"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)
Se afișează postările cu eticheta mândrie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mândrie. Afișați toate postările

miercuri, 17 septembrie 2014

Thasos în doi (11)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi e ultima zi de plajă aici, în Thasos. Şi va fi ultima pentru o lungă perioadă de timp, pentru că, deja am colindat aceste meleaguri de patru ori. Nu ne este în fire o asemenea statornicie, Grecia mai are multe de arătat, iar noi abia aşteptăm să le vedem. Cine ştie când vom mai reveni pe aceste meleaguri...
Alegem să mergem la plaja Pachis nu pentru că este mai apropiată decât Golden Beach, ci pentru că aici se prepară cel mai bun mojito din partea asta a Europei, iar eu nu vreau să-l ratez tocmai astăzi. Îmi voi îneca amarul în mojito, îi spun soţiei, care mă aprobă tristă. Sau în Mithos? supralicitez eu perfid...
Se pare că bunul Dumnezeu a vrut să ne despărţim de această plajă cu ochii în lacrimi, nu din cauză de mojito băut în exces (şi nici din cauză de Mithos pentru că, până la urmă, mi l-am înecat în ambele...), ci din cauza de fumat în exces. Suntem înconjuraţi de câteva familii de ţigani greci, care fumează ţigară de la ţigară, în special femeile. Prin norii de fum putem observa totuşi că, până şi ţiganii grecilor sunt diferiţi de ai noştri, cel puţin prin comportamentul mult, mult mai civilizat. Nu avem ce spune nici ce face pentru că toate şezlongurile sunt ocupate, aşa că aşteptăm plecarea sau mutarea lor cu cea mai mare nerăbdare.
Pe la orele două, oamenii pleacă şi putem să inhalăm din nou aerosolii locali cu toată forţa. Plecăm de la plajă fără a arunca o privire în urmă, lucru neobişnuit pentru noi dar, cum am spus, cine ştie când vom mai reveni pentru că mai avem atâtea de văzut în Grecia. Ajunşi la hotel facem plata cuvenită zilelor petrecute, ne schimbăm şi luăm cap compas Doukasul, unde avem de gând să ne bucurăm de o cină de adio. Pentru mine, ea s-a materializat într-un platou cu fructe de mare, devorate pe îndelete cu ajutorul unei balercuţe de vin alb Retsina. Iată cum, şi orgiile bahice au un final...
Terminăm masa şi plecăm şi de aici fără a ne lua la revedere. Gest nepoliticos, dar simţim că altfel nu putem. Urmează o raită prin centru pentru a cumpăra ultimele cadouri pentru cei de acasă. Prilej de a vedea într-un magazin o curea din piele pentru pantaloni (ulterior, s-a dovedit că este chiar din piele), care mă atrage. Este un magazin pe care îl mai vizitasem, dar fără a cumpăra ceva. Se pare că patronul, om cu comerţul în vene, ne reţinuse figurile, pentru că acum mă supune unui test. Ajungem la casă, scoatem banii şi îi dăm cureaua ca s-o împacheteze. În timp ce o împacheta, mă întreabă în greceşte, nu în englezeşte, deşi ne auzise vorbind româneşte până mai adineaori:
- Aţi măsurat-o? Se potriveşte?
- Da, răspund eu scurt, oarecum derutat de abordarea elină a problemei.
Soţia mă întreabă ce mi-a spus şi eu îi traduc (hehe, până acum nu i-am dat prilejul să-mi spună băiete, cuvântul ăsta nu l-ai ştiut...) arătându-i circumferinţa taliei:
- M-a întrebat dacă se potriveşte.
Moment în care omul izbucneşte în râs, îmi înmânează pachetul şi îmi spune înclinându-se adânc:
- Vă mulţumesc mult de tot şi vă salut cu tot respectul!
Plecăm amuzaţi de întâmplare, dar şi nedumeriţi de testul la care fusesem supus spre o nouă porţie copioasă de clătite. La final, părăsim şi acest loc al pierzaniei culinare în acelaşi mod, adică fără a ne lua rămas bun. Faptul că ştim că nu vom revedea curând aceste locuri şi aceşti oameni, ne doare destul de mult ca să nu mai răsucim cuţitul în rană cu vorbe de rămas bun.
