Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (2)

Plecarea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ca de obicei, ceasul a sunat la ora 3. Şi tot ca de obicei, soţia se culcase la două şi jumătate. Situaţia se repetă în fiecare an, deşi îi atrag atenţia la modul cel mai serios că, din moment ce conduc eu, ar trebui ca să fie odihnită când pleacă la un aşa drum lung… Iar ea găseseşte tot felul de scuze copilăreşti, ba că a trebuit ca să facă pacheţelele pentru drum, ba să pună sucurile la rece, ba că a trebuit ca să verifice bagajele şi altele de genul acesta…

Pornim motorul la patru şi treizeci, cu o jumătate de oră întârziere, dar această plecare se va dovedi sub rele auspicii. Ne oprim la benzinărie ca să mai completez ultimii centimetri cubi de benzină şi îmi fac socoteala că, ieşind pe şoseaua Măgurele voi face o afacere bună şi voi evita linia de tren de la Domneşti. Socoteală eronată total, pentru că o mare porţiune se dovedeşte atât de distrusă, încât mă gândesc la întoarcerea acasă… Ne ajută Dumnezeu şi depăşim cursa cu obstacole şi ne continuăm drumul spre vama Giurgiu. Şi tot ca de obicei, sunt gata ca să ratez ieşirea spre Oinacu din cauzele binecunoscute la români a lipsei oricărei semnalizări. La bezinăria din vamă mai completez vreo trei litri de bezină consumată pe drum şi intru în coloană. Care coloană? Păi, coloana făcută la intrarea pe pod din cauză că bulgarii s-au apucat să repare podul. Oameni harnici, bulgarii ăştia de s-au apucat ei în plină criză ca să repare podul pe care abia se mai poate circula în partea românească…

Trece şi momentul dificil al aşteptării de vreo treizeci de minute şi năvălim pe teritoriul bulgar, în căutarea celebrei rute E85. Nu înainte de a cumpăra de la benzinărie o vignetă pentru o lună de zile, pentru că nu au pentru o săptămână. Evident, şi preţul este pentru o lună…

De rută dăm după ce trecem de Byala şi facem la stânga. Drumul este oarecum banal, din moment ce vedem aceleaşi case prost întreţinute şi localităţi aproape pustii… Remarc în mod deosebit la trecerea prin Ruse bălăriile crescute mult faţă de anul trecut pe peluza dintre benzi. Nici nu mă mir pentru că, probabil din motiv umanitare, sunt netunse de pe vremea lui Jivkov. Avantajul faţă de ruta prin Sofia este numărul scăzut de localităţi de pe traseu. Dar o minune se produce. Ajunşi la Velico Târnovo ne este dat ca să vedem o minunăţie de oraş suspendat pe coastele munţilor. Trecem printr-un mic tunel şi putem admira frumuseţea unui oraş suspendat şi din alt unghi. Vă spun sincer că am redus viteza la minimul posibil că să putem admira cu respiraţia tăiată un oraş cu case având acoperişurile pe cer.

Drumul continuă peste munţii Rodopi şi se pare că această variantă de trecere a lor se dovedeşte cea mai lesnicioasă. Aproape nici nu ştim când am trecut de ei. Ţinem ruta E85 pe un carosabil foarte bine întreţinut şi ajungem uşor, uşor, aproape de Svilengrad. Virez la dreapta şi intru pe drumul care presupun că mă duce la vama cu Grecia pentru că, inspiraţi de spiritul românesc, bulgarii nu au pus niciun indicator. Din această şosea se face la un moment dat o ieşire la stânga spre vamă, aşa că virez la stânga. Virez de pomană pentru că drumul pe care am intrat mă duce într-o zonă de duty free. Disperat, mă opresc neştiind ce să mai fac, deşi în jurul meu sunt destui bulgari dotaţi cu harul vorbirii. Am spus neştiind ce să fac, pentru că bulgarii vorbitori nu ştiu vorbi nicio altă limbă. De pomană am încercat ca să spun Grecia în română, greacă, engleză, franceză, spaniolă sau italiană. Până nu am spus Gârţia, nimeni nu a înţeles nimic. Şi misterul este devoalat: drumul corect există, este cu adevărat la stânga, numai că este paralel la un metru cu cel pe care intrasem, fiind mascat de vegetaţia crescută sălbatic prin zonă.

