Dl. Costantin

Noi îi spunem dl. Costantin. De fapt, el se numeşte Constantin. Are ceva peste patruzeci de ani, dar nu acesta este elementul care ni-l face antipatic, ci faptul că el, el este acel personaj care ia primul cuvântul la toate şedinţele ca să spună că e de acord cu spusele şefului. Oribil! Cum poate spune un om normal că e de acord cu spusele şefului? Tineri suntem, energie aveam, de idei nu ducem lipsă. Aşa că decidem să îi aplicăm un tratament drastic. Necruţător, dacă mă înţelegeţi.

Pereţii camerei în care ne desfăşurăm activitatea sunt acoperiţi de fişete metalice în care ne adăpostim hainele sau documentele din dotare. Cel mai mare, evident că este ocupat de dl. Costantin. În fiecare zi, omul acţionează după o procedură proprie: intră în birou, se dezbracă, îşi agaţă hainele în fişet (ce oroare, pe un umeraş!), îşi ia pe el un halat de lucru (din fişet) şi se aşează la birou. Fişetul lui se dovedeşte suficient de încăpător pentru Tică, cel mai mic de statură din grupul nostru de asalt. Diferenţa de statură este compensată din plin de o voce deosebit de groasă, ca să nu zic baritonală.
Azi Tică a venit mult mai devreme şi l-am introdus prin băgare în fişetul d.lui Costantin. Disciplinaţi şi dornici de muncă, ne răspândim pe la birourile din dotare, aşteptând cu cel mai mare interes sosirea victimei potenţiale. Era evident că toţi suntem extrem de preocupaţi de problemele pe care le avem de rezolvat. 

Intră dl. Costantin. Noi continuăm să lucrăm cu cea mai mare atenţie, cu atât mai mult cu cât nu obişnuieşte să ne salute.

Dl. Costantin îşi scoate pardesiul. Noi continuăm să lucrăm.

Dl. Costantin deschide uşa fişetului. Noi continuăm să lucrăm.

Dl. Costantin dă să-şi bage măna în fişet ca să extragă umeraşul. Noi continuăm să lucrăm.

Tică iţeşte capul brusc dintre hainele aflate în fişet şi scoate un BAU! cât se poate de răsunător. Noi continuăm să lucrăm.

Dl. Costantin face PLEOSC! atunci când cade ca o scândură pe pardoseala camerei fără un cuvânt. Noi ne repezim să căutăm o sticluţă cu amoniac sau cu oţet pentru că vedem că nu se mai ridică.

Primesc pe e-mail o ştire sub forma unui dialog, presupus real.

O doamnă în vârstă a murit în ianuarie, dar BCR a continuat să o taxeze pentru lunile februarie şi martie cu taxele de administrare pentru cardul său de credit, la care a adăugat taxe de întârziere şi alte comisioane lunare. Balanţa contului a ajuns astfel de la 0 la aproape 60 lei. Nepotul răposatei sună la bancă să rezolve problema:
Nepotul:
 - V-am sunat ca să vă spun că bunica mea a murit în ianuarie.
BCR:
 - Contul nu a fost închis, iar taxele de întârziere şi comisioanele se aplică în continuare.
Nepotul:
 - Poate că ar trebui să trimeţi contul către recuperare.
BCR:
 - Deja am făcut acest lucru, de vreme ce au trecut două luni.
Nepotul:
 - Ce vor face cei de acolo când vor afla că este moartă?
BCR:
 - Vor raporta contul diviziei fraude sau către biroul de credit, sau poate ambele lucruri.
Nepotul:
 - Credeţi că Dumnezeu se va supăra pe bunica?
BCR:
 - Pardon?!!!
Nepotul:
 - Aţi înţeles ce v-am spus eu, partea cu faptul că a murit?
BCR:
 - Domnule, trebuie să vorbiţi cu supervizorul meu.
Supervizorul preia discuţia cu clientul.
Nepotul:
 - V-am sunat ca să vă spun că a murit în ianuarie.
BCR:
- Contul nu a fost închis şi taxele de întârziere şi comisioanele se aplică în continuare.
Nepotul:
 - Vreţi să spuneţi că veţi recupera banii din proprietăţile ei?
BCR:
 - Sunteţi avocatul ei?
Nepotul:
 - Nu, nepotul.
Îi da datele de contact.
BCR:
 - Puteţi să ne trimiteţi un fax cu certificatul ei de deces?
Nepotul:
 - Da..
După ce ii trimite faxul:
BCR:
 - Sistemul nostru nu este setat pentru această situaţie, moartea. Nu ştiu cu ce pot să vă ajut mai mult.
Nepotul:
 - Dacă reuşiţi să rezolvaţi situaţia ar fi perfect. Dacă nu, puteţi continua să o taxaţi. Nu cred că o mai deranjează.
BCR:
 - Taxele de întârziere şi comisioanele vor continua să se aplice.
Nepotul:
 - Vreţi noua ei adresă la care să trimiteţi facturile?
BCR:
 - Ne-ar ajuta.
Nepotul:
 - Cimitirul Sf. Vineri, Alea 29, lotul nr. 69.
BCR:
 - Codul poştal, vă rog!

Teo

Vă reamintiţi momentul T+1? Dar momentul T+2? Adică o lună sau două după Revoluţie? Dar toate momentele de după Revoluţie? Acele momente stranii, greu de explicat din orice punct le-ai privi, momente în care tot felul de şarlatani sau bişniţari se erijau în lideri de sindicate, care mai de care mai virulente, momente în care toţi neaveniţii îşi constituiau partide purtătoare unice ale stindardului Adevărului Suprem?
50 de ani de comunism lăsaseră în urmă o mare lacună în ceea ce priveşte personalităţile politice, iar dacă acestea totuşi existau, accesul lor la putere era anihilat din start din cauza stigmatului comunist. Deşi toţi, dar absolut toţi, chiar şi cei mai vehemenţi contestatari fuseseră comunişti sau profitori ai regimului.
Lipsa personalităţilor era atât de acută încât, la un moment dat, populaţia ajunsese să îl propună preşedinte pe Cristian Ţopescu. Selecţia nu era făcută şi nu putea fi făcută pe baza profesionalismului politic, ci pe baza prizei la public, a charismei. Nu conta lipsa oricărei experienţe politice anterioare, nu conta responsabilitatea funcţiei. Tot ce conta era faptul că respectivul sau respectiva erau cunoscuţi în rândul maselor. Iar cei lacomi nu puteau rata o asemenea ocazie.
Aşa am ajuns să avem un Parlament plin de actori, poeţi sau prezentatori, de tot felul de oameni fără vocaţie politică şi fără abilităţi manageriale. Un Parlament heteroclit, unic în lume. Uitându-ne în urmă, şedinţele cele mai serioase ale Parlamentului de atunci ni se par nişte comedii cu Stan şi Bran. Un moment de cotitură a fost cel în care Silviu Brucan statuta termenul de 20 de ani pentru poporul român de a ajunge la un nivel normal de civilizaţie şi educaţie. La momentul respectiv, declaraţia lui a stârnit vii controverse, iar mie, personal, termenul mi s-a părut nejustificat de lung.
A urmat o filtrare istorică firească atât a exemplarelor parvenite, cât şi a partidelor fără membri. Se părea că lucrurile au început să intre în firescul lor, mai ales că trecuseră cei 20 de ani anticipaţi de Brucan. Ce avem acum este departe de noţiunea de clasă politică, dar schimbările sunt evidente. Chiar dacă o personalitate a vreunui partid este numită când ministru de finanţe, când ministru al sănătăţii (şi exemplele acoperă întreg spectrul partidelor din România), ca un fel de Hopa Mitică, totuşi persoana respectivă are o rutină politică, ştie ce înseamnă conducerea unui minister.
Dar satisfacţia a fost scurtă. La ultimele alegeri parlamentare, toate partidele, acţionând la unison, au lansat în mod direct chemări cât mai ademenitoare actorilor sau cântăreţilor. Conducerile partidelor cereau în mod expres membrilor să ia toate măsurile pentru atragerea în cadrul partidelor a prezentatorilor, cântăreţilor sau actorilor. Nu am auzit asemenea chemări adresate unor personalităţi reale, unor oameni de mare probitate profesională sau morală, unor specialişti. Reluând momentele de după Revoluţie, partidele urmăreau atragerea unor oameni charismatici şi nu a unor profesionişti. Nu conta că în acest gest se ascundea chiar viermele care va şubrezi propriului partid. Contau voturile, conta imaginea. A fost încă o dovadă din partea partidelor de lipsă a maturităţii politice, interesul lor fiind focalizat pe imagine şi nu pe realizări.
În mod surprinzător, trătând o lipsă de maturitate politică la fel de acută ca în primele zile de după Revoluţie, românii au muşcat momeala şi au votat în grup o mulţime de neaveniţi în politică. 20 de ani de capitalism de mântuială nu au avut niciun efect. Din punct de vedere al maturităţii politice, românii se află la momentul 31 decembrie 1989. Niciun pas înainte.
Astfel a putut ajunge şi Teo Trandafir în Parlament. Că nu avea ce căuta acolo o prezentatoare ratată (după părerea unora) o spune chiar ea atunci când se miră că nu ştie cum a ajuns acolo şi se întreabă ce are de făcut.

Vulpile hipnotizate

Astăzi este o zi importantă. Nu numai că este Ziua Marinei, dar este şi Ziua de Sfântă Maria. Suntem în concediu şi ne-am stabilit bivuacul în Slobozia. De ce în Slobozia? Pentru că este o staţiune la fel de bună ca oricare alta pentru petrecerea concediului. Apă are, pădure are, plajă cu nisip are, aer curat are, iar linişte cât cuprinde.
Ca de obicei, tineri şi neliniştiţi cum ne cunoaşteţi, nu ne mulţumim să rămânem înţepeniţi într-un anumit loc, ci călătorim spre toate punctele de interes din zonă. Dată fiind o asemenea zi, am decis să îi dăm cuvenita importanţă şi am plecat în Constanţa. Am petrecut la Serbări, am urmărit focurile de artificii şi navele luminate în larg, dar a venit şi timpul întoarcerii. Este trecut de orele doisprezece din noapte şi noi suntem pe drumul spre Slobozia. Radioul susură plăcut o melodie, copilele dorm liniştite pa bancheta din spate mare cât un recamier, soţia citeşte un ziar. Conduc relaxat cu toate luminile aprinse bucurându-mă din plin de avantajele condusului pe timp de noapte şi de aerul curat care năvăleşte prin geamul deschis larg. Drumul e pustiu la ora asta, oameni, animale, cu toţii par să fi resimţit oboseala zilei şi s-au culcat.
Intru într-o curbă uşoară spre stânga pe o porţiune de drum cuprinsă între două maluri. Tocmai când ieşeam, văd în mijlocul drumului strălucind două luminiţe. Îmi dau seama instantaneu că poate fi vorba de un animal şi fandez spre dreapta ca să-l evit. În viteza maşinii apuc să observ că era vorba de o vulpe. Hipnotizată de luminile orbitoare ale maşinii rămăsese blocată în mijlocul drumului. Îmi continui drumul măcinat de întrebări: am făcut rău că am evitat-o? Ce, îmi strica şi mie o blăniţă de vulpe? Pe de altă parte, iubitor de animale cum sunt, mă bucuram că am salvat viaţa unei vietăţi.
Kilometrii se scurg în linişte şi intru pe o porţiune de aliniament. În lumina fazei lungi văd că mă apropii cu repeziciune de o vietate care încearcă să traverseze şoseaua. Sunt tot mai aproape şi văd că este o vulpe cu un şobolan în bot, probabil o femelă cu pui. Ajunsă în mijlocul şoselei face greşeala să se uite spre maşină şi rămâne hipnotizată în mijlocul drumului. Fandez şi o evit, dar îmi continui drumul încărcat de cele mai grele regrete: de ce am evita-o pe prima? Acum aş fi avut două vulpi în portbagaj, ceea ce, desigur, însemna ceva. O asemenea şansă pierdută mai rar, mă gândesc eu cătrănit de supărare.
Ajungem la hotel, ne culcăm şi concediul îşi urmează cursul până când a venit momentul întoarcerii acasă. Plin de nerăbdare, mă prezint a doua zi în faţa unui prieten vânător şi îi povestesc toată tărăşenia cu vulpile.
- Omule, da’ ştiu că ai noroc, îşi începe el spusele.
- Eu? Noroc? Tu vorbeşti cu mine acum sau ai pe cineva pe celular?
- Cu tine. Ia spune-mi mătăluţă, cum ziceai că era să le omori?
- Cum, cum? Le călcam cu o roată.
- Şi crezi că mai făceai ceva cu blana care ar fi plesnit peste tot ca un burduf?
Încep să intuiesc proporţiile aventurii mele şi mă cutremur.
- Ia spune, continuă el pe un ton părintesc, presupunând că nu plesneau, ce făceai cu ele?
- Le băgam în portbagaj, răspund eu simplu, româneşte.
- Mamă, da’ prost mai eşti, continuă el făcându-şi o cruce mare.
- Da’ de ce? sar eu oripilat de atitudinea lui.
- De ce? Pentru că vulpile put. Put mai rău ca tine. Put aşa de tare că nu mai scoteai mirosul din portbagaj nici cu flacăra oxiacetilenică!
Înghit un nod cât o găluşcă la gândul dramei pe lângă care trecusem. Maşina mea, maşinuţa mea cea albă şi frumoasă, maşinuţa mea parfumată să pută?
- De purici ai auzit? continuă el interogatoriul.
- Auzit, cum să nu îi răspund eu prietenos.
- Şi cu ce, mă rog frumos, aveai de gând să scoţi milioanele de purici care te-ar fi invadat? Cu penseta?
Pe spinare simt sudori reci. Purici? În familia mea? Niciodată! Dumnezeule, ce era să fac! Dar prietenul meu nu are milă.
- Şi ziceai că te pricepi să jupoi vulpi?
- Cine, eu? îl întreb uimit pentru că nu îmi aminteam să fi făcut o asemenea afirmaţie.
- Aha, înseamnă că intenţionai să le păstrezi nejupuite până ţi se termina concediul?
- Altfel cum?
- În hotel? Pe balcon? Vroiai să evacueze Sanepid-ul localitatea?
- Nu. De ce, păcatele mele? mă mir eu.
După o scurtă pauză în care prietenul meu mă examinează cu atenţie, acesta continuă:
- Nu te-ai gândit că ar fi bine să vezi un doctor? mă interoghează el cu glas mieros.
- Nu. De ce? Am un vecin medic şi îl văd în fiecare dimineaţă.
Prietenul se uită tâmp la mine preţ de câteva secunde, apoi dă din mână a lehamite şi continuă:
- Şi, mă rog frumos, presupunând că nimic din ce ţi-am spus nu s-ar fi întâmplat, ce intenţionai să faci cu blănurile respectivelor vulpi hipnotizate?
- Păi, încerc eu să dau un răspuns cât mai inteligent, o căciulă, un manşon, un guler, mă rog, vedeam eu.
Prietenul meu se întinde pe jos ca să se poată tăvăli mai bine şi începe să râdă. Rămân pe scaun stânjenit, cu mâinile în poală, neştiind ce să spun sau să fac.
- Păi bine, măi omule, de ce nu te gândeşti tu la pescuit, de exemplu. Nu ştii nici atâta lucru că ele năpârlesc