Vremea este superbă, noaptea s-a aşternut bine peste insulă şi noi ne aşezăm pe banca devenită în ultimul timp „banca noastră”. Urmărim cu mare interes acostarea ultimei curse de ferry nu pentru că nu am mai văzut vreun ferry boat, ci pentru că nu am mai văzut un căpitan să acosteze cu ditamai măgăoaia cu o asemenea precizie. Pe cheu este făcut un marcaj alb dreptunghiular al cărui rost nu-l pricepusem până acum când, vedem cum monstrul acostează, enorma trapă începe să coboare şi, culmea, se aşează fix între laturile marcajului. Dar ştiţi ce e aia fix? Fix! Din prima. După care maşinile pot coborî liniştite, iar noi, ca doi şoferi ce suntem, comentăm dacă am putea parca aşa măcar o bicicletă.
În depărtare se văd luminile Kavalei cea frumoasă, şi ne amintim de locurile văzute cu ocazia ultimei vizite, printre care şi de biserica Sf. Nicolae, prilej de unele meditaţii asupra sufletului. Biserica a fost clădită pe ruinele unei biserici antice, clădită şi ea, la rândul ei pe ruinele unei bisericuţe construite pe locul unde apostolul Pavel a pus piciorul pentru prima dată când a debarcat pe continent. În timpul ocupaţiei otomane, care în Grecia s-a manifestat cât se poate de distructiv şi violent, biserica a fost transformată în moschee la ordinul lui Ibrahim Paşa. Acest Ibrahim Paşa a avut funcţia de mare vizir (un fel de prim ministru al zilelor noastre), el fiind originar din Parga, o localitate de pe coasta de vest a Greciei, deci un grec cât se poate de grec. Luat cu forţa de turci pe când era copil, a fost musulmanizat şi a ajuns să ocupe cea mai înaltă funcţie, după cea a sultanului Suleyman. Ei bine, acest grec ajuns paşă turc, nu a găsit altceva mai bun de făcut decât, dintre toate bisericile existente pe teritoriile ocupate de turci, să musulmanizeze această biserică, biserică grecească veche, antică, biserică a poporului din care făcea parte, oricât de mare paşă va fi fost, biserică a credinţei părinţilor şi străbunilor lui. Ce adâncimi, ce neguri poate ascunde un om în suflet...
Pe drumul spre hotel ne oprim la un mic magazin, ca să cumpărăm sucurile trebuitoare supravieţuirii pe drumul de mâine. Cât timp soţia colindă magazinul, eu stau afară lângă o vitrină. Iar ce văd în vitrină mă umple de groază. De groază că noi, românii, suntem atât de lipsiţi de coloană vertebrală, atât de umili şi slugarnici, încât ne renegăm până şi limba în faţa străinilor. Motivul constatării mele este unul cât se poate de banal, dar mult, mult mai semnificativ. În vitrină sunt câteva sticle de bere Heineken cu un sortiment numit Verde. Ei bine, acest nume, Verde, nu este scris în nemţeşte, nici în englezeşte, ci în greceşte, nu scris cu caractere greceşti, ci tradus, Πρασινη. Grecia este o ţară cu o suprafaţă jumătate cât a noastră, cu o populaţie tot cât jumătate, dar cu o coloană vertebrală de două ori mai puternică. Cunoaşteţi un singur produs străin vândut în România sub un nume tradus în româneşte? Jalnici putem să mai fim în indiferenţa şi slugărnicia noastră...
