Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (12)

Plaja Nisteri

Ziua unsprezece-Plaja Nisteri, vulgaritate pe faleză

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Vremea nu se artă ca fiind cea mai favorabilă şi atunci, ca să evităm complicaţiile pluviale care ar putea lua naştere, ne decidem ca să atacăm o plajă apropiată, Nisteri pe numele ei avut anterior căsătoriei…

De la hotel până la plajă nu sunt decât vreo doi kilometri, aşa că ajungem urgent. Parcăm maşina pe marginea şoselei sub niscai pini şi coborâm drumeagul care duce la plajă. Apa este la fel de transparentă ca apa de la robinet, dar culoarea ei verzui-albăstruie îi dă tot farmecul. Ca întindere, plaja este destul de lungă şi destul de lată pentru a nu fi aglomerată. Nisipul este foarte fin, atât pe mal cât şi în apă, dar cel de pe plajă ar putea fi mai curat… Există duşuri, grup sanitar şi nelipsita tavernă, iar pentru o sumă modică poţi închiria pe o zi câte umbrele şi şezlonguri vrei. Încasatorul nu îţi vine pe cap imediat ce te-ai instalat, ci îţi oferă un interval de timp cuviincios pentru acomodare.

Iau cu mine în apă minciocul şi masca şi pornesc la vânătoare de peştişori sau pescuit, pe româneşte. După o oră de rătăcit cu capul sub apă printre toate stâncile din zonă am reuşit să prind în mincioc o albină moartă… Îmi reprofilez activitatea şi mă orientez spre fotografierea sub apă a picioarelor soţiei. Noua activitate se dovedeşte, dacă nu fructuoasă, mult mai plăcută…

Aşa cum stau pe plajă şi mă usuc, încerc ca să fac unele comparaţii de natură turistică. Privind lucrurile prin prisma ţărilor de provenienţă a maşinilor de care dau la tot locul, pot spune că este vara şi concediul grecilor. Ca pondere faţă de alţi ani, am impresia că sunt mult mai puţini turişti străini. Practic, în jurul meu aud vorbindu-se doar greceşte. Am văzut câteva maşini cu sârbi, câteva cu nemţi şi câteva cu români. Într-o clasificare care îmi aparţine, maşinile cu sârbi ar fi pe primul loc ca număr, apoi cele cu nemţi, urmate în ordine de cele cu români, bulgari, belgieni, francezi şi englezi. Dacă în anii trecuţi număram cu zecile maşinile din România aflate în parcările hotelulrilor, acum dacă văd câte una ici şi acolo. Maşini cu număr de Anglia am putut număra doar două. Acelaşi lucru e observabil şi la plimbările prin magazine, unde rar aud altă limbă decât greceşte. Nu, orice mi-aţi spune, vara aceasta, în Grecia, este vara grecilor, chiar dacă anul acesta suntem în Grecia în august şi nu în iunie.

Cerul se limpezeşte bine de tot şi căldura devine sufocantă, iar culoarea mea este doar cu o nuanţă diferită de cea neagră. Mai bem câte un frappé, mai înotăm şi asta până către ora şaptesprezece, deoarece suntem foarte aproape de hotelul nostru. Mişcându-ne greoi, ne strângem bagajele şi plecăm spre hotel pentru cuvenita ablaţiune cotidiană. Odată operaţiunea de finisare terminată, pornim în grup compact mai întâi spre un supermarket de unde putem cumpăra un bax cu şase sticle de apă minerală de 1,5 litri la doar 1,5 euro.

După care, cu inima strânsă, ne îndreptăm spre oraş pe străduţe dosnice pentru a evita întâlnirile de gradul trei cu personalul restaurantelor din zonă. Reuşim cu brio ca să ajungem pe faleză, iar soţia îmi aruncă priviri recunoscătoare pentru reuşită. Chiar dacă suntem grecizaţi în mare măsură, nu putem totuşi ca să mâncăm ce şi când mănâncă grecii originali… Şi ochim un local mititel, unde vedem o doamnă în vârstă că ne invită. Studiem meniul şi în acest răstimp apar brusc lângă noi doi tineri, un băiat şi o fată, care sunt ajutoarele doamnei şi preiau comanda. Ne dorim un regim de cruţare, aşa că preferăm câte un gyro de căciulă şi trei salate, două bouiourdi şi o salată rusească pentru copilă. Cei doi tineri se întrec în a ne schimba faţa de masă, a aduce tacâmurile şi o sticlă cu apă rece. Am făcut comanda şi am purtat toată discuţia în englezeşte cu cei doi tinerei, iar ei m-au înţeles foarte bine. Salata rusească nu se dovedeşte cea mai bună inspiraţie, dar celelalte sunt la nivelul aşteptărilor.

