8. Al doilea Thasos-A şasea zi

Imagine preluată de pe vidu.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi avem o zi dedicată culturii: vom merge la teatru. Dar nu la orice teatru, ci la cel antic. Și nu oricum, ci după ce ne vom face orele de plajă.
Având acest plan bine conturat, decidem ca, după marele dejun, să ne aciuăm chiar pe plaja din Limenas, plajă ratată anul trecut. Ora la care ajungem pe același sistem de a fi grupate mai multe familii în cât mai puține mașini este suficient de timpurie ca să găsim plaja aproape goală, ca să nu zic nudă… Ocupăm numărul corespunzător din nelipsitele șezlonguri și imediat ni se înfățișează un chipeș flăcău pentru a prelua comanda. Deja cunoașteți procedura: un frappe sau o berică comandate îți permit dreptul la folosință pe toată ziua a unei umbrele și a două șezlonguri.
Apa este la fel de limpede ca în orice sticlă de apă plată, aidoma oricărei plaje din insulă. Lucrul nu trebuie să ne mire absolut deloc pentru că atât Limenas, cât și Kavala, orașul de peste drum, au instalații de filtrare și purificare a apei reziduale încă de prin 1960. Ceea ce face ca, deși ne bălăcim în apele unui port, apa să nu fie cu nimic poluată. Lucru confirmat tacit și de mulțimile de pești de toate mărimile și toate culorile care ne înconjoară imediat ce intrăm în apă.
Încă nu pot încălța labele de gâscă, așa că mă rezum la scurte raite subacvatice care, din aproape în aproape, mă duc pe lângă stâncile unui dig din port. Și acolo, ce să vezi? O sepie! Dar ce sepie! O sepie jucăușă. Cu corpul alungit și tigrat cu dungi maroniu închis, tipa unduiește blând din franjurii laterali. Apoi, parcă vrând să mă testeze, se depărtează câțiva metri după care se scufundă lent, lent până aproape de nisipul fundului. Și rămâne acolo în așteptare privindu-mă cu ochii ei imenși. Eu mă poziționez oarecum deasupra ei și o aștept. După câtva timp, începe să se ridice la fel de lent până ajunge la nivelul feței mele, la aproximativ o jumătate de metru distanță și rămâne câtva timp între ape privindu-mă intens. Iar și iar, sepia cea curioasă repetă jocul de câteva ori, după care, cu un jet puternic, dispare în topazul depărtării. Nu mă supăr pentru că nu e prima dată când o vietate marină se sperie de înfățișarea mea…
Încântat de cele văzute și întâmplate mă întorc spre liman și mă delectez nu cu una, ci cu două berici Mithos reci ca gheața. O scurtă ațipire în șezlong completează tabietul zilnic. Și tot așa, din berică în berică și din bălăceală în bălăceală se apropie momentul plecării. Eu decid să mai rămân pe plajă din cauza durerii din picior, în timp ce îmi rog soția să-i conducă pe prieteni la teatrul antic. Dar, după scurgerea timpului legal pentru o urcare și o coborâre în regim de urgență a celor peste 130 de trepte, îi văd cum apar gâfâind și uzi leoarcă. Nu numai din cauza căldurii inumane, ci și din cauza faptului că teatrul este închis. Cu lacăt! Un singur aspect pozitiv se contura în această aventură: doamnele observaseră un restaurant ce părea atrăgător chiar unde începea drumul spre teatru. Ce putem să mai facem? Suntem deja îmbrăcați și transpirați, lucrurile sunt strânse în sacoșe, berea terminată, așa că decidem la unison că, cel mai bine ar fi să mergem la Doukas și să luăm masa.
Ne prezentăm la datorie și trupa de chelneri ne dă onorul în frunte cu Nikos, patronul mai vârstnic. Ca să n-o mai lungim cu berea, o dăm pe vin: câte două carafe de vin Retsina nu vor lipsi de acum încolo de pe masa noastră. Mâncăm, ciocnim și ne simțim bine. Denis se răsfață cu caracatiță, Mihaela devoreaza platouri de midii, eu și cu soția ne repezim hulpavi la castoanele cu bouiourdi sau tyrosalata. Asta înainte de a ataca un pește spadă sau un șnițel a la crème mare cât o față de pernă. Printre molfăituri, Alin se întreabă ce e cu el, cel căruia i-a fost frică întotdeauna de apă, iar acum nu-l mai putem scoate din mare. Toți sunt bucuroși, toți sunt relaxați, toți sunt încântați de cunoștința pe care o fac cu bucătăria grecească și cu frumusețile insulei, iar mie îmi crește inima de bucuria binelui făcut.
Terminăm gâfâind masa cea copioasă și, întrucât orele nu sunt chiar atât de înaintate, decidem să dăm o fugă la un supermarket aflat în apropiere de Skala Prinou. Nu știu dacă v-am mai spus-o, dar skala se traduce din grecește prin scară. Și nu ne-a părut rău pentru că, dincolo de o verificare a prețurilor, avem ocazia să asistăm la unul din momentele cele mai hazlii ale concediului de până acum. În timp ce ne îndepărtam de mașinile lăsate în parcarea magazinului, întră în parcare un Mercedes cât toate zilele cu număr de Bulgaria. Cu ochii mai mult la vaporul de mașină ce ni se arăta, vedem cu șoferul, un cetățean vârstnic, coboară, își aranjează cureaua la pantaloni, pune alarma mașinii și pleacă. Uitându-și în mașină soția! Care, după câteva momente de așteptare și stupoare, văzând că tipul se depărtează relaxat, începe să se zbată și să zbiere ca din gură de șarpe.
Întorși la hotel încheiem seara cu o partidă de whist desfășurată la lumina unei lumânări și a unei lanterne agățată de moțul coviltirului de pe terasă cu firele de la căștile unuia dintre copii… Și nelipsita berică Mithos. Rece.
Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (5)