vara? Ucideai bietele vietăţi de pomană. Rămâneai cu nişte bucăţi de piele cu smocuri pe ele.
Şi continuă să râdă ţinându-se cu mâinile de burtă. De atunci, ori de câte ori ne vedem, nu uită să mă întrebe dacă mi-a fost cald în iarnă cu gulerul făcut din vulpi hipnotizate.

Analiza unui basm-Cei trei purceluşi de Van Gool

O analiză psiho-socială cu implicaţii profunde.
De la începutul povestirii ne dăm seama că, în timp ce numărul personajelor este redus, acţiunea este densă şi puternică. Personajele povestirii sunt mama purceluşilor - o scroafă, ca să spunem adevărul; tatăl purceluşilor - un porc de tată în toată firea, care nu ne-ar mira să aflăm că bea bere pe ascuns pe la colţul blocului; cei trei purceluşi şi lupul.
Primul lucru care ne atrage atenţia este şovinismul mascat al povestirii. Şi de data asta, lupul ne este înfăţişat ca un element rău, dăunător societăţii fără să ni se precizeze câteva elemente concrete care să fundamenteze o atare consideraţie. De ce este lupul rău? Pentru că aşa îl vede societatea de consum în care trăieşte. Dar ce a făcut această societate pentru integrarea lui socială? Cum l-a ajutat să devină om? Nimeni nu spune nimic.
Povestea începe cu plecarea celor trei purceluşi de acasă. Desigur, aici nu poate fi vorba decât de o carenţă educaţională datorată deselor schimbări ale sistemului de învăţământ. Cum altfel se poate explica plecarea de acasă a trei purceluşi, fără acordul părinţilor, fără ca măcar să fi absolvit învăţământul obligatoriu? Exemplul dat este cât se poate de prost: plecaţi porcilor de acasă când vreţi voi, pentru că nimeni nu vă va zice nimic!
Că mama lor nu le zice nimic, nu ne miră. În fond, este o scroafă. Că tatăl lor tace mâlc, iarăşi nu ne miră. Ce să te aştepţi de la un porc? Dar şcoala, şcoala ce zice? Am ajuns oare ca să ne fie pline oraşele de porci plecaţi de acasă?
Primul purceluş cedează la vederea unei căruţe pline cu fân. Aici, povestitorul se întrece în afirmaţii eronate. Ce căuta o căruţă plină cu fân pe o şosea naţională? Ţăranul respectiv nu ştia că nu are voie să circule cu căruţa decât pe drumuri comunale? Nu ni se spune nimic despre autorizaţiile necesare şi nici despre sistemul de iluminat şi semnalizare al căruţei. Fără o vorbă, primul purceluş ia o măsură de fân din căruţa omului şi îşi face o casă din el. Niciodată nu au fost mai evidente efectele lipsei de educaţie la un porc: a luat fânul fără să spună „te rog”, a plecat cu fânul fără să spună „mulţumesc” şi a construit casa fără nicio autorizaţie de la primărie. Credem că poliţia nu ar trebui să rămână impasibilă şi ar trebui să afle numele primarului care a tolerat aşa ceva. Iar numele să-i fie publicat în povestire ca să fie învăţătură de minte şi altora.
Al doilea purceluş, e drept, ceva mai rezistent, cedează şi el la vederea unei căruţe pline cu lemne. Nu putem trece mai departe fără câteva întrebări legitime. Care era destinaţia respectivelor lemne? Nu cumva, din ele trebuia construită casa bunicii Scufiţei Roşii? S-a gândit purceluşul că lasă o biată bătrână fără un acoperiş deasupra capului numai pentru o ambiţie proprie? A participat ulterior purceluşul la vreo acţiune de plantat puieţi în locul copacilor tăiaţi nemilos? Ale cui erau lemnele? Nu cumva erau furate? Iată câte întrebări apar, iar autorul nu spune o vorbă. Mai mult, îl ţine pe lup ascuns. Căci, ce era mai uşor pentru un lup flămând: să mănânce un purcel cu braţele ocupate de lemne sau să aştepte ca acesta să-şi construiască o casă? În acest fel, autorul ne induce ideea subliminală că lupul nu numai că e rău şi urât, dar mai este şi prost grămadă. Asociaţiile de protecţie a animalelor nu au nimic de zis?
Cel de-al treilea purceluş s-a dovedit cel mai rezistent, dar până la urmă cedează şi el la vederea unei căruţe pline cu piatră. Este evident pentru orice cititor al povestirii că respectiva căruţă nu putea veni decât de la o balastieră. Care este rostul balastierelor? O ştie orice copil: să ajute la construcţia şi repararea drumurilor. Şi ne mai mirăm că drumurile noastre arată cum arată din moment ce orice porc ia câtă piatră vrea, de unde vrea...
Dar, iată că acţiunea capătă amploare. Lupul cel rău şi urât (ne rezervăm dreptul la o părere personală asupra gradului său de inteligenţă) se repede la căsuţa făcută din fân de primul purceluş, se încordează, suflă şi o spulberă. Aici, lupul a făcut o greşeală de neiertat pentru că este unanim recunoscut că cel mai bun semn de schimbare a vremii este un porc cu paiul în gură.
Nici măcar autorul nu a putut concepe un lup căruia să-i placă să mănânce paie, aşa că acesta pleacă după purceluş, care se adăpostise la fratele mijlociu, cel cu casa făcută din lemn. Lipsa de pregătire profesională a purceilor s-a dovedit şi de această dată, din moment ce nici măcar o casă din lemn nu a rezistat suflului generat de lup. Se pare că aici este toiul acţiunii: lupul flămând care nu mâncase primul purcel, acum are ocazia să mănânce doi. Faptul că a reuşit să spulbere şi casa făcută din lemn ne creează serioase semne de întrebare: nu cumva fusese făcută din prefabricate? Nu cumva fusese construită fără autorizaţie de construire pe terenul unei rezervaţii naturale? Ce s-o mai lungim, lupul rămâne şi de data asta mofluz şi se uită ca curca’n lemne.
Dar purceluşii scapă şi de data asta şi se adăpostesc la cel de-al treilea, cel cu casa din piatră. Zadarnic se încordează lupul şi suflă mai ceva ca uraganul Katrina. Casa rămâne în picioare. Şiret (vă amintiţi că nu am fost de acord că lupul e prost?), lupul vrea să-şi facă intrarea pe hornul casei. Acum ne dăm seama cu uşurinţă ca nimic nu este mai nociv în educaţie decât povestea cu Moş Crăciun: de la cine credeţi, mă rog frumos, că a învăţat lupul mişcarea asta, cu coborâtul pe horn? Iar lucrul acesta a fost posibil pentru că nu au fost respectate cele mai elementare reguli privind construcţia şi amplasarea hornurilor la centralele termice individuale. Dar purceluşii nu stau cu mâinile în sân şi pun un cazan cu apă la fiert sub horn. Absurdul devine kafkian: de ce ere nevoie să mai pună o oală cu apă la fiert, din moment ce chiar focul în sine prezenta un pericol mortal pentru lup? Autorul nu lasă lupul din mână şi îl duce din prostie în prostie. Lupul cade în oală şi, opărit la propriu şi la figurat, o rupe la fugă făcând praf un perete! Ce simplu era dacă îi venea ideea asta de la început. Dar el, în prostia lui, s-a chinuit să sufle spre pereţi, în loc să încerce să-i dărâme.
Încheierea e triumfală: lupul a renunţat la purceluşi şi a plecat pentru totdeauna! Asta s-o creadă autorul cel subiectiv pentru că noi, cititorii, ştim foarte bine că lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba.
Iată cum sunt pregătiţi copiii noştri pentru viaţă: crezând că porcii sunt deştepţi, că lupii sunt proşti şi, mai mult decât atât, că aceştia îşi schimbă năravul.

Etimologii bucureştene

Balta Albă - Aici se afla o groapă de var unde, în vremea lui Caragea se topeau cadavrele ciumaţilor. Când ploua, locul devenea o baltă... Albă.
Băneasa - Nevastă a banului. În cazul nostru, era vorba de nevasta banului Dimitrie Ghica.
Berceni - Francisc Rákóczi al II-lea pleacă la turci (nici el nici turcii nu se înţelegeau cu Habsburgii, iar asta îi făcea prieteni) împreună cu o parte din apropiaţi. Mai exact, o ceată de husari conduşi de un grof, Miklós Bercsényi. Î drumul lor, undeva la sud de Bucureşti, husarii Berceni au luat o pauză.
Colentina - Probabil e doar o legendă (asemănătoare cu legenda numelui Bucureştilor). Astfel, Colentina vine de la "colea-n-tină" - cu referire la locul băltit unde Matei Basarab i-ar fi aruncat pe turci într-o bătălie. O vreme s-a numit şi "Olintina".
Cotroceni - Numele vine de la "a cotroci", "cei care "cotrocesc". Un vechi regionalism care înseamnă "a cotrobăi", "a scotoci", "a scormoni".
Crângasi – Cândva, aici era o prelungire din Codrul Vlăsiei - un crâng. Aici trăiau, normal, crângaşii.
Dealul Spirii - După numele doctorului Spiridon Kristofi (i se mai spunea şi "Spirea"), care a ridicat în 1765 pe Dealul Lupeştilor biserica Spirea Veche.
Dristor - Numele vine de la Silistra căreia i se mai zice şi Dârstor sau Dristor. Între războaie, prin locul care înainte se chemase "Gura Lupului" trecea drumul ce pleca de la sud de Bucureşti şi ducea la Silistra: Drumul Dristorului (Diristorul şi Kaliacra - provincii româneşti la sud de Dunare, acum în Bulgaria).
Drumul Taberei - Tudor Vladimirescu, intrând în Bucureşti pe la vest, îşi aşează aici tabăra de panduri în 1821.
Ferentari - Ferentariul are cea mai rafinată origine a numelui: vine din latină "Ferentarius" - Soldat din infanteria uşoară a legiunilor romane.
Floreasca - După numele boierilor care au stăpânit locurile respective: Floreştii.
Ghencea - Vine din turcă. Pe vremea fanarioţilor, Ghenci-aga era şeful arnăuţilor din garda domnească. Aici s-a ridicat Ghencei.
Giuleşti - O proprietate boierească: a Juleştilor.
Lipscani – Vine din slavă - Lipsk, Lipsko („locul cu tei”). Acelaşi "loc cu tei" este Leipzig (Lipsca). Negustorii veniţi în Bucureşti cu lucruri aduse de la târgul din Leipzig se numeau, evident, Lipscani.
Militari - În secolul al XIX-lea aici era o zonă de instrucţie militară, probabil şi o garnizoană. O vreme a funcţionat aici "Pirotehnia Armatei".
Pantelimon - Îşi ia numele după Mănăstirea Sf. Pantelimon. Din grecescul "pan" care înseamnă "tot" şi "éléïmon" care înseamnă milă. Panteleimon = cel milostiv, atot-milostivul.
Rahova - Numele e relativ nou şi vine de la Calea Rahovei, una dintre cele cinci artere botezate în secolul al XIX-lea spre aducere aminte a Războiului de Independenţă: Calea Dorobanţilor, Calea Griviţei, Calea Plevnei, Calea Rahovei şi Calea Victoriei.
Sălăjan - Nu vine de la Sălaj, de la Leon Szilaghi cunoscut şi sub numele de Leontin Sălăjan, fost ministru al forţelor armate române, mort în 1966.
Titan - Îşi ia numele de la fabrica de ciment "Titan" construită la începutul secolului al XX-lea.
Vitan - De la D. Papazoglu aflăm ce este un vitan: "În ocolul oraşului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orăşenilor îşi aveau păşciunea".