În timp ce efectuăm procesul de fagocitoză, la o masă lângă noi se aşază un grup de patru români, după vorbă, după port… Auzind ei în apropiere vorbire românescă, ce şi-au zis? Ia hai să fim noi băgaţi în seamă! Poate ne împrietenim… Aşa că au început ca să vorbească tare. Dar asta nu ar fi fost nimic dacă nu vorbeau prostii cu voce tare. Ca părinte, eram într-o situaţie delicată faţă de copilă, aşa că am decis ca să iau măsuri drastice. Drept pentru care, folosind limbajul cunoscut pe plan internaţional drept limba greacă, am chemat tinerii, le-am cerut să întocmească nota, am plătit şi ne-am ridicat. Brusc nu mai eram interesanţi şi grupul cel vulgar a fost adus la tăcere. Iar pentru ca victoria să fie definitivă, din dreptul ieşirii din local, i-am salutat pe tineri şi le-am mulţumit. Victoria a fost dublă: vulgarităţile au încetat, iar cei doi tineri sunt convins că se vor adăuga cohortei care ne salută cu mare protocol de câte ori trecem prin faţa unuia din localurile vizitate.

Aşa cum mergem noi pe faleză comentând cele întâmplate, văd venind din dreapta în pas alert un poliţist. Că se deplasează în pas alert nu mă miră pentru că presupun că poliţiştii sunt oameni ocupaţi. Mă miră însă prezenţa lui, dar mă lămuresc repede văzând în stânga secţia de poilţie. Acum sunt clare şi prezenţa şi mersul lui grăbit. Ei bine, ce credeţi că face la vederea noastră poliţistul cel grăbit spre secţia de poliţie? Se opreşte! Se opreşte şi ne dă întâietate, deşi noi ne preumblăm cu mâinile în buzunare... Despre ce vorbeam? A, da, despre cum se face turismul... Şi cum vă spuneam...

Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (11)

Plaja Pahis

Ziua zece - Plaja Pahis şi crabii plimbăreţi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Astăzi avem programată o zi de cruţare, aşa că, după micul mare dejun nu mai plecăm în zări albastre, ci spre altele mai apropiate, cum ar fi plaja de la Pahis.

Valurile continuă ca să se facă simţite, dar într-o măsură mai mică. Plaja este marcată cu steag albastru şi pe merit. Un grup sanitar excepţional de curat şi dotat cu toate cele necesare, o tavernă curată şi promptă, şezlonguri şi umbrele pe care le poţi închiria cât vrei pentru trei euro.



Un crab

Ne încadrăm în programul de bălăceală, ba chiar îmi permit un mic somn de frumuseţe la umbră… Cu minciocul achiziţionat încerc mai apoi ca să prind vreun peştişor şi, deşi mă duc până, hăt, după nişte stânci, nu reuşesc ca să prind nimic. Dar vă rog să mă credeţi pe cuvânt când vă mărturisesc faptul că unii dintre ei sunt de un colorit şi o frumuseţe nemaipomenite…

Mai în glumă, mai în serios, ne decidem ca să comandăm la taverna plajei câte un souvlaki de căciulă. Barmanul ne roagă ca să revenim peste zece minute şi asta facem. Ni se dă coala de hârtie cu care, acum suntem obişnuiţi, cu frigăruile în ea şi un platou (he, he, platou, ai?) cu cartofi prăjiţi, împreună cu tacâmurile înfăşurate în şerveţel. În mod absolut neobişnuit pentru noi, nu suntem atenţionaţi ca să restituim platoul şi tacâmurile, dar am văzut multe minuni pe aici, aşa că nu ne mai mirăm.



Al doilea crab

Valurile s-au liniştit binişor, deşi la orizont se prefigurează niscai nori ameninţători. Mai facem câteva ture de înot prin apa de culoarea topazului şi ne retragem spre domiciliul nostru temporar.

După tratamentul de curăţare cotidiană ne îndreptăm spre Limenas spre o binemeritată cină. Şi de data asta încercăm ca să abordăm străzile oraşului într-o manieră prudentă de frica aclamaţiilor personalului diferitelor restaurante, dar facem o greşeală fatală: încercând ca să evităm faţa localului Doukas, trecem prin spatele lui, pe faleza portului, fără ca să ştim că are o ieşire şi pe această direcţie. Şi cădem în plasă, în uşă fiind chiar patronul localului care dă semnalul:

- Robert, Niko, Anghele, veniţi!