Ne continuăm drumul spre hotel şi mă bucur de privilegiul de a fi pasager butonând în voie radioul maşinii. Şi iată, am parte de un regal muzical. Un post local, Cosmo Radio, care emite pe 104,7 FM şi care îmi oferise cu câteva seri în urmă un regal de muzică spaniolă, tocmai transmite în această seară muzică ţigănească. Am fost întotdeauna iubitor de muzică, indiferent de gen, cu o singură condiţie: să fie bună. Că e ţigănească sau simfonică nu mă interesează, bună să fie. Iar ce ascult acum este muzică bună. Două piese ţigăneşti splendide, ai căror interpreţi reuşesc să îi identific cu ajutorul unei aplicaţii de pe telefon, îmi bucură auzul pe drumul spre hotel (ulterior, ajuns acasă, am făcut rost de ele). Iar serata muzicală se pare că se prelungeşte cu una de adio pentru că, mulţumită staţiilor de amplificare, concertul marelui solist Vasilis Karras, susţinut pe plaja La Scala, se aude până la noi. Este unul dintre soliştii noştri preferaţi, aşa că muzica ascultată “peste mări” vine să mai îndulcească până la ore târzii amărăciunea despărţirii.
Cât mai pregătim din bagaje, pornim televizorul cel inexistent până acum. Prilej de a viziona un film pe un canal grecesc. Este acelaşi canal pe care am vizionat filme şi în Lefkas. Ce are aşa deosebit un canal de televiziune în Grecia? se vor mira cei mai curioşi dintre voi. Păi, nu mare lucru, afară de faptul că iarăşi avem ocazia să vedem un film pe care nu l-am văzut în ţară şi pe care nici nu cred că-l vom vedea curând, televiziunile noastre fiind ocupate cu difuzarea filmelor Rambo, Total Recall sau Arma Mortală, până când nu va exista român care să nu le fi învăţat pe de rost.
Să auzim de bine!

marți, 30 august 2011

FIAT, urmaşul Romei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu mai este niciun secret pentru voi, cititorii blogului, că nutresc o adevărată aversiune faţă de modul cum este făcută publicitatea în România.
Iar această situaţie nu este rodul vreunui capriciu de moment sau al vreunor idei preconcepute, ci este rodul vizualizării fără voie a zeci şi sute de reclame, una mai tâmpită decât alta. De multe ori stau şi mă întreb dacă nu există un concurs cu premii în acest sens...
Dincolo de orice tâmpenie publicistică, lucrul care face rău nu numai limbii române în general, ci chiar societăţii actuale în special, este exprimarea anglicizată dincolo de orice limite ale bunului simţ. Cunosc şi stăpânesc bine câteva limbi străine, printre care şi engleza, dar vă spun cu mâna pe inimă că îmi este greu ca să pronunţ numele unor produse, în special cele de cosmetică sau igienă, necum să le mai şi înţeleg. Fiţi sinceri şi recunoaşteţi, cine dintre voi poate pronunţa din prima şi fără greşeală Colgheit maxuaituan? Ei? Dar sătenii din Atârnaţi, cum credeţi că reuşesc?
Cu toate acestea, sunt situaţii în care accept un logo într-o limbă străină, doar pornind de la prezumţia de mândrie naţională. De exemplu, haideţi să vedem ce logo are Opel. Wir lieben Autos, ne spune logo-ul Opel. Nu ştiu ce înseamnă şi nici nu mă interesează, dar îl accept pur şi simplu pentru că este în limba germană, iar Opel este o firmă germană şi mi se pare normal ca logo-ul să fie în limba ţării de origine a firmei.
Să mai vedem un logo cu demnitate. Citroen este o firmă franţuzească, o ştim cu toţii. Ca o consecinţă firească, logo-ul ei este Crèative technologie. Tehnologie creativă încerc eu o traducere, dar nu contează. Important este că o firmă franţuzească îşi susţine produsul cu o exprimare franţuzească, pronunţată de o voce franţuzească deosebit de plăcută.
Despre Ford nu ştiu ce să spun pentru că, fiind englezească, cu un logo englezesc, nu îmi dau seama dacă în cazul ei este vorba de aceeaşi mândrie naţională de care am vorbit, sau rezultatul anglicizării din publicitatea românească.
