Mămăliga românească

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Rândurile pe care le voi scrie nu se doresc a fi un studiu politic. Şi nici un studiu social. Sunt pur şi simplu câteva rânduri care cuprind o constatare personală. Nu este mai puţin adevărat că, pe marginea acestui subiect a curs multă cerneală. Dar asta e teorie. Ceea ce voi comenta eu în rândurile de mai jos este practică pură.
Locuiesc la etajul şase într-un bloc de opt etaje. De blocul vecin mă desparte un mic scuar lat de vreo şapte metri, o alee şi un alt scuar transformat de curând în parcare. În total, vreo cincisprezece-douăzeci de metri. Blocul vecin este locuit de aceeaşi populaţie de origine dacică ca cea din blocul meu. Nu sunt ţigani, nu sunt arabi, nu sunt portoricani, nu sunt malayezieni, nimic din toate astea.
De vreo trei ani (şi am scris vreo pentru că nu ştiu precis numărul lunilor şi al zilelor, dar al anilor acesta este) se strânge în fiecare noapte o gaşcă de derbedei chiar la intrarea blocului vecin. Gaşcă formată din unii din locatarii acelui bloc. Asta nu ar constitui o problemă pentru nimeni dacă indivizii s-ar purta ca nişte persoane civilizate. Dar comportarea lor este pur şi simplu abjectă. E adevărat că sunt ajutaţi şi de berea vândută la toneta din apropiere. Nu pot descrie zbieretele lor, înjurăturile cu care se gratulează atunci când se întâlnesc, râgâiturile şi porcismele scoase pe gură cu tonul cel mai ridicat. Poate nici asta nu ar fi o problemă dacă s-ar face în timpul zilei, când mulţi oameni sunt plecaţi de acasă. Dar maximul activităţii lor este atins către orele două-trei din noapte. Asta timp de trei ani noapte de noapte. Iar începând cu etajul unu în sus, zgomotele capătă o amplitudine deosebită.
Cei care citesc aceste rânduri vor zice „Aha, am înţeles. Omul ăsta e revoltat că derbedeii fac gălăgie şi nimeni nu le zice nimic". Greşit. Nu asta mă revoltă. Nu faptul că nimeni din blocul MEU nu le zice nimic şi oamenii preferă să stea cu geamurile închise pe căldura cea mai mare. Ceea ce mă revoltă este cu totul altceva. Mă revoltă faptul că nimeni din blocul LOR, blocul sub ale cărui geamuri fac toată zarva, blocul în care locuiesc, ei bine, nimeni nu le zice nimic!
Cam asta ar fi, după constatarea mea concretă, renumita mămăligă românească. Nu vi se pare suficient de clar? Atunci, haideţi să încercăm un alt exemplu. De două săptămâni ni se anunţă scenarii care mai de care mai catastrofale legate de iminentele greve. Declaraţiilor liderilor de sindicat încinşi la roşu li se opun cele ale unor guvernanţi nu mai puţin opăriţi. Credeţi că se va întâmpla ceva, credeţi că va avea loc vreo schimbare? Eu pun pariu că nu. Cât timp cât nu înţelegem că suntem meschini în evaluările noastre dacă nu ne privim ca parte a unui sistem, cât timp nu înţelegem că toţi ar trebuit să ieşim în stradă, privaţi sau bugetari începând cu şoferul Primului Bugetar al Ţării, atât timp cât vom auzi lideri de sindicat susţinând că ei aşteaptă ca să vadă dacă se taie cu adevărat salariile şi după aceea vor decide măsurile de luat (o afirmaţie mai cretină nu am auzit de când mama m-a făcut), ei bine, tot atât timp nu se va întâmpla nimic. Vă dau în scris.
Să auzim de bine!

Dintre dezamăgirile mele

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Totul a început uşor, pas cu pas, cam cu doi ani în urmă. La început, câte o bere băută în picioare în parcarea dintre blocuri, ascunşi de nişte copăcei. Apoi, amenajarea de scaune improvizate din câteva cărămizi şi bucăţi de scândură. Acum, sunt scaune şi o masă în toată regula. Pe aceste scaune şi în jurul mesei cu pricina stă o turmă de bivoli. Sintagma "turmă de bivoli" se referă la un număr de 5 sau 6 masculi, tineri sau mai puţin tineri, dar toţi zdraveni şi în plină putere. Care beau bere încontinuu, asezonând-o cu comentarii urlate despre fotbal. Şi aici mi-am permis o mică licenţă, pentru că acele "comentarii" sunt un şir neîntrerupt de răgete şi vorbe porcoase. În timpul săptămânii este greu de stabilit când încep programul, dar la ora 6 seara când ajung eu acasă feţele lor au căpătat deja o culoare uşor albăstrie. Sâmbăta şi duminca lucrurile sunt mult mai clare: la 10.30-11 ei deja sunt pe poziţii. Dacă începuturile şedinţelor de beţie colectivă pot fi stabilite cu o orecare relativitate, sfârşitul nu poate fi nici măcar prognozat. Că este ora 12 din noapte? Că este ora 2 din noapte? Că este ora 3 din noapte? Eu, unul nu am putut afla pentru că, oricât de târziu m-am culcat, ei erau acolo. Niciun locatar dintre cei aflaţi pe latura blocului orientată spre ei nu poate sta vara cu geamurile deschise din cauza gălăgiei. Câteodată le acord 2 sau 3 minute din timpul meu ca să mă uit şi să mă minunez cum este posibil ca nişte măgădani în plină putere, în condiţiile în care viaţa le oferă atâtea lucruri de făcut (şi aici mă refer doar la treburile gospodăreşti) pot sta ca nişte animale în jurul câtorva sticle de bere. Nu contează anotimpul, nu contează ora, ei beau de rup şi urlă. Deja semnele alcoolismului sunt evidente: burţi disproporţionat de mari, feţe congestionate şi buze arse. Nu au ruşine şi nu au credinţă. Spun asta pentru că, de Paşte s-au apucat de băut ca de obicei, a trecut şi Învierea, se făcuse ora 4 dimineaţă şi ei tot acolo erau. Nişte brute care fac de ruşine bărbaţii de oriunde. De unde dezamăgirea mea? De la faptul că, acum câteva zile, vorbind cu o cunoştinţă din alt cartier despre ei, răspunsul pe care l-am primit a fost:
- Daaa? Şi voi aveţi beţivi între blocuri? Credeam că numai noi.
Să auzim de bine!