Instantaneu, respectivii apar şi ne înconjoară cu aclamaţii în greceşte şi româneşte. Nu avem altă scăpare decât să spunem că este prea devreme şi vrem să facem mai întâi un tur al portului. După un schimb de priviri interogative, respectivii acceptă şi putem pleca liniştiţi. Asta s-o credem noi, pentru că un ospătar al unui local vecin, auzind probabil de noi din vecini sau din gura târgului, ne iese în faţă cu o ofertă de nerefuzat:

- De ce nu veniţi şi pe la localul nostru? Vă putem oferi o pizza uite aşa de mare! zice el desenând în aer un cerc de mărimea unei roţi de Matiz.

Oftăm şi îl refuzăm politicos:

- Nu astă seară!

Fără ca să credem nici măcar o secundă vorbele lui. Şi rău am făcut… Ne continuăm drumul pe faleză până pe digurile cu far şi reuşesc ca să prind câteva poze memorabile cu asfinţitul. Tocmai admiram câteva iahturi superbe, că mă aud chemat de fete. Care fete tocmai se uitau la niscai crabi care ieşiseră pe stâncile portului la o mică promenadă de seară… Deşi perfect camuflaţi pe stânci, nu pot să nu remarc culorile lor deosebit de interesante, aşa că trag urgent câteva cadre cu respectictivii. Orele fiind înaintate şi noi fiind deja obişnuiţi ca grecii, să mâncăm târziu, punem cap compas localul Doukas.

Luăm loc în ovaţiile generale, fapt care mă obligă ca să le adresez câteva cuvinte de mulţumire în greceşte. Ni se oferă locuri la o masă, se schimbă faţa de masă şi apare prietenul nostru Robert ca să preia comanda. Cu gândul la oferta concurenţei, comandăm o pizza pentru fată, iar pentru noi câte o porţie de paste carbonara. Cu nelipsita porţie de bouiourdi pentru soţie, iar pentru mine o salată de sfeclă cu usturoi. Vin şi comenzile şi atunci înţelegem că ameninţările concurenţei nu au fost vorbe în vânt: pizza are dimensiunea unei roţi de Matiz! Iar porţiile de carbonara sunt de fapt mici dealuri de paste poziţionate pe câte un platou. Le înghiţim gândindu-ne dacă le găsim cu Google Earth marcate pe harta insulei… Feliile de sfeclă din platoul meu (pentru că şi salata de sfeclă este adusă pe, he he, nelipsitul platou) sunt groase cât degetul meu arătător şi le pierd numărul lor încercând ca să le număr.

Masa durează cam o oră, dar la final avem feţele descompuse din cauza suferinţei. Copila aproape că plânge că nu mai poate mânca, deşi pe platoul ei mai sunt două felii robuste. Şi eu şi soţia refuzăm ca să vorbim ca să nu sughiţăm şi ştim că mai urmează nelipsitul desert de îngheţată. Facem plata cuvenită fără ca să putem articula un cuvânt şi ne îndreptăm greoi spre maşină. Singurul lucru pe care îl mai putem face este să comentăm aspectul şi culorile crabilor.

- Sunt buni de mâncare? ne întreabă copila făcându-ne să ne facem cruce la auzul cuvântului mâncare şi să o ameninţăm că o dăm jos din maşină...

Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (6)

Plaja Pahis

Ziua cinci-Plaja Pahis şi Limenaria

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Astăzi suntem decişi ca să întoarcem foaia. Dacă până acum am mers spre estul insulei, iată că a venit momentul ca să mergem şi spre vest. Aşa că decidem ca să atacăm plaja Pahis în timpul dimineţii şi localitatea Limenaria mai pe seară.

Plaja Pahis este foarte aproape de hotelul nostru, aşa că nici nu ştim când am ajuns. Pe plajă se coboară pe o rampă care străbate o mică tavernă. Marcată cu steag albastru, îşi merită renumele cu prisosinţă. Nisipul cel mai fin pe plajă şi în apă, iar apa foarte curată. Nu ai nevoie ca să închiriezi umbrele pentru că numeroşi pini îţi oferă umbra lor. Iar intrarea în mare este ca pentru bebeluşi: poţi merge mai bine de o sută de metri până apa îţi ajunge la brâu. Duş, grup sanitar, salvamar şi dotări recreative se observă imediat.