Cantonierul, măgarul şi ursul

Suntem stabiliţi temporar undeva între predeal şi Braşov, mai precis pe lângă Timişul de Sus. Suntem o echipă de specialişti care trebuie să verificăm cum se comportă nişte instalaţii montate în zona respectivă.
Programul este relativ simplu: venim dimineaţa devreme cu un tren care ne lasă în Timiş, ne facem măsurătorile şi ne întoarcem la aceeaşi gară ca să prindem un tren de după amiază spre Bucureşti, capitala patriei noastre.
Monotonia muncii este viguros combătută de peisajul deosebit de frumos, de aerul curat şi de micile întâmplări care ne pigmentează existenţa temporar stabilită pe acele plaiuri. Munca noastră presupune mai multe săptămâni de măsurători, aşa că nu ne trebuie mult ca să ne cunoaştem bine cu cantonierul.
Om scump la vorbă, mic de statură dar vânjos, omul manifestă o singură plăcere în ceea ce ne priveşte: să stea cu noi la soare pe banca din faţa cantonului fără să spunem o vorbă. Deşi este o activitate care ne îndobitoceşte într-o oarecare măsură, o acceptăm în lipsă de ceva mai bun şi pentru a păstra relaţiile de bună vecinătate. Cantonul, o clădire mică şi roşie, are prevăzută în spate o îngrăditură pentru animale şi vreo două coteţe.
Stăm pe bancă, aşteptăm trenul şi cugetăm privind în jur. Pentru noi este clar că omul beneficiază din plin de binefacerile zootehniei de subzistenţă. Ceva oi, ceva găini, câţiva porci sunt vietăţi pe care presupunem că le poţi găsi oricând în îngrăditura amintită. Aşa că luăm cuvântul:
- Ai multe găini, nene?
Omul se uită la noi şi dă din cap că nu.
- Înseamnă că ai puţine?
Omul iar dă din cap că nu. Ne uităm unii la alţii fără să găsim o interpretare logică a răspunsului său ambiguu. Continuăm interogatoriul cu o presupunere:
- Înseamnă că ai două?
- Îhî.
- Am înţeles. Dar raţe, gâşte, curcani, bibilici ai?
- Am avut oi.
Saltul e cam brusc, dar îl acceptăm din lipsă de ceva mai bun.
- Multe?
- Nţ.
- Puţine?
- Da.
Uimiţi de precizia răspunsului răsuflăm uşuraţi şi continuăm.
- Acuma mai ai?
- A venit ursul.
Sărim speriaţi de pe bancă neştiind dacă vorbele lui se referă la o acţiune prezentă sau una trecută. Nevăzând nimic în jur ne reaşezăm, dar mult mai vigilenţi faţă de peisajul înconjurător.
- Am înţeles. A venit ursul şi ţi-a mâncat o oaie.
- Măgarul.
- He he, începem noi să mustăcim. Frumos mai vorbeşti despre un urs. Adică a venit măgarul de urs şi şi-a mâncat o oaie?
- Nţ. Mi-a mâncat măgarul.
După care, ne arată cu degetul un parcurs care începea din spatele cantonului, trecea prin faţa clădirii, traversa liniile de cale ferată şi continua încă vreo douăzeci de metri până la o lizieră.
- I-a rupt spinarea cu o lovitură de labă şi l-a cărat în bot tot drumul ăsta. Acolo l-a lăsat mort pentru că săriseră câinii la el.
Ne uităm din nou la parcursul indicat de cantonierul cel vorbăreţ, ne gândim la greutatea unui măgar şi începem să înţelegem ce forţă zace în drăgălaşii ursuleţi.

Scrisoare deschisă adresată poporului francez

Urmăresc pentru a doua oară o reluare a înregistrării unei emisiuni a postului TF 2. Ceea ce văd nu este sub nivelul umorului, ci sub cel al băşcăliei. Acesta este motivul care m-a determinat să scriu aceste rânduri.
De la început vă fac cunoscut că nu cred şi nu am crezut niciodată în afirmaţiile de complezenţă de genul „poporul frate..” sau „tradiţionala prietenie dintre...”. Cred şi am crezut că Franţa, la fel ca oricare ţară din Occident, şi-a cunoscut foarte bine interesele şi a acţionat întotdeauna conform acestor interese.
Ani la rând, atât înaintea admiterii în Uniunea Europeană, cât şi după aceea, poporul român a fost acuzat de şovinism faţă de ţigani, a fost acuzat că nu le asigură integrarea socială, că nu le facilitează accesul la muncă sau educaţie. Acuzaţii uşor de pronunţat de cineva care nu trăieşte cu ei în apropiere, cineva care nu le cunoaşte năravurile, palatele şi evaziunea fiscală.
Admiterea României în Uniunea Europeană a însemnat admiterea tuturor cetăţenilor ei, buni sau răi, ţigani sau ne-ţigani. Din acel moment, ţiganii au devenit cetăţeni ai Europei la fel de egali în drepturi ca orice francez sau italian, iar faţă de ei, Europa are aceleaşi obligaţii ca faţă de oricare al cetăţean. Inclusiv obligaţia de a le asigura dreptul la muncă şi educaţie.
Când s-au deschis graniţele, ţiganii au invadat oraşele Europei cu hoţiile şi cerşetoria lor pe care le-au continuat la fel ca în România, în pofida afirmaţiilor că vor să muncească pentru pentru că aici sunt discriminaţi.
Am crezut că acum este un prilej deosebit pentru Occident în general, iar pentru Franţa în special, de a-i cunoaşte în amănunt, de a-i înţelege şi de a le crea condiţiile pe care aceştia reclamă că nu le au în România.
În loc să le faciliteze integrarea în societatea franceză, în loc să le faciliteze accesul la cultură şi la educaţie, în loc să le creeze locuri de muncă, poporul francez a înţeles să facă alte două lucruri:
- să îi îmbarce în grup în avioane spre România şi
- să facă băşcălie de poporul român într-o emisiune televizată.
Nu asta am aşteptat de la poporul frate francez de care ne leagă o tradiţională prietenie.

Jiglerul comestibil

Răducu dovedeşte reale aptitudini de mecanic. Este unul din şoferii firmei, în timpul liber este mecanicul firmei, iar în timpul care îi mai rămâne este mecanicul nostru. Care cum avem o problemă, fuguţa la Răducu. Dacă îl prindem în curtea firmei, norocul nostru. Dacă nu, trebuie să mergem la el acasă.
Omul dovedeşte reale calităţi umanitare pentru că ne ajută pe toţi fără a cere un leu. Dacă îi facem noi cinste cu o sticlă de vin sau de bere, nu zice nu, dar niciodată nu l-a auzit nimeni să ceară ceva. Iar dacă te faci că uiţi, nu e nicio problemă, Răducu nu se supără. Mai mult de atât, dacă nu găsim o piesă necesară reparaţiei, el umblă şi nu se lasă până o găseşte.
Toată problema este ca, atunci când te duci la el acasă pentru vreo nevoie, să ajungi imediat după el. Altfel, riscă să găsească vreo sticlă de bere sau de vin prin frigider şi mişcările lui devin uşor necontrolate, ca să zic aşa. Acum, ca să fiu sincer, de fiecare dată când am avut nevoie, am preferat să merg eu la el, nu de alta, dar Nicoleta, soţia lui pune nişte murături excepţionale.
La fel s-a întâmplat şi de data asta. Am o Dacie 1310 de la firmă şi trebuie să plec într-o deplasare. Nu a avut timp să îi facă o revizie în timpul programului, aşa că sunt invitat la el la domiciliu. Până îşi pune salopeta avem exact timpul necesar pentru câteva pahare de vin lângă o fripturică cu piure şi murături. Nu reuşisem să ajung imediat după el, ceea ce i-a oferit răgazul ca să golească deja sticla de vin pe jumătate. Sticla din care m-a servit pe mine, pentru că pe prima o dusese deja la ghenă.
E frig şi plouă măcăneşte. Coborâm amândoi la maşină, Răducu îi face constatarea şi declară:
- Sunt jiglerele înfundate! Trebuie curăţate.
- Perfect, dă-i drumul că ne udă ciuciulete, îl încurajez eu.
Eu ţin lanterna, iar Răducu ridică capota, demontează carburatorul, scoate un jigler, îl curăţă şi îl pune pe aripa maşinii. Nu pierd prilejul ca, pe durata intervenţiei, să mai bârfim puţin, eu de sub umbrelă, iar el de sub capota motorului. Termină primul jigler şi îl scoate pe al doilea. Eu continui conversaţia şi el curăţatul. Vine momentul şă le monteze la loc. Ia al doilea jigler între buze şi începe să-l monteze pe primul. Tremurând de frig şi umezeală, nu mă abţin şi îi spun:
- Frate, Răducule, cred că primul lucru pe care ar trebui să-l facem când ajungem sus ar fi să bem o ţuică fiartă. Am îngheţat bocnă aici.
- Băi, eşti de groază! Mi-ai făcut o poftă ce nu-ţi imaginezi, răspunde Răducu înghiţind în sec.
Termină de montat primul jigler şi începe să-l caute pe aripă pe al doilea. Nici urmă de jigler. Consider că e momentul să vin cu precizări:
- Răducule, frate, îl ţineai între buze mai adineaori.
Cu ochii holbaţi de groază, Răducu mă întreabă:
- Când? Înainte sau după ce am înghiţit în sec?
- Înainte, îi răspund cu glasul stins...

