul îşi bagă coada în lacul recomandat de aceasta (adică de vulpe), lacul îngheaţă, iar ursul ca să scape este nevoit să renunţe la coadă. De atunci se pare că provine celebra expresie: d’aia n’are ursul coadă… cu accente de reproş evidente. Morala fabulei ar fi că nu e bine să crezi tot ce ţi se spune, pentru că atunci nicio putere nu te salvează în faţa şireteniei.
Primul lucru care ne atrage atenţia este darul vorbirii pe care îl au cele două animale. Nu este ceva neobişnuit într-o fabulă ca animalele să vorbească. Dar, de cele mai multe ori, se pare că este vorba de o traducere a limbajului trupului şi nu de vorbirea articulată. Mai mult, singurele fiinţe pe care am avut ocazia să le auzim vorbind oricare din noi sunt papagalii. Dar ca să confunzi o vulpe cu un papagal ni se pare ceva forţat, chiar dacă există unele asemănări de culoare…
Al doilea aspect interesant este cel al existenţei cozii la urşi. Nicio fosilă dintre cele descoperite până acum nu a confirmat existenţa vreunei cozi, alta decât ciotul actual, la vreun urs sau strămoş de-al lui. E drept că, în urmă cu sute de mii sau milioane de ani în urmă au bântuit pământul nişte vietăţi care, e drept că aveau coadă, dar nici urşi nu erau. De fapt, erau strămoşii aproape a tuturor mamiferelor de acum. De unde putem să înţelegem foarte bine că nu erau nici fabulişti care să consemneze evenimentul…
Cel de al treilea aspect notabil este legat de momentul desfăşurării acţiunii. Din faptul că, după ce îşi bagă coada în apa lacului, aceasta a îngheţat şi ursul a rămas captiv rezultă cu mare claritate că acţiunea se petrece iarna. Că nu am auzit de lacuri ca să îngheţe vara…, iar iarna nu-i ca vara. Dar şi copiii ştiu ce face un urs iarna: hibernează! În nici un caz nu stă de vorbă cu vulpi şirete sau nu se duce la pescuit. Tot ce putem să facem pentru susţinerea autorului fabulei este să presupunem că, în vremurile acelea iarna era ca vara, adică în timpul verii era iarnă şi în timpul iernii nu era vară sau, altfel spus, era iarnă tot timpul, ceea ce ne duce cu gândul la glaciaţiuni.
Ultimul aspect semnificativ este acela al arealurilor în care îşi duc traiul cele două vieţuitoare. Vulpea, după cum am învăţat la şcoală, este un animal de stepă, poate doar dacă merge în vizită la vreo rudă să ajungă pe munţi şi dealuri. Pe de altă parte, ursul este un animal de pădure, dar nu de orice pădure, ci de pădure ca lumea, deasă şi întunecoasă în care o vulpe nu se gândeşte să intre nici dacă are lanternă şi GPS.
Punând cap la cap toate acestea, putem trage două concluzii:
1. Autorul a vrut iniţial să menţioneze cu totul alte două vietăţi, cum ar fi castorul şi vulpea, dar castorul are coadă sau ursul şi veveriţa, dar veveriţa, deşi e şireată, nu mănâncă peşte. Ulterior, dintr-o greşeală de redactare a ieşit cuplul ursul şi vulpea.
2. Acţiunea s-a petrecut cu adevărat, dar atunci va trebui să întoarcem ceasul mult, foarte mult înapoi în timp şi anume la data de 6 martie 63689325 î.Ch. Doar atunci s-ar fi putut îndeplini condiţiile cerute de fabulă: era perioada “babelor” şi apa lacului putea îngheţa chiar dacă ursul ieşise din hibernare şi toate animalele semănau între ele, ocupând arealuri nediferenţiate şi scoţând cam aceleaşi mormăituri care ne-ar putea duce la ideea unui grai comun.
Să auzim de bine!

