Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (11)

Plaja Pahis

Ziua zece - Plaja Pahis şi crabii plimbăreţi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Astăzi avem programată o zi de cruţare, aşa că, după micul mare dejun nu mai plecăm în zări albastre, ci spre altele mai apropiate, cum ar fi plaja de la Pahis.

Valurile continuă ca să se facă simţite, dar într-o măsură mai mică. Plaja este marcată cu steag albastru şi pe merit. Un grup sanitar excepţional de curat şi dotat cu toate cele necesare, o tavernă curată şi promptă, şezlonguri şi umbrele pe care le poţi închiria cât vrei pentru trei euro.



Un crab

Ne încadrăm în programul de bălăceală, ba chiar îmi permit un mic somn de frumuseţe la umbră… Cu minciocul achiziţionat încerc mai apoi ca să prind vreun peştişor şi, deşi mă duc până, hăt, după nişte stânci, nu reuşesc ca să prind nimic. Dar vă rog să mă credeţi pe cuvânt când vă mărturisesc faptul că unii dintre ei sunt de un colorit şi o frumuseţe nemaipomenite…

Mai în glumă, mai în serios, ne decidem ca să comandăm la taverna plajei câte un souvlaki de căciulă. Barmanul ne roagă ca să revenim peste zece minute şi asta facem. Ni se dă coala de hârtie cu care, acum suntem obişnuiţi, cu frigăruile în ea şi un platou (he, he, platou, ai?) cu cartofi prăjiţi, împreună cu tacâmurile înfăşurate în şerveţel. În mod absolut neobişnuit pentru noi, nu suntem atenţionaţi ca să restituim platoul şi tacâmurile, dar am văzut multe minuni pe aici, aşa că nu ne mai mirăm.



Al doilea crab

Valurile s-au liniştit binişor, deşi la orizont se prefigurează niscai nori ameninţători. Mai facem câteva ture de înot prin apa de culoarea topazului şi ne retragem spre domiciliul nostru temporar.

După tratamentul de curăţare cotidiană ne îndreptăm spre Limenas spre o binemeritată cină. Şi de data asta încercăm ca să abordăm străzile oraşului într-o manieră prudentă de frica aclamaţiilor personalului diferitelor restaurante, dar facem o greşeală fatală: încercând ca să evităm faţa localului Doukas, trecem prin spatele lui, pe faleza portului, fără ca să ştim că are o ieşire şi pe această direcţie. Şi cădem în plasă, în uşă fiind chiar patronul localului care dă semnalul:

- Robert, Niko, Anghele, veniţi!

Instantaneu, respectivii apar şi ne înconjoară cu aclamaţii în greceşte şi româneşte. Nu avem altă scăpare decât să spunem că este prea devreme şi vrem să facem mai întâi un tur al portului. După un schimb de priviri interogative, respectivii acceptă şi putem pleca liniştiţi. Asta s-o credem noi, pentru că un ospătar al unui local vecin, auzind probabil de noi din vecini sau din gura târgului, ne iese în faţă cu o ofertă de nerefuzat:

- De ce nu veniţi şi pe la localul nostru? Vă putem oferi o pizza uite aşa de mare! zice el desenând în aer un cerc de mărimea unei roţi de Matiz.

Oftăm şi îl refuzăm politicos:

- Nu astă seară!

Fără ca să credem nici măcar o secundă vorbele lui. Şi rău am făcut… Ne continuăm drumul pe faleză până pe digurile cu far şi reuşesc ca să prind câteva poze memorabile cu asfinţitul. Tocmai admiram câteva iahturi superbe, că mă aud chemat de fete. Care fete tocmai se uitau la niscai crabi care ieşiseră pe stâncile portului la o mică promenadă de seară… Deşi perfect camuflaţi pe stânci, nu pot să nu remarc culorile lor deosebit de interesante, aşa că trag urgent câteva cadre cu respectictivii. Orele fiind înaintate şi noi fiind deja obişnuiţi ca grecii, să mâncăm târziu, punem cap compas localul Doukas.

Luăm loc în ovaţiile generale, fapt care mă obligă ca să le adresez câteva cuvinte de mulţumire în greceşte. Ni se oferă locuri la o masă, se schimbă faţa de masă şi apare prietenul nostru Robert ca să preia comanda. Cu gândul la oferta concurenţei, comandăm o pizza pentru fată, iar pentru noi câte o porţie de paste carbonara. Cu nelipsita porţie de bouiourdi pentru soţie, iar pentru mine o salată de sfeclă cu usturoi. Vin şi comenzile şi atunci înţelegem că ameninţările concurenţei nu au fost vorbe în vânt: pizza are dimensiunea unei roţi de Matiz! Iar porţiile de carbonara sunt de fapt mici dealuri de paste poziţionate pe câte un platou. Le înghiţim gândindu-ne dacă le găsim cu Google Earth marcate pe harta insulei… Feliile de sfeclă din platoul meu (pentru că şi salata de sfeclă este adusă pe, he he, nelipsitul platou) sunt groase cât degetul meu arătător şi le pierd numărul lor încercând ca să le număr.

Masa durează cam o oră, dar la final avem feţele descompuse din cauza suferinţei. Copila aproape că plânge că nu mai poate mânca, deşi pe platoul ei mai sunt două felii robuste. Şi eu şi soţia refuzăm ca să vorbim ca să nu sughiţăm şi ştim că mai urmează nelipsitul desert de îngheţată. Facem plata cuvenită fără ca să putem articula un cuvânt şi ne îndreptăm greoi spre maşină. Singurul lucru pe care îl mai putem face este să comentăm aspectul şi culorile crabilor.

- Sunt buni de mâncare? ne întreabă copila făcându-ne să ne facem cruce la auzul cuvântului mâncare şi să o ameninţăm că o dăm jos din maşină...

Să auzim de bine!