MAXIME ...POLITICE ÎNCĂ LA MODĂ

SA ZICEM CA EŞTI UN IDIOT. ŞI SĂ ZICEM CĂ EŞTI MEMBRU AL PARLAMENTULUI. DAR ASTA ÎNSEAMNĂ DEJA CA MA REPET.
(MARK TWAIN)
 

EU CRED CĂ O ŢARĂ CARE ÎNCEARCĂ SĂ PROSPERE PRIN STABILIREA DE TAXE MARI ESTE CA UN OM CARE, STÂND ÎNTR-O GĂLEATĂ, ÎNCEARCĂ SĂ SE RIDICE TRĂGÂND DE MÂNER.
(WINSTON CHURCHILL)
 

UN LIBERAL ESTE CINEVA CARE SE SIMTE ÎNDATORAT FAŢĂ DE APROAPELE SĂU, CARE DATORIE ESTE DE ACORD SĂ O PLĂTEASCĂ DIN BANII TĂI.
(GORDON LIDDY)
 

DEMOCRAŢIA TREBUIE SĂ ÎNSEMNE MULT MAI MULT DECÂT DOI LUPI ŞI O OAIE CARE VOTEAZĂ CE SĂ MĂNÂNCE LA CINĂ.
(JAMES BOVARD)
 

AJUTORUL EXTERN TREBUIE ÎNŢELES CA UN TRANSFER DE BANI DE LA OAMENII SĂRACI DIN ŢĂRILE BOGATE CĂTRE OAMENII BOGAŢI DIN ŢĂRILE SĂRACE.
(DOUGLAS CASEY)
 

GUVERNUL ESTE O MARE INVENŢIE, PRIN CARE TOATĂ LUMEA SE CHINUIE SĂ TRĂIASCĂ PE CHELTUIALA ALTORA.
(FREDERIC BASTIAT)
 

DACĂ TU CREZI CĂ SISTEMUL DE SĂNĂTATE ESTE SCUMP ACUM, STAI SĂ VEZI CÂT VA COSTA CÂND O SĂ FIE GRATUIT!
(P.J. O'ROURKE)
 

ÎN GENERAL, ARTA DE A GUVERNA CONSTĂ ÎN CAPACITATEA DE A LUA CÂT MAI MULŢI BANI DE LA O PARTE DE CETĂŢENI, PENTRU A O DA ALTORA.
(VOLTAIRE)
 

NICIO VIAŢĂ, LIBERTATE SAU PROPRIETATE NU ESTE ÎN SIGURANŢĂ, ATÂTA TIMP CÂT APARATUL LEGISLATIV ESTE ÎN SESIUNE.
(MARK TWAIN-1866)

SĂ VORBEŞTI ESTE IEFTIN, ÎN AFARĂ DE ATUNCI CÂND O FACE PARLAMENTUL.
(NECUNOSCUT)
 

RĂUL INERENT AL CAPITALISMULUI ESTE ÎMPĂRŢIREA NEECHITABILĂ A BOGAŢIILOR. BUNUL INERENT AL SOCIALISMULUI ESTE ÎMPĂRŢIREA ECHITABILA A SĂRĂCIEI.
(WINSTON CHURCHILL)
 

DE CE ARE NEVOIE ŢARA ASTA? MAI MULŢI POLITICIENI FĂRĂ LOC DE MUNCĂ.
(EDWARD LANGLEY)
 

UN GUVERN SUFICIENT DE MARE, INCAT SA-TI DEA TOT CE AI NEVOIE ESTE SUFICIENT DE PUTERNIC CA SA-TI IA TOT CE POSEZI.
(THOMAS JEFFERSON)

Tehnici de marketing

Mă aflu într-un mare magazin de produse electrocasnice aşteptând o cunoştinţă. Raioanele foiesc de lume şi vânzătorii aleargă fără preget de la un client la altul. Numărul şi varietatea produselor te copleşesc. Pe rafturi, sub rafturi, lângă rafturi, pe culoare, puse unele peste altele sunt din toate tipurile şi toate mărcile. E drept că Sărbătorile sunt aproape şi asta se pare că dă un imbold deosebit, atât cumpărătorilor, cât şi vânzătorilor. În apropierea mea se opreşte un cuplu de vârstă mijlocie care începe să privească cu interes un anumit tip de maşină de spălat rufe. Privitul este însoţit de scurte dar evidente comentarii de amatori. Nu durează mult şi perechea intră în câmpul vizual al unui vânzător. Ca un şoim, acesta se repede asupra lor. Fără să vreau, ascult conversaţia lor. După o scurtă prezentare a maşinii, vânzătorul intră în detalii ceva mai tehnice. Descrierea tehnică generală e urmată de amănunte:
- Vedeţi, are cuvă din material plastic, le spune el privindu-i cu subînţeles.
Cei doi se uită unul la altul cu priviri tulburi. Este evident că faptul nu le spune nimic. Vânzătorul le surprinde nedumerirea şi continuă pe tonul cel mai convingător:
- Este mult, muuult mai rezistentă. Nu se oxidează, e mult mai uşoară ca cea din inox şi solicită motorul mai puţin. Ce mai, e fără de moarte. Ascultaţi-mă ce vă spun, cuvele astea sunt cele mai bune! Lumea se omoară după maşini cu astfel de cuvă.
Cei doi rămân în expectativă ceva timp, încercând să digere informaţia. Persoana aşteptată a apărut, aşa că sunt nevoit să îi părăsesc. Rezolvăm problemele pentru care ne întâlnisem şi, înainte de a părăsi magazinul, decidem să mai dăm o raită pe la raionul respectiv ca să-mi mai îmbogăţesc cunoştinţele în domeniu. Nu mai văd perechea iniţială semn că, ori au cumpărat maşina, ori nu s-au hotărât. În schimb îl revăd pe vânzător lângă o altă pereche (se pare că achiziţionarea maşinilor de spălat rufe se face numai în cuplu):
- Vedeţi, are cuvă din inox, le spune el privindu-i cu tâlc.
Faptul că cei doi îl privesc fără nicio expresie nu îl demoralizează:
- Este foarte rezistentă. Cuva de inox este cea mai rezistentă! Nu are moarte. Nu se oxidează, nu plesneşte ca cea din plastic. Şi nici nu mai trebuie să cumpăraţi Calgon! îi anunţă el triumfător.
- N-ar trebui să vă spun, dar toţi cumpără numai maşini din astea, le mărturiseşte el confidenţial.
Uff, ce bine este să mai dai câte o tură prin magazine...

Minte sănătoasă într-un corp sănătos

Imagine preluată de pe schimbativiata.com

Mens sana in corpore sano, spune vechiul adagiu latin. Şi se pare că anticii nu s-au înşelat: o minte sănătoasă într-un corp sănătos este asocierea ideală.
Dar nu mai suntem în antichitate. Vremurile s-au schimbat oarecum, astfel încât, oamenii au considerat că este mult mai folositor că, de aceste două aspecte să se ocupe două ministere, existente în mai toate ţările civilizate: Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Educaţiei.
În mod firesc, asemenea ministere, sub denumiri mai mult sau mai puţin apropiate de cele de mai sus, există şi în România. În ultimul timp asistăm la tot felul de mişcări mai mult sau mai puţin sindicale, dar care toate au aceeaşi esenţă: banii, salariile. Salariaţii celor două ministere se manifestă cel mai virulent şi par a nu accepta compromisul. Dar hai să le vedem pe rând, sub câteva aspecte definitorii.
Ministerul Sănătăţii are în subordinea sa şi medicii de familie. Până de curând, aceştia erau plătiţi în funcţie de numărul de pacienţi. Pare logic la o primă vedere, dar hai să detaliem puţin. Un medic de famile cu 300 de pacienţi primea mai puţin ca unul cu 3.000 de pacienţi înscrişi. Ei, simţiţi un miros uşor de şmecherie? Mergând pe această motivare, medicii erau interesaţi să aibă înscrişi câţi mai mulţi bolnavi şi în niciun caz să trateze cât mai mulţi bolnavi. Îşi făcea numărul dorit de pacienţi, după care statul îi vira lunar o sumă proporţională. După noile reglementări, medicul va primi banii în funcţie de numărul de pacienţi trataţi. Oare nu aceasta e menirea unui medic? Astfel, cel cu 300 de pacienţi înscrişi şi trataţi cu toţii va primi o sumă echivalentă cu munca lui, în acest caz putând să câştige mai mult ca cel cu 3.000 de pacienţi, dar care tratează doar 100. Ei, cum vi se pare? E ceva mai aproape de corectitudine ca să plăteşti un om după munca lui? Ca să vă ajut la înţelegerea acestei idei, vă sugerez un exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că sunteţi patronii unor fabrici de şuruburi, pline de strungari. Pe cine aţi plăti mai bine: strungarul care zice că face 1.000 de şuruburi şi care le face pe toate sau pe cel care zice că face 2.000 de şuruburi şi face numai 100? Atunci, pentru ce tot acest scandal şi aceste manifestaţii? Dacă cei care solicită aceste lucruri nu le înţeleg, atunci noi, cei care plătim banii în discuţie, ar trebui.

Ministerul Educaţiei este cel care coordonează activitatea profesorilor. Inclusiv salariile pe care aceştia le primesc. Nu am nimic de împărţit cu profesorii, mama mea a fost profesoară, aşa că sper să fiu bine înţeles în cele ce voi spune. Din cele mai vechi timpuri o mulţime de sociologi şi filosofi au încercat să identifice o unitate de măsură a muncii care să fie general valabilă. Din câte ştiu, nu prea au reuşit aşa că, până una alta, singura unitate rămâne timpul de muncă. Haideţi să revenim la exemplul strungarilor de mai sus şi să alegem unul. Omul vine în fiecare dimineaţă la serviciu şi lucrează, vrea nu vrea, timp de opt ore efectiv. De câte ori face treaba asta? Păi, din 365 de zile scădem de două ori câte 53 (sfârşituri de săptămână), mai scădem 21 de zile de concediu de odihnă şi încă (să presupunem) patru zile de sărbători legale. Rămân fix 234 de zile sau 1.872 ore. Dacă presupunem că are un salariu de 7 milioane pe lună, asta înseamnă 44.871 lei pe oră (7.000.000*12 luni/1.872). Mult, puţin, nu contează pentru că este vorba de un exemplu. Hai să vedem ce face în timpul acesta un profesor. Păi, în primul rând, datorită vacanţelor, acesta lucrează doar nouă luni pe an. Iar ziua lui de lucru nu este de opt ore, ci de 3 sau 4. Să zicem 5, ca să fim generoşi. Dacă din cele nouă luni scădem sfărşiturile de săptămână (nu mai punem la socoteală sărbătorile legale, tot din generozitate) ne rămân fix 198 de zile. Înmulţite cu cinci ore obţinem 990 de ore. Acum, că am ajuns aproape de final, haideţi să împărţim aceeaşi 7 milioane pe lună*12 luni la 990 de ore. Vom obţine suma deloc surprinzătoare de 84.848 lei pe oră. Altfel spus, dublu. Sau, mai concis, deşi muncesc mai puţin, sunt plătiţi mai bine. La toate acestea, se mai adaugă un aspect deloc de neglijat: meditaţiile. O sursă de venit considerabilă cu atât mai mult cu cât nu e impozitată. Personal, nu am auzit de niciun copil care să intre la facultate (cu examene) fără meditaţii şi nici de vreun profesor care să plătească impozit pentru meditaţiile acordate. Meditaţii pe care, bietul strungar, nu are nici cu ce şi nici cu cine să le facă. Şi chiar dacă ar avea, ar fi degeaba, atât timp cât poziţia lui nu este cea de monopol, aşa cum este cea a salariaţilor celor două ministere.

Trăgând linie, putem să ne întrebăm: societatea noastră are o minte sănătoasă într-un corp sănătos?

Îmbinarea frumosului cu utilul

De-a lungul istoriei sale zbuciumate omenirea s-a străduit din toate puterile să îmbine frumosul cu utilul. În mod tacit, se intuia că produsul din Frumuseţe şi Util trebuia să fie constant. Altfel spus, o creştere a frumuseţii se făcea în detrimentul utilităţii şi reciproc. Ideea a apărut odată cu zorii omenirii, dar primele ei materializări de amploare au fost piramidele egiptene. Aceste nu au nici urmă de frumuseţe, dar sunt deosebit de utile din punct de vedere al materializării cunoştinţelor matematice. Ulterior, vechii greci au materializat în sculpturile lor cele mai frumoase trăsături ale corpului omenesc, dar fără nicio utilitate, având în vedere că frumuseţile respective au fost şi au rămas simple statui.
Oamenii nu au reuşit să dea o formă ştiinţifică respectivei idei, dar odată cu dezvoltarea termodinamicii s-a observat o oarecare analogie cu celebra formulă P*V = constant.
Moda şi cinematografia au facilitat apariţia unei formule derivate în care constanta este reprezentată de produsul dintre Frumuseţe şi Prostie. Sau, altfel spus, cu cât o persoană este mai frumoasă, cu atât prostia îi este mai evidentă. Un exemplu deosebit de elocvent al materializării acestei formule este cazul prezentatoarelor posturilor noastre de televiziune. În acest aspect particular al formulei s-a observat şi o oarecare pedeapsă aplicată respectivelor proaste prin căsătorirea lor cu fotbaliştii găsiţi disponibili.
Până acum societatea a asistat placidă la apariţia şi dezvoltarea respectivelor constante, iar oamenii de ştiinţă au fost preocupaţi de lucruri mult mai serioase, cum ar fi numirea lui Băsescu ca academician. Dar nimeni nu a reuşit să găsească până acum o aplicare concretă, în folosul societăţii a respectivelor formule. Iată că viaţa nu stă în loc şi îşi găseşte singură soluţiile.
Nu de mult timp a apărut pe micile ecrane o reclamă thriller. Este vorba de reclama unei bănci în care apare o vrăjitoare, un personaj grotesc şi sinistru care încearcă să facă nişte vrăji voodoo asupra unor tineri inocenţi. Efectul paselor şi vrăjilor pare evident din moment ce tinerii încep să copieze mişcările de caracatiţă ale maşterei. Că este vorba de o vrăjitorie nu încape nicio îndoială din moment ce este îndeobşte cunoscut faptul că niciodată, dar niciodată tinerii nu ascultă de bătrâni.
Pe când populaţia României urmărea cu un deosebit interes respectiva reclamă încercând să-i desluşească tâlcurile ascunse, iată că o nouă nenorocire s-a abătut asupra bietei ţărişoare: norul de cenuşă emanat de un vulcan islandez. În stilul lor specific, românii au început să se vaite în loc să caute soluţii. Profitând de ocazie, românii se vaită acum de necazurile produse de nor, se vaită de soacre cicălitoare sau de gineri beţivi, se vaită că nu mai e Andrei Gheorghe purtător de cuvânt sau că nu se ieftinesc ardeii verzi.
Văzând disperarea ce a cuprins poporul, ca un bun patriot ce sunt, mă gândesc la faptul că, în sfârşit, viaţa ne oferă posibilitatea aplicării concrete pentru prima dată în istorie a respectivei formule, Frumuseţe * Utilitate egal constant şi aceasta ar fi:
SĂ FIE PROIECTATĂ IMAGINEA RESPECTIVEI VRĂJITOARE CĂTRE NORUL DE CENUŞĂ.  Urâţenia ei şi a reclamei sunt atât de mari încât utilitatea le va creşte nemăsurat şi, cu siguranţă, acesta se va speria şi se va retrage nu în Islanda, de unde a pornit, ci tocmai în fundul pământului. Şi asta, în sunetele triumfale ale melodiei interpretate de Dan Bitman.