Teatrul antic

Ziua patru-Teatrul antic şi spectacolul pe faleză

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ne-am sculat oarecum indispuşi: pe fete le cam ustură pielea, iar eu sunt în urmă cu scrisul. Mi-am luat inima în dinţi şi am intrat în baie. A trebuit ca să fac acest efort, pentru că mă simt complexat ori de câte ori intru în respectiva încăpere. Primul lucru care mă stresează este joystick-ul chiuvetei. Aceasta nu are un robinet, ca tot omul, ci un joystick. Ori de câte ori îl manevrez, mă gândesc ca, nu cumva, să pornesc cu camera de baie prin spaţiul cosmic... Al doilea lucru straniu este bateria de la duş. Aceasta are o serie de butoane tainice, care odată manevrate, produc o presiune care îţi poate sabla primul strat al epidermei în câteva secunde. Dacă nu sunt atent cu manevrarea, din ceruri se stârneşte un jet de apă care îmi grăbeşte apropierea de chelia definitivă. În cazul în care nu eşti atent şi nu ai reglat direcţia jetului, acesta te poate doborî fără milă din prima…

Ne spălăm şi decidem ca, după micul dejun să nu mai mergem la plajă, ci să vizităm teatrul antic, ratat atât de dramatic aseară… Drept pentru care ne deplasăm cu maşina până în Limenas, dăm o raită scurtă, de încălzire, printr-un supermarket şi pornim pe faleză pe drumul spre teatrul antic.

Nicicând nu mi-a fost mai evidentă dragostea vechilor greci pentru cultură şi artă. Pentru că, numai un om mult doritor de asemenea delicii poate accepta ca să urce o sută treizeci şi două de trepte (132) până la arenă. Şi asta, după ce a luat în piept vreo trei străzi abrupte, cum numai în Grecia poţi întâlni… Pe drumul de costişă ne oprim la ruinele fostului templu al lui Dyonissos. Templul nu era unul ciclopic, dar atât cât a mai rămas, este impresionant, mai ales când ai ocazia ca să vezi altarul pentru sacrificii cioplit, evident, din piatră. Şi să auzi plutind în aer vocile preoţilor… şi ovaţiile mulţimii... Oamenii acelor vremuri erau oarecum ciudaţi. Doreau un scaun? Îl făceau din piatră. Doreau o masă? O ciopleau din piatră. Doreau un altar? Îl ciopleau din piatră. Orice doreau, exista un cioplitor în piatră ca să le îndeplinească dorinţele.

Ne continuăm urcuşul gâfâind şi plini de transpiraţie şi ne ajută Dumnezeu ca să ajungem la destinaţie. Şi a meritat, dragii mei, a meritat cu prisosinţă! Rar mi-a fost dat ca să văd un asemenea peisaj ca acel care se derulează în faţa spectatorului din acest teatru. Sunt convins că existau multe alte de locuri în care acesta ar fi putut fi construit, locuri mult mai accesibile, dar nu ştiu câte ar fi putut oferi o asemenea privelişte. Mare trebuie să le fi fost pofta de frumuseţe şi ridicat trebuie să fi avut nivelul de educaţie pentru a construi un teatru în asemenea amplasament, cu o asemenea privelişte. Nu ne mai îndurăm ca să plecăm de pe gradenele teatrului, gradene marcate cu numele familiilor care aveau aici locuri rezervate acum două mii de ani. Din orice punct te afli, vederea asupra scenei sau asupra mării este minunată.