Partida de pescuit

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Fiica mea cea mare a devenit foarte insistentă odată cu apropierea vacanţei de vară. Vrea o undiţă ca să pescuiască. Deoarece mi se pare o pasiune decentă, încerc să o ajut, deşi ştiam că acel “vreau să pescuiesc” se traduce prin „vreau să pescuieşti”. Aşa că, încep să colind magazinele de specialitate şi să achiziţionez undiţa, guta, cârligele şi toate cele trebuitoare unui pescuit sănătos. Personal, nu am avut nicio apetenţă pentru acest sport, aşa că experienţa mea în domeniu este practic nulă. Cu puţin noroc reuşesc să am pregătită trusa în totalitatea ei cu câteva zile înainte de plecare. Urma să ne petrecem prima parte a concediului pe malul unui lac, ceea ce explica şi dragostea subită a fetei pentru respectiva activitate. Vine şi ziua plecării, ajungem cu bine la destinaţie, ne cazăm şi a doua zi ieşim pe malul apei ca să ne aplicăm un strat decent de bronz. Lucru perfect posibil pentru un părinte care nu are un copil insistent... Ca urmare, mă îndrept spre malul lacului în căutarea unui loc propice. Este ora nouă dimineaţa şi se anunţă o zi frumoasă. Văd în stânga mea, la vreo treizeci de metri un mic grup strâns în jurul unui pescar, aşa că îmi modific deplasarea în teren spre un punct aflat la o depărtare pe care o consider decentă. Pregătesc undiţa sub privirile curioase ale copilei, intru în apă până la genunchi şi arunc cârligul cât pot de departe. Stau. Stau. Stau în continuare. După aproximativ trei sferturi de oră de stat de pomană, copila plictisită se îndreaptă spre grupul văzut la sosire. Văd cu coada ochiului cum intră în vorbă cu respectivii. Eu continui să stau şi să nu fac nimic. Nicio mişcare. După încă vreo douăzeci de minute, văd cum respectivul pescar se ridică şi vine spre mine alături de copilă. Se apropie şi mă salută. Ca un cetăţean civilizat ce sunt, îi răspund. După care, mă întreabă:
- Aţi prins ceva?
Întrebarea e stânjenitoare, ca să nu zic jenantă pentru un individ aflat în situaţia mea.
- Nu, n-am prins nimic.
- Cu ce daţi? continuă el.
- Cu mămăligă, răspund sec.
Deja simţeam că vorbim prea mult.
- Şi de când staţi? continuă el interogatoriul.
- Bleah, cred că de mai mult de o oră.
- Vă deranjează dacă încerc şi eu?
Ce puteam să-i răspund? În fond, omul dădea aparenţa unei persoane binevoitoare. Aşa că îi înmânez undiţa şi îi fac loc lângă mine. Omul ia undiţa într-o mână, momeala în cealaltă şi glăsuieşte:
- Vedeţi? Aşa se prinde undiţa (şi îmi arată), aşa se prinde momeala (şi îmi arată), aşa se aruncă (şi aruncă cârligul cu momeala prinsă în el la o oarecare distanţă).
După care continuă:
- Acuma urmăriţi pluta. Dacă se mişcă (şi se mişca) trebuie să trageţi (şi trage).
În cârlig atârnă cu mişcări spasmodice un peşte de vreo douăzeci de centimetri. Copila nu mai poate de bucurie. Omul scoate peştele din cârlig, îl pune jos şi mă întreabă:
- Aţi prins mişcarea?
- Da, cred că da, îi răspund cu un uşor tremur în glas.
- Perfect! Atunci haideţi să vă mai arăt odată.
Şi iterează procedura de la cap la coadă. La momentul când a zis “trebuie să trageţi” a tras şi a mai scos un peşte cam de aceeaşi dimensiune cu primul. Îl scoate din cârlig şi îl pune lângă primul. Tensiunea mea oscilează lejer între valorile 12 cu 6 şi 24 cu 12. Mâna stângă îmi tremură vizibil atunci când o întind ca să îmi recuperez undiţa.
- Câţi sunteţi? mă întreabă omul jovial.
- Trei, răspund eu cu dinţii strânşi.
- Bine. Atunci haideţi să vă mai scot unul ca să fiţi la egalitate.
După care, aruncă cârligul şi, evident, scoate al treilea peşte. Totul nu îi luase mai mult de 7 minute şi 53 de secunde. Respiraţia îmi devine gâfâită. Mă întorc spre el şi îl mitraliez scurt:
- Domnule, ştii ce? Nu eu te-am chemat aici. De ce nu te duci matale frumuşel la scaunul lu’ matale, la undiţa lu’ matale, la peştii lu’ matale şi să mă laşi pe mine în durerea mea? Ai?
Omul recuperează rapid. Îmi înmânează undiţa trist, se întoarce şi pleacă spre locul lui. Copila se uită la mine cu privirea aceea de genul “lasă că prinde tata acum toţi peştii şi îţi arată el”. Fără să-l mai urmăresc, mă întorc spre lac şi arunc cârligul în conformitate cu indicaţiile lui. După douăzeci şi şapte de minute de privit ţintă la plută încep să-mi lăcrimeze ochii. Niciun peşte prins. Pe la patru după amiază soţia a venit să-mi aducă ceva de mâncare şi apă. Niciun peşte prins. La ora şase seara a trimis copila să mă întrebe dacă am de gând să stau toată noaptea acolo şi să-mi aducă o pătură sau am de gând să revin în cameră, unde e ceva mai cald şi nu bate vântul. Nu prinsesem nici măcar o cutie goală de conserve, aşa că nu aveam de ce să mai stau. Oricum pescarul cel viteaz şi trupa lui plecaseră de mult.
Să auzim de bine!