Poziţia României?

Mi-am terminat ziua de lucru la serviciu, mi-am terminat ziua de lucru şi acasă, mi-am terminat şi timpul alocat blogului aşa că, nu mai altceva mai bun de făcut decât să mă întind pe canapea, să iau un ziar de acum trei săptămâni şi să citesc ultimele ştiri. Chiar aşa fac iar, pentru ambinaţă, dau drumul şi la televizor.
Bla-bla-bla se spune la televizor, bla-bla-bla citesc şi eu în ziar până când, cu coada ochiului surprind o scenă. Nu am reţinut despre ce eveniment este vorba, dar văd o mulţime de preşedinţi, primi miniştri şi tot felul de personalităţi politice îmbrăcate cât mai sobru. Camera video se plimbă peste toată adunarea respectivă surprinzând diferite momente. Grupuri-grupuri, câte doi, trei sau mai mulţi, respectivii stau de vorbă, bârfesc şi se bat pe spate pe un fel de peron mai mare, în faţa unei instituţii. Un personaj este stingher, nimeni nu se opreşte în dreptul lui, nimeni nu îi vorbeşte. Omul se plimbă de colo-colo fără rost, cu mâinile în buzunare sau la spate, fără să se oprească în dreptul cuiva, fără să schimbe vreo vorbă şi fără ca cineva să îl oprească. Este greu să nu observi că este Băsescu. Este vorba de Traian Băsescu, preşedintele României. Continuă să se plimbe fără rost, se mai întoarce până când, îl văd pe Berlusconi împreună cu un tip pe care îl ţine după umeri. Cu grabă mare aceştia se îndreaptă spre Băsescu. Iată, îmi zic în sinea mea, totuşi o personalitate va vorbi cu el. Ajunşi în dreptul lui Băsescu, Berlusconi îl împinge uşor într-o parte şi, fără o vorbă, se opreşte cu însoţitorul lui în dreptul unui alt personaj politic, cu care încep o discuţie înflăcărată.
Las ziarul jos şi privesc ecranul stupefiat. Nu îmi vine să cred. Pe ecran imaginile se reiau. Nimeni, dar absolut nimeni nu vorbeşte cu el. Se plimbă fără rost printre politicienii adunaţi acolo, se uită în sus şi în jos, dar nimeni nu îl bagă în seamă. Din atitudinea tuturor celor prezenţi un lucru se desprinde cu claritate: nimeni nu îl doreşte în preajmă, nimeni nu îi agreează prezenţa, nimeni nu îl cunoaşte sau nu vrea să îl recunoască. Repet, este vorba de Traian Băsescu, personajul acela foarte popular, care face băi de mulţime. Bun sau rău, deştept sau prost, este totuşi preşedintele unei ţări membră a Uniunii Europene, a NATO etc. Ca un om să ajungă la această poziţie de neinvidiat trebuie să se străduiască ceva, mai ales într-un context în care uzanţele de protocol sunt la mare preţ. Este poziţia tipică a unui om marginalizat, evitat.
Dar, oare, să fie aceasta şi poziţia României? Este România o ţară marginalizată? Prostiile spuse şi făcute de un preşedinte îşi reflectă efectele asupra ţării? Sau prostiile făcute de oamenii unei ţări se reflectă asupra preşedintelui ei?

„La aniversară”

Ăsta e avantajul unui blog personal: poţi să trâmbiţezi bucuriile sau să îţi plângi necazurile. Iar astăzi e zi de bucurie, deşi nu e o zi a mea. Dar titulara, da, este a mea! Cine e titulara?
Este cea care mă linişteşte atunci când un coşmar mă sperie în miez de noapte,
Este cea care mă trezeşte dimineaţa în mângâieri şi sărutări şi în parfum de primăvară,
Este cea pe care o ocrotesc nu doar pentru că îmi ţine capul în poala ei,
Este cea pe care o încurajez nu doar pentru că mă ţine de mână,
Este femeia cu ochii mari şi blânzi şi cu mâini gingaşe,
Este femeia căreia îi admir picioarele cu coada ochiului,
Este femeia după care întorc capul pe stradă până o văd suindu-se în autobuz,

Este femeia care mi-a dat inima ei şi căldura ei,
Este femeia care îmi ascultă vorbele cu inima şi le înţelege cu mintea,
Este femeia care are încredere absolută şi necondiţionată în mine,
Este jumătatea mea căreia i-am jurat grijă şi ocrotire şi care mi-a jurat însoţire pentru toată viaţa.
Ei, da, este femeia mea, amanta mea, confidenta mea, iubita mea, prietena mea, în două cuvinte, soţia mea, iar astăzi e ziua ei aniversară şi aceste rânduri le-am scris ca să-i arăt doar a milioana parte din dragostea şi respectul ce i le port şi ei îi dedic un
Poem
de Nichita Stănescu
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...

Un studiu despre Smart parking

Trebuie să admit că am avut un sentiment ciudat când am văzut lipite pe uşile blocului primele anunţuri despre Smart parking. Credeam că e vorba de reclama la un film american. Dar, după nici o săptămână, a apărut primul muncitor. Iar în zilele următoare, cel de-al doilea şi cel de-al treilea. Încet, încet, am văzut cum se ridică parcarea etajată în spatele blocului meu. Practic, într-o lună a fost gata. Construcţia ei a fost un real element de socializare: vecinii, până atunci duşmănoşi din cauza luptei pe locurile de parcare, deveniseră prieteni, discutau, schimbau impresii, îşi făceau planuri. Nu m-a mirat când am văzut un mic grup format ad-hoc cum pleacă la o bere mică. Toţi recunoşteau impactul deosebit al construcţiei şi avantajele ei deosebite. Gata, îmi ziceam, s-a terminat cu ştergătoarele ridicate, cu uşile zgâriate cu cheia sau bilete triviale lăsate în parbriz (acţiune la care, trebuie să recunosc, am fost şi eu un participant activ).
Ce e drept, e drept. După finalizare, construcţia a mai stat o lună închisă până s-au obţinut toate aprobările. Rău nu a fost pentru că legăturile timide formate între posesori au avut prilejul să se cimenteze. Nu m-ar mira să aud că au fost încheiate căsătorii sau cine ştie ce legături de familie. Oamenii au obţinut şi cartelele, şi codurile, şi cheile, aşa că au dat buzna, cu mic cu mare ca să-şi ocupe locurile alocate. Prima zi a fost sublimă. Îi vedeam cum, după ce-şi băgau maşina şi poarta se închidea, omul se dădea puţin mai în spate şi admira minunea tehnicii de care el, un simplu posesor auto până atunci, era acum beneficiar. Un vecin îmi povestea că l-a văzut pe unul din aceşti fericiţi posesori de locuri Smart parking cum îşi făcea poze cu familia în faţa construcţiei.
Dar constructorul a omis din calcul două aspecte: că parcările vor fi amplasate în România şi că aici, în această zonă geografică, ziua alternează cu noaptea. Aşa că, într-una din primele seri de după inaugurare a apărut şi prima fisură: şoferii care veneau mai târziu de pe drumuri au găsit că cel mai ferit şi accesibil loc de parcare din zonă este chiar ÎN FAŢA porţii parcării! Efectul a fost devastator: cei care doream să intre mai târziu nu mai puteau, iar cei care doreau să iasă mai devreme se izbeau de acelaşi baraj. În orice rău e un bine pentru că a fost un prilej nesperat de a auzi de la cei frustraţi cele mai moderne înjurături atât dimineaţa, cât şi seara. Sincer, într-o zi era să întârzii la serviciu pentru că nu mă mai săturam ascultându-i. Colac peste pupăză, Dumnezeu ne-a blagoslovit cu o iarnă bogată. A nins şi iar a nins, iar zăpada s-a depus nămeţi. Acum vine un mic test de final: unde credeţi că au aruncat zăpada cei cu maşinile parcate în jurul parcării? Cine a răspuns că ÎN FAŢA uşii parcării a câştigat automat 10 puncte şi un drum pe banii lui într-o excursie de „shopping”.
Morala povestirii? Nimic nu-l poate opri pe şoferul autohton să facă ce vrea cu maşina lui. Şi cu zăpada din jurul ei.

Scrisoarea unei mame blonde către fiul ei Teodosie

Dragă fiule,
Îţi scriu aceste rânduri ca să ştii că îţi scriu. Dacă primeşti această scrisoare înseamnă ca a ajuns cu bine. Dacă nu o primeşti, atunci să mă anunţi pentru a ţi-o mai trimite o dată. Îţi scriu încet pentru că ştiu că tu nu citeşti prea repede. Acum câteva zile, tatăl tău a citit că marea majoritate a accidentelor se petrec la o distanţă de un kilometru de casă. De aceea ne-am hotărât să ne mutăm mai departe. Noua casă este minunata; are şi maşină de spălat, dar nu ştiu sigur dacă merge. Ieri, am băgat lenjeria în ea, am tras de manetă şi de-atunci n-am mai văzut-o. Vremea pe aici nu e foarte rea. Săptămâna trecută n-a plouat decât de două ori. Prima dată, ploaia a ţinut 3 zile, a doua oară 4 zile. A propos de vesta pe care o voiai, unchiul Petre mi-a spus că dacă o trimitem cu nasturi, cum sunt ei grei, o să coste mai mult; atunci am tăiat nasturii şi i-am pus în buzunarul vestei. În sfârşit, l-am îngropat pe bunicu'; l-am găsit când ne-am mutat. Era în dulap din ziua în care a câştigat la 'De-a v-aţi ascunselea'. Să-ţi mai zic că alaltăieri, a explodat bucătăria şi tatăl tău şi cu mine am 'zburat' din casă. Ce emoţie! A fost pentru prima dată după mulţi ani când tatăl tău şi cu mine ieşim împreună undeva. A venit doctorul să vadă dacă suntem în regulă şi mi-a pus un tub din sticlă în gură. Mi-a zis să nu vorbesc 10 minute. Tatăl tău s-a oferit să cumpere tubul acela. Şi dacă tot vorbim de taică'tu, te anunţ că şi-a găsit de lucru, e foarte mândru de asta. Lucrează peste aproape 500 de oameni. L-au angajat să tundă iarba în cimitir. Sora ta Iulia, cea care s-a căsătorit cu soţul ei, a născut în sfârşit, da' nu ştim încă sexul copilului. N-aş putea încă să-ţi spun dacă eşti unchi sau mătuşă. Taică'tu a întrebat-o pe soră-ta Lucia dacă mai este însărcinată. Lucia i-a zis că da, în 5 cinci luni de-acum; atunci taică'tu a întrebat-o dacă era sigură că era al ei. Ea i-a spus sigură că da. Ce fată sigură, câtă mândrie! Aşa fată, aşa tată! Dimpotrivă, nu l-am mai văzut pe unchiul Vasile, ăla care a murit anul trecut... Cel mai rău e frate-tu' ăla' mic, Ionuţ. A încuiat maşina şi a lăsat cheile înăuntru. A trebuit să se ducă până acasă să aducă dublura ca să ne scoată pe toţi de acolo.
Bine, fiule. Nu pot să-ţi trec adresa pe plic pentru că n-o ştiu. De fapt, ultima familie care a locuit aici, a plecat cu numerele pentru a le pune la noua adresă. Dacă o vezi pe Margareta, transmite-i salutările noastre. Dacă n-o vezi, nu-i spune nimic.
Mama ta care te adoră,
Antoaneta
P.S. Aveam de gând să-ţi pun şi nişte bani, dar deja am închis plicul.

