Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am scris numeroase articole pe blog despre limba română, despre semnificaţia limbii materne sau despre dragostea mea faţă de limba română.
Iar ca să fim pragmatici, grija faţă de limba vorbită, respectul faţă de ea, este modul cel mai clar şi mai sigur de a avea o gândire coerentă, de a-ţi putea exprima ideile într-un mod care să fie înţeles de toţi. Este modul garantat de a te respecta şi de a fi respectat de alţii.
Cunosc mai multe limbi străine, una mai bine ca alta, sub toate aspectele: scris, vorbit, citit sau înţeles. Dar nu îmi este ruşine să afirm că, cel puţin la nivelul cunoştinţelor mele, limba română este cea mai bogată şi cea mai flexibilă.
Dar asta nu e tot. Este limba în care am fost învăţaţi ca să gândim toţi cetăţenii care formează populaţia României. Că ne gândim „fir-ar al naibii de şef că iar m-a pus la treabă” sau „mamă, ce fund are Maricica”, ne gândim în limba română.
Respectul şi dragostea pe care le am faţă de limba mea maternă mă fac să sufăr cu adevărat, să sufăr fizic atunci când sunt nevoit ca să asist la ponegrirea sau stâlcirea ei. Iar acest lucru se întâmplă destul de des în ultimul timp...
Aceleaşi sentimente mă determină ca să am o atitudine corespondentă şi faţă de alte limbi. Dacă vorbesc în greceşte, vă rog să mă credeţi că mă străduiesc să o fac la modul cel mai corect, indiferent că e vorba de accent sau gramatică. Dacă vorbesc în engleză, străduinţele mele sunt asemănătoare. Din respect faţă de mine, din respect faţă de limba respectivă şi din respect faţă de interlocutor, pe care îl bănuiesc că îşi iubeşte propria limbă cel puţin tot atât cât mi-o iubesc eu. Acelaşi lucru îl fac pentru oricare altă limbă străină pe care o cunosc. Nu cred că este o ruşine ca să vorbeşti o limbă străină cât mai corect. Dar ca să o stâlceşti?
Desigur că nu mă consider cel mai bun vorbitor al respectivelor limbi. Nici de departe! Sunt perfect convins că există persoane mult mai bine pregătite şi mai experimentate. Iar unele din acestea sunt traducătorii. Fără ca să manifest o falsă modestie, consider că între mine (cu toate laudele care mi-au fost aduse de către unii interlocutori) şi un traducător, este aceeaşi distanţă ca între Bucureşti şi Dorohoi. Nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că aş putea concura cu un traducător, cel puţin din punct de vederea al bogăţiei vocabularului.
Dincolo de toate acestea, a-ţi vorbi corect propria limbă este o dovadă de mândrie, de demnitate. Firmele multinaţionale germane susţin şi încurajează vorbirea limbii lor în sediile din afara ţării. Într-un mod asemănător procedează şi firmele franţuzeşti sau cele englezeşti. Mesajul transmis printre rânduri mi se pare cât se poate de clar: sunt german şi dacă vrei ca să vorbeşti cu mine, TU trebuie să înveţi germana! Asta ca să dăm un exemplu...
Gândindu-mă la toate aceste lucruri, nu reuşesc ca să găsesc o justificare a faptului că, atât Băsescu, cât şi Boc, încearcă să vorbească englezeşte cu interlocutorii lor străini. Am zis că încearcă pentru că numai limba engleză nu se poate numi limba vorbită de ei. Iar tot ce reuşesc să facă este să inducă o lipsă de respect faţă de interlocutor şi o şi mai mare lipsă de respect faţă de propria limbă și țară. În condiţiile în care, după uşă stă în aşteptare o armată de traducători.
Aşa că revin cu întrebarea care mă frământă: ruşinea de a fi român este un rezultat sau o impunere?
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!