Reuşesc să intru pe şoseaua corectă şi mă trezesc în faţa punctului vamal. Mă trezesc fără rost pentru că trebuie ca să mă culc la loc. Pentru că toţi stăm la o coadă respectabilă din cauza unui SUV doldora de români cu ceva probleme. Şi stăm, şi stăm, şi stăm… Până când vameşii decid ca să mai deschidă un ghişeu. Mă fofilez urgent la noua coadă ca să încep să stau şi acolo. Şi stau, şi stau,… Iar coada iniţială începe să se subţieze până la dispariţie. Nu am de ales şi mă reînscriu la ghişeul iniţial şi reuşim ca să trecem după trei maşini. Trec de vamă şi trag urgent la umbră pentru o scurtă haltă de alimentare cu carbohidraţii şi vitaminele liposolubile de care are nevoie organismul meu atât de greu încercat.

După care ne continuăm drumul spre ţinta noastră: Thasos. Ca să mai înviorez puţin atmosfera, îi dau cuvântul Andreei. Pentru cei care nu o cunosc, Andreea este vocea de pe GPS-ul instalat pe telefon. Mai bine o ţineam tăcută, mută, fără glas! Pentru că, setând pe GPS Thasos, Andreea a crezut că orice ferry-boat ne va duce acolo. Drept pentru care mă îndrumă şi mă anunţă că am ajuns tocmai când eram pe cheul din Alexandroupolis şi nu pe cel din Keramoti! Trag maşina pe cheu, coborâm şi mă fixez la o casă de bilete ca să fac cuvenita plată. Amabilă, fata mă anunţă costul unei călătorii până în insula Samothrake! Îi răspund la fel de amabil că nu acum mă interesează această insulă, ci Thasos. Fără să-şi piardă amabilitatea, deşi impresia generală era că vorbea cu un retardat, fata mă informează că pentru Thasos trebuie ca să ajung mai întâi tocmai hăt, în Keramoti! Ştiu că este hăt! pentru că ne mai despart cel puţin o sută de kilometri. Pe care îi parcurgem pe o temperatură exterioară de treizeci şi opt de grade Celsius la umbră! Compresorul de aer condiţionat lucrează din greu, dar reuşim ca să ajungem la breteaua pe care trebuie ca să facem stânga spre Keramoti. Hehe, surpizele continuă, pentru că mai avem nouă kilometri până în localitate. Îi parcurg cu viteză maximă şi bine fac pentru că, ajunşi pe cheu, achităm biletele şi abia apucăm ca să ne suim pe navă, că aceasta pleacă.

Drumul nu durează mult, iar imaginea văzută de pe ultima punte a navei este superbă, lucru confirmat şi de pescăruşii care aproape că ni se aşază pe mâini pentru a-şi cere cuvenitele drepturi alimentare… Debarcăm în regim de urgenţă şi GPS-ul meu biologic îmi spune ca să merg la dreapta. Aşa fac şi nu fac rău pentru că ajungem fix în faţa hotelului Esperides în zece minute. Mă prezint la recepţie, iar patroana, doamna Cristina Spilioti mă întâmpină, provocându-mi prima surpriză: este o doamnă atât de venerabilă încât cu greu îmi pot imagina că voi putea bea ouzo cu ea sau dansa sirtaki… Dar cu insistenţă, doamna îmi provoacă şi o a doua surpriză, completând ea formularul de cazare, şi nu supunând turistul la această corvoadă, aşa cum se obişnuieşte pe la noi. Hotelul este curat, proaspăt zugrăvit, cu mobilier din lemn, fraţilor! Cu mobilier din lemn, nu plastic nenorocit! Canapelele nu sunt uzate şi braţele fotoliilor nu sunt slinoase. Dar adevărata surpriză ne este produsă de cameră. De fapt, hotelul nu este hotel, ci o suită de mici ansambluri de câte două garsoniere la etaj şi două la parter, separate de alei şi scări tradiţionale greceşti. Camera, ei bine, camera este uriaşă, cu un balcon atât de lat încât îmi este frică să îl traversez, trei paturi împărăteşti cu saltele nefleşcăite şi perne pneumatice. Iar baia este de hotel cu patru sau cinci stele, cu un sistem de duş pentru care îmi trebuie un sfert de oră ca să îi învăţ funcţionarea.

Ne despachetăm catrafusele şi, aşa cum păţesc de fiecare dată când conduc mult, nu îmi arde de somn, drept pentru care ne spălăm, ne gătim şi plecăm ca să vizităm Limenas noaptea. Thasos, păzea, venim!

Să auzim de bine!