Europa din noi (2)

Din păcate, lucrurile nu se opresc aici. Un raţionament cinic şi sumar ne duce la concluzia că acum, dacă tot au plecat din ţară toate lepădăturile, ne aşteaptă un viitor fericit într-o ţară de elite comportamentale.
Evident, este un sofism pentru că lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Din acest raţionament lipseşte o premisă importantă: aceea a regenerării şi perpetuării.
Evidenţele ne arată osârdia populaţiei în cultivarea şi perpetuarea neamprostiei. Oamenii obişnuiţi, poporul cum este îndeobşte denumit, manifestă o curiozitate morbidă pentru apologia nimicului dezvoltată de tabloide, care ajung la tiraje record. Nicio preocupare pentru ceva consistent, de substanţă. Cei care au curajul să deschidă un volum de beletristică în timpul călătoriei cu un mijloc de transport o fac timid, copleşiţi de tabloidele desfăşurate de cei din jur fără jenă faţă de copii. Posturile de televiziune se întrec să transmită cu audienţe record emisiuni de bârfă din cea mai josnică speţă, emisiuni de privit pe gaura cheii sau în care neamprostia şi proştii sunt la loc de cinste. Este suficient ca o femeie să pozeze goală ca să aibă asigurat un post de crainică la televizor. Agramaţii sau inculţii sunt prezentatori de emisiuni sau redactori de ziare.
Divele se întrec în a spune enormităţi pe post pentru că, au observat şi ele, asta nu le atrage vreo pedeapsă ci, din contră, avansări. Moderatorii emisiunilor de bârfe sunt vedete, luptându-se pentru acest statut cu piţipoancele care au “articole” în reviste pentru bărbaţi. Foşti hoţi sau puşcăriaşi sunt invitaţi de onoare ai emisiunilor, constituind cel mai ticălos exemplu pentru copiii pe care ne chinuim să-i educăm. Se cultivă aroganţa, nesimţirea, obrăznicia şi lipsa de maniere, sunt propulsate în faţă personaje atât de proaste încât ajung să fie date afară chiar de postul care le-a vânat cu atâta ardoare. Valorile morale sunt întoarse pe dos, reformele nesfârşite şi ineficiente din învăţământ au dus copiii la limita analfabetismului şi a nesimţirii. Cocalarii au invadat Internetul, discotecile, restaurantele sau locurile publice, oriunde ai întoarce privirea. Printr-o contradicţie viscerală afirmăm cu orice prilej dorinţa noastră de a trăi civilizat, dar continuăm să distrugem tot ce întâlnim în cale, să umplem de gunoaie orice metru pătrat şi să furăm chiar dacă nu ne trebuieşte.
Nimeni nu ia atitudine, toţi se complac într-o indiferenţă vinovată. Cei care au îndrăznit sau îndrăznesc să aibă o cât de mică atitudine contrară acestor manifestări sunt ridiculizaţi fără milă pe toate canalele mass media şi puşi la stâlpul infamiei pentru că se împotrivesc progresului. Niciodată oamenii nu au fost atât de orbiţi de cinismul încurajat de dorinţa de bani şi înavuţire. Biserica este la fel de placidă ca şi societatea civilă. Oamenii de calitate au ajuns să-şi dorească să părăsescă ţara nu numai din dorinţa unor căştiguri civilizate, ci şi din dorinţa de a trăi între oameni civilizaţi. Axioma cu mărul putred care strică o ladă cu mere sănătoase e mai adevărată ca niciodată.
Am devenit o reală pepinieră de hoţi, bădărani şi violatori, o ţară cultivatoare a neamprostiei. Orbiţi de dorinţa de câştig cu orice preţ şi cât mai mare, producem aceste deşeuri zi de zi şi în proporţii de masă, îndepărtându-ne pas cu pas de ceea ce afirmăm că ne dorim. Ne-am dorit deschiderea graniţelor nu pentru a învăţa ceva de la cei mai civilizaţi ca noi, ci ca să îi aducem la un numitor comun cu noi.
Cu ani în urmă am fost contactat de un prieten cu care nu mă văzusem de foarte mult timp. Omul şi-a exprimat dorinţa expresă de a ne vedea cât mai curând ca să depănăm amintiri. Am stabilit ca să ne vedem chiar în acea seară, el dorind să vină la mine ca să-mi cunoască familia. La ora stabilită îl aşteptam în capătul aleii. A coborât dintr-un taxi şi atunci am văzut că era atât de beat cum nu mai văzusem pe cineva vreodată. În mod evident am refuzat orice continuare a discuţiei dată fiind starea lui. În beţia care îi întuneca minţile nu s-a mai controlat şi a dat glas problemei care îl frământa:
- Aha, mi-a spus rânjind, vecinii tăi te ştiu că eşti un DOMN. Serios şi cu maniere şi îţi este ruşine cu mine! Dar eu vreau ca să ne vadă vecinii tăi împreună! Vreau să te vadă cu mine!
Este cel mai bun exemplu pe care îl pot da ca să ilustrez dorinţa de nimicnicie din noi.

După Revoluţie

Pentru cei care am prins Revoluţia, ne amintim că momentul a fost cel al unor mari speranţe, mai mult decât cel al unor mari schimbări. Ce se striga atunci pe străzi era “Jos Ceauşescu” şi nu altceva.
Abia când l-am auzit pe Petre Roman cu primul lui guvern afirmând că profesionalismul şi competenţa vor fi principiile conducătoare ale noi societăţi, abia atunci am crezut că va veni şi vremea marilor schimbări.
Anii au trecut şi tot mai des am auzit voci care afirmau că nu s-a schimbat nimic în anii trecuţi de la Revoluţie. Nu le-am acordat atenţie pentru că, de cele mai multe ori, erau vocile unor refulaţi care strigau că strugurii sunt acri aidoma vulpii din fabulă. Pentru că, dintr-un anumit punct de vedere, schimbările erau evidente chiar şi pentru un orb.
Ne-am câştigat dreptul la publicaţii libere, care acum dispar datorită crizei.
Ne-am câştigat dreptul de a spune nu, pe care acum îl folosim chiar şi când nu e cazul.
Ne-am câştigat dreptul de a pleca oriunde în lume, totul rezumându-se la banii de care dispunem.
Ne-am câştigat dreptul de a avea firme private, pe care le-am făcut firme căpuşă sau le-am băgat în faliment.
Ne-am câştigat dreptul la o justiţie liberă, atât de liberă încât eliberează criminalii pe motiv că nu prezintă pericol social.
Ne-am câştigat dreptul la o cultură liberă pe care, acum am umplut-o de pornografie.
Ne-am câştigat dreptul la televiziuni private care, acum ne cultivă cu obstinaţie neamprostia.
Ne-am câştigat dreptul de a vorbi liber, atât de liber încât mulţi au devenit pupincurişti.
Şi multe altele ne-am câştigat.
Sunt în faţa unei tonete cu bilete R.A.T.B. După un sfert de oră de stat la coadă, îmi vine rândul la geamlâc. Încerc să-i spun casierei ce fel de abonament doresc, dar nu mă aude. Încearcă să îmi ceară lămuriri suplimentare, dar nu o aud. Totul din cauza faptului că discuţia trebuie purtată printr-o fantă cât un lat de palmă, aflată undeva, la nivelul buricului. La 20 de ani de la Revoluţie, refuz să mă aplec pentru a cumpăra un abonament la R.A.T.B. Într-un târziu, înţelege rugămintea mea, inclusiv aceea de a le comunica şefilor ei că există oameni care refuză să se umilească pentru un bilet de autobuz.
Aici, cu adevărat nu a fost nicio schimbare. Am rămas aceeaşi, în sufletele şi în condiţia noastră.
Când intri într-un magazin, vânzătoarele continuă să stea la şuetă fără să te bage în seamă şi tu eşti cel care le spui „mulţumesc” la plecare.
În faţa oricărui ghişeu al vreunei instituţii publice, trebuie să te apleci şi să te umileşti pentru o simplă informaţie.
În continuare îţi este frică de bătaie dacă ceri la probă o a doua perecehe de pantofi.
Atelierele de servicii îţi descompletează sau folosesc echipamentele date la reparat şi tu nu mai ai cui să le reclami.
Orice reparaţie (inclusiv reparaţia drumurilor) este făcută de mântuială contra unor preţuri piperate.
Maşinile de gunoi colectează gunoiul la orele când lumea pleacă la serviciu.
Medicii vin la cabinete când vor şi pleacă când au chef.
Şi multe altele au rămas neschimbate.
Da, în privinţa modului în care eşti umilit ca simplu cetăţean, putem spune fără teamă de a greşi că nimic nu s-a schimbat de la Revoluţie încoace.

Psihanaliză şi critică literară

De ce Scufiţa Roşie?
Din start, ne dăm seama că este vorba despre o minoră de care copiii, în răutatea lor, şi-au bătut joc cu această poreclă, probabil din cauza unei căciuliţe roşii croşetate de mămica ei, pe care fetiţa o poartă des din cauza unei sensibilităţi fizice la frig în regiunea craniului.
Aşadar, avem de-a face cu o bolnavă marginalizată şi descurajată de societatea din jurul ei.
Scufiţa merge zi de zi cu coşuleţul cu mâncare la bunicuţa care locuieşte în pădure. Nicio bunică normală nu locuieşte în pădure. Singura explicaţie este că această bunică a primit în urma retrocedărilor câteva hectare de teren împădurit. Este ştiut că ţăranii nu se gândesc mult până să taie pădurea, mai ales înainte de venirea iernii.
Aşadar, această bunică este o scorpie zgârcită care şi-a făcut casa în pădure (oare nu tot din lemn tăiat fără aprobare de la Ocolul Silvic?) şi stă acolo ca să-şi păzească avutul.
Teoria că este vorba de o babă ticaloasă se verifică prin faptul că, în loc să plătească un serviciu de livrare la domiciliu a hranei, a silit-o pe nepoata ei (o fiinţă neajutorată şi bolnavă) să facă zilnic naveta din oraş în pădure, fără să-i pese de pericolele la care o expune pe biata fată.
Scufiţa Roşie se întâlneşte cu lupul care o descoase în privinţa drumului ei. Deja intrăm într-o zonă a fanteziei bolnave. Unu la mână, că în România lupi nu prea mai sunt, doi la mână că se feresc de om ca de dracu, iar trei la mână, nu vorbesc şi chiar de ar face-o, ar intreba de cel mai apropiat braconier sau unde e cea mai apropiată stână.
Singura explicaţie este că Scufiţa Roşie s-a uitat atât de mult la Animal Planet încât cunoaşte obiceiurile lupilor şi le poate înţelege scheunăturile.
Lupul o ia înaintea Scufiţei, care se opreşte la cules de flori, îşi preface vocea, intră la bunică şi o înghite. Nu mai stăm să analizăm faptul că în pădure nu prea sunt flori. Dar trebuie spus că e dăunator să înveţi copiii că e corect ca atunci când ai o treabă de făcut, să te opreşti la cules flori fără să ştii dacă nu-s cumva specii protejate şi în consecinţă, pe cale de dispariţie.
Lupul în schimb, pare un personaj menit să fie bătaia de joc a creatorilor de basme. Lupul este un individ mânat de dorinţa perpetuă de a năvăli în casele oamenilor. Foloseşte toate tertipurile: imită voci şi dacă nu-i iese, vadit frustrat, face casa praf.
Concluzie: Lupul este comis-voiajorul actual.
Bunica muşcă momeala şi-i dă drumul. Iată cum este prezentată imaginea unei persoane în vârstă: o senilă care nu ştie să facă deosebirea între un urlet de lup şi glasul propriei nepoate. Cu această imagine vor rămâne copiii noştri.
Lupul se îmbracă cu hainele bunicii, se aşează în pat unde îl găseşte Scufiţa Roşie. O ademeneşte prin vorbe şirete să se apropie şi o înghite şi pe ea. Lupul fiind îmbrăcat în hainele bunicii, induce în mintea copilului sensul noţiunii de travestit, putându-i afecta grav viitoarea orientare sexuală.
Ce fel de minte bolnavă poate spune la copii aşa porcării?
Iar dialogul, purtat cu Scufiţa, e plin de aluzii sexuale: toate la lup sunt mari, urechile, labele, dinţii şi mai ce?!...
Iar el răspunde invariabil cu minciuni menite să o aduca pe Scufiţa în pat lângă el. De aici deducem: corupere de minori şi perversiuni sexuale!
Apare vânătorul, care împuşcă lupul şi le eliberează pe Scufiţa Roşie şi bunica. Ce caută vânătorul în casa bunicii? Înseamnă că nu e prima dată. Un vânător tânăr şi o femeie bătrână, singuri în mijlocul pădurii. Şi ne mai mirăm că "Ştirile de la ora 5" abundă în relatări despre violuri săvârşite asupra unor bătrâne?
Dintr-un studiu publicat de Ministerul de Interne aflam că toţi aceşti infractori au citit în copilărie Scufiţa Roşie şi iată consecinţele: ani grei de puşcărie! Apoi ce căuta la vânătoare de lupi pe proprietate privată?
Din două una: sau e un braconier nenorocit sau e un ştab mare de la Bucureşti, care plăteşte sume imense doar pentru satisfacerea nevoilor sale sadice. În oricare dintre variante, ar trebui să fie înfierat de creatorul basmului şi nicidecum glorificat pentru fapta sa.
Finalul poveştii este sinistru: lupul zbătându-se în ghearele morţii "eliberează" cele două femei. Adică, avem oroarea să asistăm la apariţia a două făpturi parţial digerate care se pare că nu au murit, ci cu nonşalanâă îşi reiau firul vieţii. Mai rău ca în filmele horror! Şi ne mai întrebăm de ce există copii dereglaţi din toate punctele de vedere.
Asemenea închipuiri ale unei minţi bolnave se "servesc" copiilor între 2 şi 7 ani! Nici nu mai vorbesc despre marea oroare a literaturii mondiale: "Albă ca Zăpada"-auzi albă, imaculată şi ea trăieşte sub acelaşi acoperiş nu cu unul, ci cu 7 bărbaţi!
Ruşine! Ruşine! Ruşine!

