Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (3)

Poarta lui Silen

Ziua doi-Golden Beach şi poarta lui Silen

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ne sculăm mai mult treziţi de ghiorăituile intestinelor din dotare, decât de suntetul alarmei telefonului. Echiparea urgentă şi deplasarea în grup compact la sala de mese. Amplasată deasupra recepţiei şi aceasta este dotată cu mobilier din lemn! Curată, mare, iar bufetul suedez ne aşteaptă. Diferite sortimente de ceai, fulgi de porumb sau alte vegetale, cafele, şuncă, smântână, caşcaval, salată de varză şi salată de verdeţuri, pandişpan, pepene felii, ouă fierte, pâine albă şi pâine prăjită şi alte câteva feluri ne îmbie. Nu suntem veniţi în Thasos pentru mâncare, aşa că terminăm repede cu cele selectate de prin tăvi şi ne repezim buluc la maşină. Direcţia? Plaja Golden Beach.

Rătăcim câţiva kilometri buni prin centru în căutarea ieşirii, dar lucrurile se lămuresc rapid şi luăm drumul serpentinelor. Pentru că peste serpentine dai oriîncotro vei merge în Thasos. Iar când zic serpentine, mă refer la serpentine, nu la ceea ce vedem pe drumul spre Sinaia… Ajungem după vreo zece kilometri la plaja mult visată şi din prima vedere ne dăm seama că îşi merită numele. Plajă cu steag albastru, cu un nisip fin ca pudra, cu o apă incredibil de curată şi de o culoare topaz care nu se poate descrie. Amplasată la poalele munţilor, ne oferă încă odată prilejul de a ne minuna de geografia Greciei: nu există formele intermediare de deal sau podiş, ci doar şes sau munte. Iar vegetaţia nu creşte pe paliere de altitudine, ci de jos, de la nivelul plajei şi până în vârful muntelui pinii fac legea. Plaja nu e aglomerată, aşa că ne găsim repede un loc de aciuit şi începem partidele de înot şi scufundări. Ziua trece repede, sucurile din genţile termoizolante se termină rapid, aşa că ne pregătim şi noi de întoarcere. Dar nu plecăm până nu dăm o tură prin magazinele din zonă. O sticlă de apă plată costă 79 de eurocenţi, îi dau copilei 80 şi o trimit ca să achite la casa aflată, ca de obicei, în fundul magazinului. Fata pune banii pe tejghea, eu apuc sticla şi dăm ca să ieşim. Eroare, ca să nu zic greşeală, pentru că vânzătoarea vine după noi strigând ca să ne luăm un eurocent rest! Hm, deja nu mă mai simt ca în Bucureşti, deja gustul libertăţii pune stăpânire pe mine. Şi mă bucur de el plenar în zilele următoare refuzând ca să las maşina încuiată sau cu faţa radio-casetofonului scoasă… Tot de gustul libertăţii este vorba şi când merg pe străzile sau aleile diferitelor localităţi cutreierate, fără grijă de vreo murdărie de câine pe trotuar…

Pe drumul de costişă ce duce la întoarcere, ne oprim la ruinele vechii porţi a lui Silen. Acest Silen, dragii mei, era, în mitologia greacă, un însoţitor al zeului Dyonissos, ambii mari petrecăreţi, ca să folosesc un termen mai cuviincios. Cum intri pe uriaşa poartă cioplită din blocuri mari de piatră, chiar în stânga, este reprezentarea respectivului Silen, cum altfel decât fiind într-o puternică erecţie. Situl arheologic mă emoţionează profund şi mângâi zidurile caselor întru simţirea vibraţiei lor milenare. Fac un set de fotografii cât mai cuprinzător şi mă despart cu greu de pietrele mute.

Ajunşi la hotel ne spălăm, ne uşurăm de kilogramele de nisip câştigate prin costumele de baie şi plecăm în Skala Prinou. Ajungem uşor şi repede mulţumită GPS-ului meu bilologic şi, după o scurtă conversaţie în greacă cu doi localnici, aflăm unde este hotelul Socrates, unde trebuie ca să ajungem pentru un comision. Imediat apare şi George, patronul stabilimentului care profită de ocazie ca să ne laude hotelul unde stăm şi să ne invite la câte un caffé frappé la bar, totul fiind on the house. Profit de ocazie ca să vorbesc greceşte şi fac prezentările, ne mai spunem câteva nimicuri şi ne despărţim cu promisiunea că ne vom revedea în Bucureşti cât de curând.

Luăm drumul înapoi, dar nu la hotelul unde cu onor suntem cazaţi, ci spre Limenas unde trebuie ca să ajungem ca să mâncăm şi noi ceva, ce Dumnezeu! În timp ce studiam un meniu aflat la intrarea în restaurantul Thassios Doukas, suntem abordaţi cordial în limba engelză de un chelner zâmbitor. Îl întreb în greceşte dacă au peşte, iar el îmi răspunde în româneşte:

- Desigur!

Este prilejul de a vedea pe viu efectele globalizării: în respectivul restaurant, chelnerii greci vorbesc excepţional de bine româneşte, iar cei români vorbesc la fel de excepţional greceşte. Cedăm invitaţiei şi intrăm. Din acest moment începe derularea unor evenimente incredibile pentru un român. Mai întâi de toate, suntem întrebaţi dacă dorim ca să stăm sub un ventilator sau sub cerul liber. După ce alegem cerul liber, suntem întrebaţi ce bem. Cer o bere rece şi mi se aduce berea în sticlă şi un pahar cu gheaţă pe el. Dumnezeule milostiv, există şi români fericiţi! Comadăm un pui a la creme pentru soţie, sardele la grătar pentru mine şi friptură de vită pentru copilă. Şi vin platourile! Vin platourile fraţilor, pentru că grecii nu se încurcă cu farfurii atunci când e vorba de mâncare. Atât de mari că ne întindem trei persoane pe două mese. Mâncăm cu o plăcere nedisimulată fără ca să ne gândim la cei douăzeci şi patru de euro care vor trebui plătiţi. Şi bine am făcut pentru că, atunci când vine chelnerul cu nota de plată, ne anunţă că suntem beneficiarii unui discount de zece procente pentru că suntem români. Şi tot pentru acelaşi motiv, ni se oferă fiecăruia din partea casei un desert de îngeţată. Totul oferit pe bază de bon fiscal, la fel ca şi în cazul închirierii umbrelelor de plajă sau a şezlongurilor. La plecare, personalul localului ne salută încolonați ca la armată și aşa vor face de acum încolo ori de câte ori ne vor vedea trecând prin faţa localului.

Ca să nu dăm prilej de sedimentare lipidelor, ne decidem ca să facem un tur de faleză, prilej de a prinde câteva imagini atât de frumoase, că îmi plac şi mie…

Ceasul arată orele unu şi zece când ajungem la poarta hotelului. Ne culcăm îngrijoraţi că somnul ne răpeşte prilejul de a mai vedea ceva pe această insulă minunată.

Să auzim de bine!