Rândunele educative

Imagine preluată de pe adventurekids.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

De la bun început trebuie ca să vă mărturisesc faptul că nu sunt un adept al evoluţionismului. Atât din motive personale, cât şi datorită faptului că oamenii de ştiinţă, oamenii de ştiinţă pe afirmaţiile cărora ar trebui ca să ne bazăm, au minţit şi mint enorm în acestă privinţă. Iar când nu au minţit, au tăcut ca peştii...

Diagrame ale evoluţiei false sunt prezente în toate manualele şi toate clasele de specialitate, evidenţe cât se poate de clare sau lipsa lor nu sunt luate în considerare, lipsa verigilor intermediare în evoluţia oricărei forme de viaţă terestră, toate acestea precum şi multe altele contribuie din plin la părerea pe care mi-am format-o.

Personal, am observat şi continui ca să observ situaţii în care participanţii, fiind simple animale, îmi oferă imaginea unei piese în care fiecare are un rol. Un fluture s-a adaptat la culoarea copacului ca să nu fie depistat de prădătorii lui naturali, dar respectivii prădători nu şi-au adaptat alte simţuri ca să îl identifice. El se face că se ascunde, iar ei se fac că nu îl văd... Şi exemplele pot continua la nesfârşit.

Stau la o masă pe una din terasele restaurantului din Gura Portiţei. Restaurantul are câteva săli acoperite şi alte câteva terase. Aşa cum se obişnuieşte în Deltă, terasele sunt acoperite cu stuf aşezat pe o structură din lemn. Staţiunea este deosebit de pitorească, iar camerele de cazare sunt amplaste pe o mică insulă aflată în faţa debarcaderului.

Între noi fie vorba, nu ştiu de ce poartă această denumire, din moment ce distanţa dintre respectiva staţiune şi deschiderea fizică prin care lacul Razim comunică cu marea este de mai bine de doi kilometri.

După cum spuneam, stau şi aştept. Nu orice şi nu oricât. Ca să fiu mai precis, aştept chelnerul care îmi va aduce o porţie uriaşă de ciorbă de peşte şi o altă porţie la fel de uriaşă de saramură de peşte. Este doar începutul unei mese care se doreşte a fi copioasă şi veselă, dacă ne gândim doar la faptul că peştelui îi place ca să înoate în vin alb...

Până la venirea chelnerului încep să-mi rotesc privirile prin incintă. Şi observ cu mare plăcere o familie de rândunici care îşi făcuse cuibul sub stuful acoperişului, la încheietura a două bârne. Familia de rândunici este compusă din rândunica mamă, rândunelul tată şi doi puişori. Puişori care, dacă mă iau după piuituri şi ciocurile larg deschise, sunt încă mici. Dar nu atât de mici încât să nu zboare.

Uitându-mă atent observ că, de fapt, asist la o lecţie de zbor. Părinţii stau pe o bârnă în apropiere şi scot sunete puternice. Unul dintre pui iese pe marginea cuibului şi se avântă în gol. Face câteva ture pe sub acoperiş sub privirea atentă a celor doi părinţi, care zboară şi ei în urma lui. Celălalt puişor se dovedeşte mai temător şi rămâne în continuare pe marginea cuibului, în pofida piuiturilor autoritare ale părinţilor.

Ei bine, dragii mei, în acel moment mi-am fost dat ca să văd o imagine stupefiantă. Prinzând un moment de curaj şi îndemnat de piuiturile devenite asurzitoare ale celor doi părinţi, puiul cel temător se aruncă şi el de pe marginea cuibului cu intenţia vădită de a face doar o mică buclă şi a se întoarce cât mai rapid. În acel moment, cei doi părinţi îşi iau şi ei zborul şi, prin bătăi de aripi şi poziţionare în aer încep ca să împiedice puiul să revină la cuib, cu dorinţa vădită de a-l ţine cât mai mult în aer. Ceea ce se şi întâmplă, puiul cel leneş fiind obligat astfel ca să facă şi el vreo trei ture pentru ca, abia apoi să fie lăsat de părinţi să revină la cuib.

Mmm, ce ziceţi de asemenea şcoală de zbor la nişte păsări cu creierul căt o stafidă?

Să auzim de bine!