Un bărbat analizează articolul nehotărât din limba română

Stau şi mă gândesc: oare e întâmplător faptul că tot ce denumeşte ceva care te enervează, te pune în pericol sau te distruge pare a fi FEMININ? Iar apoi, tot ce ne alină, ne bucură şi ne mai dă un ţel în viaţă este de natură MASCULINĂ? Voi sunteţi: O ploaie, O zăpadă, O grindină, O furtuna. Noi suntem: UN soare, UN timp frumos, UN paradis.
Stau şi mă uit... chiar nu aveţi noroc: O bucătărie, O veselă, O mătură, O căldură, O mizerie. Noi suntem: UN repaus liniştit într-UN fotoliu confortabil, citind destinşi UN ziar şi ascultând UN jurnal, asta dacă nu veniţi voi să semănaţi: O discordie sau să ne faceţi O şicană.
Vă daţi mari că aveţi: O telecomandă, dar priviţi la UN televizor, unde noi alegem UN post pe care îl dorim. În trecut, pentru a face calcule aveaţi O numărătoare prăpădită, acum bărbaţii au inventat UN calculator.
Şi ceea ce vă defineşte, sexul, tot UN sex se spune şi niciodată O sex. Când vă simţiţi bine, trăiţi, nu-i aşa, UN orgasm, iar dacă o daţi în bară vă alegeţi cu O frustrare.
Voi puteţi avea O carte de credit, dar aceasta nu înseamnă nimic fără UN cont. Ce poate provoca O problemă care se poate transforma într-O catastrofă? O eroare de pilotaj, O pană de benzină, O proastă vizibilitate, O întrerupere de curent.
Voi pentru a ne înrobi doriţi: O căsătorie, dar există şi eliberarea care este UN divorţ.
Este limpede că limba română a fost inventată de UN bărbat, care nu v-a avut deloc la suflet (măi, şi ăsta tot UN suflet este!)...

In memoriam

Astăzi dimineaţă, Preşedintele Poloniei şi echipa guvernamentală care îl însoţea au murit într-un tragic, foarte tragic accident de avion. 87 de suflete s-au înălţat la cer lăsând o mare suferinţă în rândul familiilor şi al întregului popor polonez

Dumnezeu să-i odihnească! Cele mai sincere condoleanţe poporului polonez.

Prietenul de la Hanul lui Manuc

E începutul verii. Mă aflu cu Mirciulică, un bun prieten prin zona Pieţei Unirii. Rătăcim fără rost prin câteva magazine, ne mai uităm la câteva vitrine, mai întoarcem ochii după vreo maşină bengoasă. Mirciulică îşi lăsase maşina undeva prin spatele Hanului lui Manuc şi ne îndreptăm spre parcare. Eram aproape ajunşi când, îmi amintesc de Costel, un bun prieten care era chelner la Han şi cu care nu mă mai văzusem de mai mulţi ani. Aşa că nu preget să îi propun lui Mirciulică o raită prin stabiliment, lucru pe care el îl acceptă cu vădită plăcere. Intrăm prin poarta principală în curte, cu gândul de a ne stabili un sediu fix pe o durată determinată. Cum ne lungim noi gâturile prin curte, iată că îl văd pe Costel rezemat de balustrada de la etaj şi trăgând vârtos dintr-o ţigară. Lucru total nepermis de Regulamentul de Ordine Interioară. Mai mult, deşi îl privesc insistent, individul nu dă semne să mă recunoască. Îl avertizez pe Mirciulică să îşi ia o mină cât mai serioasă şi urcăm scările. Costel continuă să tragă la tutun. Ne apropiem de el la câţiva paşi, scot din portmoneu o legitimaţie de la clubul sportiv unde eram înscris şi, fluturând-o repede, fără ca el să apuce să vadă mare lucru, îi spun scurt şi cu voce gravă:
- Suntem de la Poliţia economică. Dorim să vorbim cu şeful de sală.
Efectul a fost surprinzător. Omul încearcă disperat să-şi ascundă ţigara la spate, în buzunar, mâinile încep să-i tremure şi ne invită cu glas răguşit:
- Vă rog, poftiţi în sală! Luaţi un loc! Cu ce să vă servesc până vine?
- Pe noi nu ne iei cu chestii din astea, îi răspund la fel de grav şi fără să mă mişc. Te-am rugat să chemi şeful de sală.
- Da, sigur, răspunde el cu voce răguşită. Îmi cer scuze, îl chem imediat.
Şi vedem cum o ia din loc direct cu a doua ca să-şi aducă şeful. Văzând că omul a muşcat din plin momeala, consider că ne-am distrat destul şi strig în urma lui:
- Băi, Costele, sunt eu, ce naiba? Nu mă recunoşti?
Omul frânează brusc, se întoarce, mă priveşte atent câteva minute bune, după care exclamă venind cu braţele deschise spre mine:
- Băi omule, bată-te să te bată, mi-ai făcut-o! Să mor dacă te-am recunoscut.
Bucuroşi de revedere ne îmbrăţişăm, fac prezentările şi ne aşezăm la una din mese ca să depănăm ceva amintiri. După câteva minute bune de discuţii, Costel ne întreabă:
- Măi fraţilor, stăm şi vorbim de atâta timp de ni s-a uscat gura. Am un vin vechi în magazie, ce n-aţi pomenit. Nu bem şi noi un pahar? Fac cinste, sunteţi invitaţii mei.
Cădem de acord în unanimitate că un vin vechi şi bun nu dăunează sănătăţii, aşa că omul se duce să-l aducă.
Între timp, eu şi Mirciulică ne dăm coate amuzaţi atât de poanta făcută, cât şi de rezultatul ei. Costel vine fuguţa cu o sticlă pântecoasă foarte închisă la culoare, ne pune în pahare şi ne aminteşte că e păcat să stricăm cu sifon un vin atât de bun. Mirciulică are o atitudine mai rezervată faţă de băutură, având în vedere calitatea lui de şofer. Continuăm să vorbim şi să depănăm impresii sau amintiri, timp în care sticla se goleşte.
Ţârrrrr, ţârrrr! Îmi dau seama că e telefonul. Cu greu deschid ochii suficient ca să văd că sunt întins îmbrăcat în patul meu de acasă. Ce e cu mine? Cum am ajuns aici? încep să îmi pun nişte întrebări primordiale. Ridic receptorul şi răspund un “alo” chinuit şi dogit.
- Ce faci, mai trăieşti? aud vocea lui Mirciulică. Băi, ştii ce greu eşti? O oră m-am chinuit cu Costel să te suim în maşină şi apoi, în patul tău. După trei pahare ai căzut fulgerat. Ţi-a făcut-o Costel!

WC-ul public

Mă deplasez cu cea mai mare încetineală prin oraşul topit la propriu şi la figurat. E vară, e foarte cald, sunt puţin răcit din cauza aerului condiţionat, iar geamurile deschise nu fac faţă. Evident, aglomeraţia e în toi. Mă uit la ce este în jurul meu şi îmi dau seama că, dacă ar putea, şoferii s-ar căţăra unii peste alţii. Până acasă mai este mult, enorm de mult, dacă mă gândesc la viteza cu care voi fi nevoit să parcurg cei doi kilometri până la iubitul meu cămin. Deja mă simt ca un cal când simte grajdul: nările îmi freamătă. Dar nu numai nările, ci şi vezica biliară. Nu ştiu precis dacă asta simte un cal, dar pentru mine e de rău. Estimez că nu voi putea ajunge mai devreme de o oră, ceea ce depăşeşte capacitatea mea de retenţie. Încep să arunc priviri disperate în jur. Nicio oază de salvare. Continui acţiunea plin de speranţă. Hopa, de după nişte pomişori zăresc un indicator care m-ar fi dus spre izbăvire. Reuşesc cu greu să ies din trafic, aburc maşina pe trotuar şi mă reped în jos, pe scările WC-ului public. Vă rog să aveţi în vedere că termenul ‘reped’ este o figură de stil. În niciun caz mersul meu nu putea fi asemuit cu unul repezit. Nimeresc sala pentru bărbaţi şi intru glorios. În stânga văd un tip care deja era în exercitarea unei acţiuni pe care mi-o doream şi eu din suflet. Mă aşez în dreptul pisoarului şi purced la acţiune. Aproape instantaneu, în dreapta mea mai apare un tip. Nu le dau atenţie fiind prea preocupat de necesităţile propriei persoane. Nu durează mult şi îl aud pe cel din dreapta întrebându-l pe cel din stânga, în timp ce îmi aruncă nişte priviri mai mult decât semnificative:
- Tipul e nou, nu?
- Da, aşa cred, răspunde interpelatul.
- Ce facem? Ne ocupăm de el?
Nu am mai zăbovit să ascult restul conversaţiei. Neîncheiat, ud şi izbindu-mă de toţi pereţii fug disperat pe scări, spre ieşirea salvatoare. Ajuns la maşină, închid întâi toate uşile şi abia apoi reuşesc să pornesc motorul. Am scris ‘reuşesc’ pentru că tremuram din toate încheieturile ca o piftie. Trecând de curând prin zonă observ că stabilimentul a fost demolat. Sunt convins că rugile mele au avut un aport important.

Model educaţional

Directorul unei şcoli se confrunta cu o problemă reclamată de administrator: în fiecare dimineaţă, acesta găseşte oglinda cea mare din sala de toaletă a fetelor plină de urme de ruj de la buzele aplicate pe oglindă. Era ceva neobişnuit. Administratorul i-a spus directorului că a avut câteva tentative de disciplinare a fetelor, dar nu a avut niciun succes. Amândoi au stat câteva zile în aşteptarea unei idei salvatoare. Şi aceasta a venit. În ziua următoare, directorul a convocat toţi elevii şcolii la o adunare în careul din curte. La tribună au luat loc atât directorul, cât şi administratorul. După câteva cuvinte în care a expus problema apărută (în chicotelile fetelor), a dat cuvântul administratorului. Acesta le-a spus:
- Ceea ce voi credeţi că este o glumă bună, pentru mine este un chin zilnic. Nu mă refer aici doar la vârsta mea, ci la munca inutilă şi dificilă pe care mă obligaţi s-o prestez. Vă rog să mă urmaţi ca să vedeţi cât trebuie să muncesc în plus ca să şterg acele urma de ruj.
Şi s-a îndreptat spre sală însoţit de toţi elevii. Ajunşi acolo, a luat o găleată plină cu apă, a băgat în ea un mop pe care l-a scos dintr-un bazin de WC şi a început să frece de zor oglinda, spunându-le:
- Uitaţi, munca asta trebuie s-o fac eu în fiecare dimineaţă de pomană.
A fost ultima dată când oglinda a mai fost murdară de urme de buze rujate.