Pornim pe drumul de întoarcere cu suflete grele de atâta frumuseţe şi dorind în sinea noastră ca să ne apară pe cărare aşa, din senin, un grec al acelor vremuri… Cu comentarii pe această temă şi a frumuseţilor văzute, ajungem în port şi încercăm să abordăm Muzeul de arheologie, loc în care ştiam că se află şi capul statuii zeului Dyonissos, al cărui templu tocmai îl vizitasem. Dar muzeul este închis până pe zece august, aşa că ne continuăm periplul pe faleză, făcând poze şi comentarii pe marginea celor văzute. În acest fel nici nu băgăm de seamă că am ajuns în faţa restaurantului Doukas. De fapt, suntem treziţi din visările noastre de detaşamentul de chelneri ai localului care, la vederea noastră, s-au aliniat în faţa intrării şi ne dau onorul la preşedinte. Este clar efectul limbii greceşti vorbite cu ei într-o seară anterioară…

Nu putem rezista unui asemenea gest şi purcedem în stabiliment. Atenţia care ni se acordă ne emoţionează atât de mult încât comandăm câte un bouiourdi pentru mine şi soţie şi o salată de ton pentru fată. Avem încă odată ocazia ca să vedem că emoţiile nu duc la nimic bun, pentru că astfel, am uitat că grecii nu au proprietatea termenilor folosiţi şi confundă lesne farfuria cu platoul. Pentru că ospătarul apare cu nişte platouri conţinând suficientă mâncare pentru etajul unui bloc din Drumul Taberei…

Mâncăm cu greu şi acest lucru mă obligă să comand şi o sticlă de bere care îmi este adusă, ca şi data trecută, împreună cu o halbă cu gheaţă pe ea. Copila mă priveşte cu ochi speriaţi la vederea porţiei de pe platou, dar o ajută ca să treacă momentul un număr însemnat de pisici zonale, animale pe care ea le iubeşte foarte mult. Mâncăm şi oftăm, oftăm şi mâncăm şi reuşim ca să terminăm tot conţinutul platourilor. După care, urmează tratamentul ştiut: zece la sută discount şi o porţie de trei îngheţate din partea casei. La plecare, chelnerii iau aceeaţi poziţie de onor, însoţită de felicitări şi rugăminţi de a reveni.

Ajungem la hotel, ne spălăm şi decidem ca să populăm vremelnic piscina hotelului. Fetele se întind la soare, iar eu scriu literatură de blog… până mi se face somn şi ne retragem cu torţe în uriaşa cameră pentru o binemeritată odihnă. Nu mai îndrăznim ca să abordăm oraşul de frica manifestărilor de prietenie ale chelnerilor, aşa că decidem ca să mâncăm de seară la restaurantul hotelului.

O decizie cu urmări dramatice, veţi vedea. Comand o porţie de calamar pentru mine şi două porţii de pui în sos de vin pentru fete, iar pentru început, câte o porţie din renumita salată tzatziki. Aşteptarea nu durează mult şi apare chelneriţa cu platourile! Cu platourile, fraţilor, cu platourile pentru că, se pare, grecii nu au în vocabular termenul de farfurie. Începând cu salata, toate preparatele delicioase mă îndeamnă la câteva cugetări comparative. În România, în lista de bucate, în dreptul oricărui preparat se află menţionată cantitatea. Cantitatea, oameni buni! Clientul nu comandă pui la grătar, ci două sute de grame de pui la grătar. Ei bine, în Grecia, oamenii sunt mult mai primitivi. Ai comandat calamar? Perfect, nicio problemă, ţi se pun în farfurie atâţi calamari câţi încap.

Datorită acestor manifestări primitive, mă trezesc cu un platou plin vârf cu calamari, pe care nu i-am numărat, dar sigur erau mai mulţi de patru. Atât de bine preparaţi, încât m-am simţit dator ca să îi mănânc în totalitate…

Adăugaţi salata şi pânea şi veţi avea o imagine aproximativă a burţilor cu care ne-am îndreptat spre Limenas pentru a asista la spectacolul susţinut de o trupă rock pe faleză. Muzica nu ni s-a părut deosebită, nu numai nouă, dar nici celorlalţi supravieţuitori, aşa că e prima seară în care ajungem ca să ne culcăm la ora douăzeci şi trei, adică foarte devreme.

Să auzim de bine!