Dar mai avem o firmă mare: Fiat. Practic, Fiat nu este un nume, ci un acronim. Fabrica Internaţională de Automobile din Torino, încerc eu o traducere. Dar iată că Fiat, marele Fiat a căzut în patima anglicizării. O, urmaşi ai glorioasei Rome, o, voi descendenţi ai centurionilor fără de frică, o, voi copii ai cuceritorilor lumii! Unde vă este bărbăţia, unde vă este curajul? Unde vă sunt legiunile mărşăluind glorioase peste ţări şi continente? Nu de alta, dar logo-ul firmei Fiat, cel puţin în România, este Drive it easy! Adică în engleză.
Să auzim de bine!

joi, 11 august 2011

Mândria de a fi român (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am scris numeroase articole pe blog despre limba română, despre semnificaţia limbii materne sau despre dragostea mea faţă de limba română.
Iar ca să fim pragmatici, grija faţă de limba vorbită, respectul faţă de ea, este modul cel mai clar şi mai sigur de a avea o gândire coerentă, de a-ţi putea exprima ideile într-un mod care să fie înţeles de toţi. Este modul garantat de a te respecta şi de a fi respectat de alţii.
Cunosc mai multe limbi străine, una mai bine ca alta, sub toate aspectele: scris, vorbit, citit sau înţeles. Dar nu îmi este ruşine să afirm că, cel puţin la nivelul cunoştinţelor mele, limba română este cea mai bogată şi cea mai flexibilă.
Dar asta nu e tot. Este limba în care am fost învăţaţi ca să gândim toţi cetăţenii care formează populaţia României. Că ne gândim „fir-ar al naibii de şef că iar m-a pus la treabă” sau „mamă, ce fund are Maricica”, ne gândim în limba română.
Respectul şi dragostea pe care le am faţă de limba mea maternă mă fac să sufăr cu adevărat, să sufăr fizic atunci când sunt nevoit ca să asist la ponegrirea sau stâlcirea ei. Iar acest lucru se întâmplă destul de des în ultimul timp...
Aceleaşi sentimente mă determină ca să am o atitudine corespondentă şi faţă de alte limbi. Dacă vorbesc în greceşte, vă rog să mă credeţi că mă străduiesc să o fac la modul cel mai corect, indiferent că e vorba de accent sau gramatică. Dacă vorbesc în engleză, străduinţele mele sunt asemănătoare. Din respect faţă de mine, din respect faţă de limba respectivă şi din respect faţă de interlocutor, pe care îl bănuiesc că îşi iubeşte propria limbă cel puţin tot atât cât mi-o iubesc eu. Acelaşi lucru îl fac pentru oricare altă limbă străină pe care o cunosc. Nu cred că este o ruşine ca să vorbeşti o limbă străină cât mai corect. Dar ca să o stâlceşti?
Desigur că nu mă consider cel mai bun vorbitor al respectivelor limbi. Nici de departe! Sunt perfect convins că există persoane mult mai bine pregătite şi mai experimentate. Iar unele din acestea sunt traducătorii. Fără ca să manifest o falsă modestie, consider că între mine (cu toate laudele care mi-au fost aduse de către unii interlocutori) şi un traducător, este aceeaşi distanţă ca între Bucureşti şi Dorohoi. Nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că aş putea concura cu un traducător, cel puţin din punct de vederea al bogăţiei vocabularului.
Dincolo de toate acestea, a-ţi vorbi corect propria limbă este o dovadă de mândrie, de demnitate. Firmele multinaţionale germane susţin şi încurajează vorbirea limbii lor în sediile din afara ţării. Într-un mod asemănător procedează şi firmele franţuzeşti sau cele englezeşti. Mesajul transmis printre rânduri mi se pare cât se poate de clar: sunt german şi dacă vrei ca să vorbeşti cu mine, TU trebuie să înveţi germana! Asta ca să dăm un exemplu...
Gândindu-mă la toate aceste lucruri, nu reuşesc ca să găsesc o justificare a faptului că, atât Băsescu, cât şi Boc, încearcă să vorbească englezeşte cu interlocutorii lor străini. Am zis că încearcă pentru că numai limba engleză nu se poate numi limba vorbită de ei. Iar tot ce reuşesc să facă este să inducă o lipsă de respect faţă de interlocutor şi o şi mai mare lipsă de respect faţă de propria limbă și țară. În condiţiile în care, după uşă stă în aşteptare o armată de traducători.