Dar mare plăcere oferită de această plajă este cu totul alta: pinii. Pădurea de pini care se întinde până aproape de mare îţi oferă posibilitatea de a te aciua orinde la o umbră şi un miros dintre cele mai plăcute. Ceea ce facem şi noi. Ne bălăcim, admirăm peştişori, iar crudul destin îşi arată faţa din nou: în febra plecării, am uitat ca să iau pompa de umflat barca. Iar la dimensiunea ei, chiar presupunând că aş putea asigura presiunea, umflatul ar dura vreo două zile… Aşa că ne jucăm şi bălăcim ca nişte civili nevinovaţi cu gândul că pot filma şi aşa ceva vietăţi subacvatice. Dar destinul se arată mai crud decât soarta (!) când constat că aparatul de filmat subacvatic s-a stricat…

Nu-mi rămâne altă distracţie decât să îmi chinuiesc bietele fete, înotând pe sub apă şi trăgându-le la fund, lucru care se pare că le provoacă o mare plăcere, dacă mă iau după palmele pe care le primesc…

Stăm până către orele patru ale amiezii, după care ne strângem catrafusele şi plecăm cu inimile îndurerate spre o nouă bătălie cu duşul. Reuşim o victorie rapidă şi decisivă, ne parfumăm şi plecăm spre Limenaria. Aşa cum v-am mai spus, Limenaria este o localitate în sudul insulei, cu un nume având o sonoritate apropiată de cea de Limenas. Localitatea este suficient de mare, dar nu atât cât Limenas, asta dacă mă iau după imaginea de ansamblu pentru că, dacă mă iau după numărul de maşini, nu e nicio deosebire. La fel de multe, iar locuri de parcare la fel de rare. Găsim unul lângă biserica oraşului, după care încercăm ca să găsim o stradă pe care să coborâm spre port. Am scris încercăm ca să găsim o stradă, pentru că aşa ceva nu există în accepţiunea românească a cuvântului. Nu reuşim să coborâm decât pe unele din celebrele străduţe greceşti, înguste chiar şi pentru o bicicletă… dar atât de pitoreşti prin intimitatea lor. Ajunşi în port, mă bucur de salutul unanim al tuturor ospătarilor ieşiţi în faţa tavernelor, datorită şepcii mele de căpitan de marină. Unul singur, probabil un novice, face greşeala de a mă numi amiral… Numărul magazinelor nu este întrecut decât de cel al tavernelor, aşa că nu putem ca să le vizităm chiar pe toate şi după vreo două ore plecăm spre casă.

Drumul de întoarcere îl facem pe noapte, dar asta nu îi scade absolut deloc din farmec. Ajunşi în Linmenas ne gândim că domnul Stratos poate fi afectat de lipsa noastră aşa că decidem ca să mâncăm în localul pe care cu onor îl conduce. Intrăm în stabiliment în ovaţiile generale ale ospătarilor şi luăm loc la masa devenită de acum, a noastră. Bunul domn Stratos vine ca să semneze condica de prezenţă la masa noastră, prilej cu care observă o oarecare indecizie din partea noastră în alegerea meniului. Dovedind alese calităţi morale, omul ne roagă ca să lăsăm această problemă în grija lui. Apucăm să îi spunem că am vrea ceva uşor, ca de seară, iar el ne confirmă că a înţeles perfect mesajul.

Nu trece mult şi apare primul chelner, în persoana lui Cristi. Acesta nu are altceva în mână decât… un platou. Un platou cu renumita bouiourdi. Este o tentaţie la care şi marele Ulise ar fi cedat, aşa că ne repezim sălbatici ca să îi devorăm conţinutul. Lipsa de atenţie ne costă pentru că apare Nikos cu binecunoscutul platou într-o mână, iar pe platou se află renumita tyrosalada. Refuzul ar fi o gravă impoliteţe din partea noastră, aşa că acceptăm tăcuţi ofranda. Pâinea se termină rapid şi Nikos ne întrabă dacă mai dorim un coş. Întrebare inutilă la care răspundem afirmativ dând din cap, ocupaţi cu molfăitul salatelor. Eh, oftăm satisfăcuţi de finalizarea procesului de devorare a salatelor, dar satisfacţia noastră este prematură pentru că apare domnul Stratos cu ce credeţi? Un platou! Un platou cu vreo duzină de preparate nevinovate din peşte, cum ar fi fille de biban, calamari şi altele asemănătoare în cantităţi pe care le-am fi utilizat la un botez în Bucureşti… Ochii ne sticlesc, iar politieţea ne împiedică să-l refuzăm cu atât mai mult cu cât Nikos apare cu un platou cu caracatiţă la grătar pentru copilă.

Simţind probabil tensiunea provocată de inegalitatea creată, domnul Stratos dispare urgent şi apare la fel de urgent cu un eh, ei bine, un platou! Un platou cu marinată de stridii în sos picant de roşii. Da, acum e linişte la masă, dacă exceptăm mormăiturile de satisfacţie. Aici e cazul ca să remarc un fenomen culinar deosebit. Deşi sosul este de o picanterie rar întâlnită (kafteros, în greceşte), aceasta ne sperie de pomană pentru că efectul dispare după aproximativ cinci minute! Dorind ca să vadă armonia unei familii pe viu, domnul Stratos ne acompaniază la masă, prilej de a continua discuţia noastră trecută.

- Aţi avut mare noroc ca să vă naşteţi pe o asemenea insulă, îi spun eu printre altele.

- Aiurea, sunt născut lângă Atena, mă pune omul la punct.

- Şi atunci, de ce aţi venit aici? continui eu.

- Şi de ce, mă rog frumos, să nu vin? Şi aici este tot Grecia, şi aici trăiesc la fel.

Vorbele lui mă dor. Aş dori şi eu să spun că mă mut în Lugoj, pentru că şi acolo trăiesc la fel ca în Bucureşti… dar nu pot. Nu pot nici să las maşina descuiată peste noapte, nu pot merge pe stradă fără ca să nu calc într-o murdărie, o mulţime de lucruri nu pot. Aşa cum am remarcat şi în Corfu, domnul Stratos e foarte fericit că este unde este şi că este cum este. Cu mica lui afacere, el ştie, după o viaţă trăită nu numai în Grecia (a lucrat cincisprezece ani în Germania), că aici sau oriunde în Grecia, se simte şi se va simţi bine. Că va trăi între aceeaşi oameni şi aceleaşi obiceiuri.

Îl felicit pe bunul om pentru amabilitatea lui, pentru cinstea şi încrederea lui şi îi promit că ne vom revedea.

- Sunteţi creştin, sunteţi ortodox? îmi permit eu două întrebări foarte intime.

- Da, sunt, toţi grecii sunt (şi aici trebuie ca să îi dau dreptate), dar eu consider credinţa ca fiind ceva în mine, în pieptul meu, spune el punându-şi o mână în dreptul inimii. Nu înţeleg oamenii care îşi fac o cruce până în pământ când trec pe lângă o biserică şi apoi întorc capul după o femeie.

Da, aşa este, dragă domnule Stratos, îmi spun eu în gând şi soţia îmi confirmă din priviri. Eşti creştin şi tot ce ai făcut până acum cu noi sau de faţă cu noi a dovedit asta. Din senin simt o mare înţelegere faţă de acest om pe care viaţa, cu siguranţă nu l-a ocolit cu greutăţile ei, dar care şi-a păstrat credinţa şi dragostea faţă de viaţă. Brusc, îmi dau seama că a-ţi trăi viaţa este o formă a credinţei.

Credeţi că lucrurile se termină aşa repede în Thasos? Dacă da, atunci vă înşelaţi. Pentru că fiind sub puternicul efect al conversaţiei purtate, omul uită de toate şi aduce la masă cu mâna lui, ce credeţi? Da, exact, un platou! Cu trei sardele foarte atletice, garnisite aşa cum trebuie şi cu lămâia de rigoare, spunându-ne:

- Aţi spus că vreţi ceva uşor şi m-am gândit că puţin peşte…

Ne uităm toţi trei unul la altul şi apoi toţi trei la domnul Stratos. Nu suntem oamenii care să strice o prietenie pentru trei sardele, aşa că începem ca să le devorăm supuşi. Tocmai la timp ca să îi eliberăm masa lui Cristi care vine şi el cu ce altceva decât un platou, cu felii de pepene galben şi roşu, spunând:

- Acum ştiţi obiceiul… e din partea casei…

Ne sculăm cu mare dificultate de la masă, consolaţi de vorbele bunului patron:

- Îmi cer scuze, dar aţi spus că vreţi ca să mâncaţi ceva uşor… nu v-am adus fripturi sau alte alea…

Nu îi răspund pentru că îmi este frică să nu sughit, dar fac un semn de înţelegere din mână. Ca să intru pe scaunul şoferului sunt nevoit ca să îl trag spre spate cu trei diviziuni…

Abia acum pot spune că s-a mai terminat o seară în Thasos.

Să auzim de bine!