Aşa că revin cu întrebarea care mă frământă: ruşinea de a fi român este un rezultat sau o impunere?
Să auzim de bine!

marți, 9 august 2011

Mândria de a fi român (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu cred că mai sunt secrete pentru voi afinităţile mele pentru Grecia, cultura greacă sau istoria greacă. Alături de basmele lui Ispirescu sau ale lui Creangă, copilăria mi-a fost luminată din plin de basmele şi legendele grecilor antici.
Sunt român, vorbesc româneşte şi, mai presus de toate, gândesc în limba română. Ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, e puţin diferit faţă de a gândi româneşte... Dar asta e o altă discuţie.
Ceea ce ne duce la concluzia logică a cunoaşterii limbii vorbite de un popor pentru a-l putea înţelege cât mai bine. Aşa am început ca să învăţ limba greacă. Precizez că e vorba de greaca nouă, pentru că există diferenţe destul de mari faţă de greaca veche. Deşi sunt conştient că, oricât de bine voi învăţa limba greacă, de gândit voi gândi tot în limba română. Sau, poate, cine ştie... Oricum, grecii se bucură de toată admiraţia mea pentru respectul pe care îl au faţă de limba lor, lucru cu care noi, din păcate, nu ne putem lăuda.
Drept pentru care, în decursul timpului, am achiziţionat diverse cursuri pentru învăţat limba greacă, scrise sau vorbite. Unele în limba engleză, altele în limba română. Cel mai atractive mi s-au părut cursurile în limba română din motivele mai sus enunţate. Am purces la instalarea lor pe telefon sau pe player şi am profitat şi profit de orice moment pentru a le asculta şi repeta.
Ca orice curs care se respectă, şi cursul în limba română este împărţit pe capitole şi subcapitole. Ei, dragii mei, aici încep să se observe plenar dragostea şi respectul traducătorilor faţă de propria limbă. Aici se observă respectul editorilor cursului pentru propria naţie şi propria limbă. Dar la fel de bine se observă şi lipsa oricărei gândiri faţă de eficacitatea cursului. De ce spun asta?
Simplu. Capitolele cursului sunt intitulate Book. One, two, three şi aşa mai departe. Nu carte, nu capitol, ci Book, în cel mai neaoş limbaj englezesc, dacă mă iau după pronunţia traducătorului. Vi se pare că sunt prea pretenţios că sunt nevoit ca să învăţ întâi limba engleză pentru a putea asculta un curs în limba română? Eu cred că nu, din moment ce este un curs românesc, în limba română.
Dar haideţi să mergem mai departe. Pe parcursul cursului nu am găsit nici măcar o referire, una singură, la familia de cuvinte formată pornind de la cuvântul român! Ni se spune cum să te prezinţi în greceşte dacă locuieşti în Basel, în Burkina Fasso sau în Dublin, dar niciun cuvânt despre România, român, românesc, română şi aşa mai departe, toată familia de cuvinte! Un curs în limba română care nu poate fi folosit de români pentru simplul motiv că nu eşti învăţat cum să spui în greceşte că “sunt român”, “sunt din România”, “locuiesc în localitatea românească Dăbuleni”. Aţi reţinut? Nicio referire! Dacă aş fi un începător în învăţarea limbii greceşti, pur şi simplu nu aş şti cum să mă prezint unui grec “sunt din România”. Sau “sunt român”. Sau “locuiesc în localitatea transilvăneană Sighişoara”. Sau “eu vorbesc româneşte”. Cursul nu mi se spune cum să mă prezint “sunt Vasile” sau “mă numesc Georgeta”, dar sunt învăţat cum să spun că mă numesc Marta sau Peter! Pe de altă parte, sunt învăţat foarte bine cum să spun că sunt din Canada, din Brazilia sau din Indonezia. Sau cum să explic faptul că Japonia se află în Asia şi Angola în Africa. Dar nciun cuvânt despre România.
Ca să nu mai lungesc expunerea, închei cu întrebarea care mă frământă: ruşinea de a fi român este un rezultat sau o impunere?
Să auzim de bine!