Sugestiile producătorilor

Companiile producătoare de bunuri de larg consum dau uneori dovadă de multă... sensibilitate literară. Iată câteva instrucţiuni REALE de pe ambalajele unor produse aflate actualmente pe piaţă:
Pe broşura unui uscător de păr Rowenta: A nu se utiliza în timp ce dormiţi. (La naiba, da' numa’ atunci am timp să mă ocup de părul meu!)
Pe o pungă de chips-uri Fritos: Puteţi fi un câştigător! Nu e necesar să cumpăraţi. Detalii în interior. (Asta probabil e o invitaţie să ciordeşti pachetul)
Pe un săpun Dial: Mod de folosire - A se utiliza ca un săpun obişnuit. (Zăăău?... adică cum?)
Pe unele produse congelate Swanson: Sugestii de preparare - Decongelaţi. (Dar e doar o sugestie)
Pe punga unei căşti de păr pentru baie, dintr-un hotel de 4 stele: Se pune pe cap. (Mamă !)
Pe fundul unei cutii de Tiramisu marca ItalGelato: Nu răsturnaţi cutia. (Prea târziu, aţi pierdut!)
Pe o budincă semipreparat Dr. Oetker: Acest produs va fi cald odată reîncălzit. (Sunteţi sigur?)
Pe cutia unui fier de călcat (Rowenta loveşte din nou): Nu călcaţi hainele direct pe corp! (Da, dar aş economisi o groază de timp...)
Pe o sticlă de sirop contra tusei pentru copii marca GlaxoWelcome: Nu conduceţi automobilul! Nu operaţi maşini grele! (Ar trebui să le mai interzică copiilor şi să nu facă scufundări cu batiscaful şi s-a acoperit cam tot)
Pe o sticlă de Nytol (somnifer): Atenţie: Poate produce somnolenţă. (Pă buneee?!)
Pe cutia unui set de beculeţe de pom chinezeşti: A se utiliza numai în interior sau exterior. (Deci, să fie clar, cine le utilizează între pierde garanţia!)
Pe manualul unui robot de bucătărie japonez: A nu se folosi în alte scopuri. (Hmmm, asta mă face tare curios...)
Pe o cutie de arahide Sainsbury: Atenţie - conţine arahide. (Da, de fapt există un număr mare de oameni care au alergie la arahide...)
Pe o pungă de arahide de la o cursă American Airlines: Instrucţiuni: deschideţi punga, mâncaţi arahidele. (Şi dacă mă opun?)
Pe manualul unei motofierăstrău Husqvarna: Nu încercaţi să opriţi lanţul cu mâna sau alte organe. (Dumnezeule! Care ar putea fi alea?)
Pe un costum de Superman pentru copii: Acest costum nu vă permite să zburaţi. (Da' ce, altele îţi permit? Şi nu poţi să te înţelegi cu el, poate totuşi îţi permite?)
Pe o periuţă de dinţi oferită gratuit la un cabinet stomatologic: Utilizaţi partea cu peri de plastic. (Pă bune? O mie de ani şi nu-mi venea ideea.)

Legile lui Murphy la români

"Singura dată când poarta se închide singură e atunci când ai lăsat cheile pe dinăuntru". (Legea Futuipastelemasiidecheie)
"Când ai mâinile pline de unsoare începe să te gâdile nasul". (Legea Nasuvreauntura)
"Când ţi se pare că totul merge foarte bine... e pentru că ai trecut cu vederea ceva important...".(Legea imitragpalme)
"Dacă reuşeşti să-ţi păstrezi calmul când toţi din jurul tău sunt disperaţi.... e pentru că nu ai priceput pe deplin gravitatea problemei".(Legea incanapicatmoneda)
"Problemele nu se creează, nici nu se rezolvă, ele doar se transformă!" (Legea astanueviata)
"Vei ajunge fugind la telefon exact cât să mai auzi cum cineva închide receptorul". (Legea ghicicineafost)
"Mereu sunt două filme bune pe două programe diferite la televizor... dar mereu la aceeaşi oră". (Legea isibatjocdenoi)
"Probabilitatea de a te păta în timpul mesei creşte direct proporţional cu necesitatea de a-ţi păstra haina curată! (Legea numaiplescai)
"Orice corp omenesc scufundat într-o vană făcând o baie relaxantă cu spumă, face să sune telefonul!" (Legea cinedracusunaloraasta)
"Orice corp omenesc aşezat pe WC face să sune soneria de la intrare!" (Legea nicisamacacinlinistenupot)
"Viteza vântului creşte direct proporţional cu preţul coafurii recent făcute!" (Legea chelulnuseagita)
"Dacă, după mulţi ani, te decizi şi arunci ceva ce nu ai folosit demult... Nu vor trece nici trei zile şi vei avea absolută şi urgentă nevoie exact de acel obiect!" (Legea samibagpiciorul)
"Mereu când ajungi punctual, nu va fi nimeni să te vadă, dar când întârzii doar 5 minute... vor fi toţi deja prezenţi... şi toţi se vor uita la ceas şi vor clătina din cap! (Legea namaripilapicioare)

Printre rânduri

Aceasta va fi, pentru moment, ultima postare pe teme turceşti. Pentru moment, pentru că mai am multe întâmplări de povestit legate de vizitele mele în Turcia, dar nu vreau să devin monoton.
Sunt convins că cele văzute de mine nu pot fi aplicate întregii populaţii turce. Sunt la fel de convins că nu tot ce se întâmplă în Istanbul se întâmplă şi în ultimul cătun din munţi. Cunosc statutul femeii turce şi condiţia ei. Sunt convins că au şi ei nemurile lor proaste, hoţii lor sau criminalii lor. Dar la fel de convins sunt că ceea ce am văzut în Istanbul în materie de comportament civic, NU am văzut nicăieri în România, ţară pe care, vă rog să mă credeţi, o cunosc foarte bine.
Vă povesteam mai dăunăzi despre comportamentul exemplar al unui poliţist turc, care m-a condus la ieşirea din oraş. Acum, mă voi referi la un alt exemlu de comportament civic.
Mă aflu la coadă la intrarea în Sfânta Sofia. Chiar dacă nu este o zi de odihnă, afluenţa este enormă date fiind importanţa obiectivului şi numărul enorm de turişti. Coada nu e o coadă ca oricare alta. Pe lângă faptul că trebuie să cumperi bilet, eşti controlat la intrare la fel ca pe aeroport, cu tot felul de detectoare. Iar dacă mai ai şi o gentuţă sau un rucsac în spinare, poţi fi sigur că vei avea parte de un tratament special. Terorismul e o treabă serioasă, iar oficialităţile o tratează ca atare.
În faţa mea, aliniaţi frumos în coloana care se întinde pe o lungime apreciabilă, trei persoane îşi aşteaptă rândul: tatăl, mama şi un copilaş de maximum doi anişori aflat într-un cărucior. Adică o familie. Nu le pot identifica naţionalitatea şi nici nu mă interesează. La intrarea în sfântul lăcaş văd o mulţime de poliţişti în plină activitate. Coada înaintează încet. La un moment dat, unul din poliţiştii de la intrare îşi aruncă privirile spre coadă şi observă familia din faţa mea. Instantaneu, lasă orice altceva şi se îndreaptă spre noi. Ajuns în dreptul familiei, se adresează doamnei şi ţinând-o politicos de braţ, o conduce cu copilaş cu tot în faţa rândului, chiar la intrare.
Cine a mai văzut aşa ceva în România este rugat să ridice mâna.

De Paşte

Cu stupoare observ că sufletele ne-au devenit atât de comerciale, încât Iepuraşul a înlocuit minunea Învierii, tot aşa cum Moş Crăciun a înlocuit minunea Naşterii. Aşa că nu voi face nicio referire la vreun Iepuraş.
Mă voi referi la sufletele noastre, la ipocrizia sau răutatea din noi şi doresc acest Paşte ca pe o ocazie de a ne curăţa, de a ne umple inimile de linişte, lumină şi înţelegere, pentru noi şi pentru cei din jurul nostru.
Doresc acest Paşte ca pe o ocazie de a fi împreună cu cei dragi, de a le oferi dragostea noastră şi de a o primi pe a lor, de a parcurge minunea Învierii cu sufletele împăcate şi cu credinţa că mâine vom fi mai buni.
Doresc acest Paşte ca pe o ocazie de a înţelege minunea credinţei şi minunea Învierii ca pe ajutoare ale mântuirii noastre şi nu ca ocazia unor cumpărături.
Vă doresc tuturor cele mai calde şi din inimă Sărbători Fericite!

Chinul plăcerilor de sărbători

În mod normal, cu ocazia acestei zile se transmit tot felul de urări, una mai plăcută decât alta. Ei bine, am fost întotdeauna o fire independentă, aşa că la fel voi proceda şi acum. Recunosc, titlul de puţin dur, dacă nu cinic, dar sper ca la sfârşit să îmi daţi dreptate.
De la început trebuie să ştiţi că sunt un tip leneş. Lenea îşi are şi ea avantajele şi dezavantajele ei, dar cel mai are avantaj este acela că, un leneş va găsi întotdeauna soluţia cea mai eficientă de rezolvare a unei probleme pentru a se putea întoarce la lenea lui. Evident, este vorba de leneşii care încă mai gândesc. Acest lucru mă face să am o accepţiune puţin diferită a cuvintelor concediu sau sărbătoare. Prin concediu, eu înţeleg o perioadă a anului în care îţi dedici în întregime timpul odihnei, plimbărilor, activităţilor recreative cu familia şi altelor de acest gen. În nici un caz nu am înţeles concediul ca pe o perioadă în care trebuie să zugrăveşti sau să schimbi faianţa în baie. La fel se întâmplă şi cu sărbătorile. Întotdeauna mi-am imaginat o sărbătoare ca pe o zi (sau mai multe) în care te odihneşti, mănânci şi bei bine, dormi pe săturate sau eşti împreună cu familia. Ei, dar oare chiar aşa este?
1.    Aprovizionarea
Este baza activităţilor de sărbători. Ea se desfăşoară pe multiple planuri şi direcţii: supermagazine, piaţă sau la naşi, la ţară. La sfârşitul orelor de program te repezi ca un bezmetic la cumpărături cu nelipsita listă la tine. Ce nu găseşti în primul magazin vei găsi în altul, dar cu preţul a ore întregi pierdute în căutarea unui loc de parcare. Odată intrat îţi dai seama că lista e inutilă. Eşti la raionul de paste făinoase şi îţi aduci aminte că nu ai luat muştar pentru că ai uitat să-l treci pe listă. Când eşti gata să mergi la casă, vezi un individ cu un căruţ plin de sticle de băutură şi îţi pui întrebarea firească Aşa că, te întorci tocmai bine ca să observi că la cozonaci e nevoie de stafide pe care nu le-ai trecut în listă. La ieşire te întâlneşti cu un cunoscut care îţi spune, printre altele, că la un alt magazin sunt preţuri mai bune şi au broccoli. Produs care îi place mult lui tataia. Iar tu nu te-ai gândit nicio clipă la tataia! Aşa că, arunci în grabă produsele în portbagaj şi te repezi în trombă la magazinul respectiv. Tocmai bine ca să observi că ai luat o mare plasă. Preţul e mai mic doar la un produs, iar restul magazinului e aproape devalizat. Aşa că, o iei iar la fugă spre alt magazin unde, într-adevăr reuşeşti să ajungi, dar cu preţul a încă cinci litri de benzină consumaţi în căutarea unui loc de parcare. Aici reuşeşti să bifezi şi restul listei şi pleci satisfăcut că salata şi murăturile le vei lua mâine din piaţă. A doua zi te repezi în piaţă, dar pe drum îţi aminteşti că uleiul de gătit e pe terminate şi, dacă tot iei ulei de gătit, ar trebui să iei şi de salată. Găseşti salata potrivită aproape imediat şi astfel, poţi merge liniştit să cumperi brânza la care nu te gândiseşi ieri. Când să ieşi din piaţă vezi o tarabă la care salata e cu jumătate din preţul dat de tine. Aşa că te întorci ca să vezi dacă te-ai păcălit şi cu ceapa. Te-ai păcălit. Supărat, te îndrepţi spre maşină şi ajungi la timp ca să-i răspunzi la telefon soţiei care te roagă să mai cumperi cinci kilograme de cartofi albi. Pleci mulţumit că le-ai rezolvat pe toate, cu braţele întinse de atâta cărat şi cu gândul că a mai rămas dor drumul de mâine la ţară, la unchiul Fane, ca să aduci porcul (sau mielul). Nu-i nimic, îţi zici ca un om cu tonus nervos normal, mă voi odihni de sărbători.
2.    Curăţenia.
Cu zile înainte de respectiva sărbătoare începi activitatea domestică de curăţenie. După ce ai venit de la serviciu, fără să mai ai timp ca să mănânci, dar obosit bine începi cu dormitoarele, dar îţi dai seama după câteva ture de aspirator că nu e bine, una din camere fiind de trecere spre balconul unde ai mielul sau porcul, aşa că te întorci la sufragerie şi celălalt dormitor. Termini şi, năduşit bine, te apuci să ştergi praful. Praful îl poţi şterge în oricare din camere, ceea ce şi faci. Aşa trece o zi. Următoarea nu se arată mai paşnică, deşi mijlocul a început să te doară. Trebuie să cureţi bine baia (cadă, pereţi etc) şi te repliezi spre bucătărie. Lucru imposibil pentru că acolo se prepară bucatele, aşa că îţi reaminteşti de dormitorul neaspirat şi treci la treabă. Şi mai trece o zi. Tocmai bine ca să observi seara, când te bagi în pat cu mijlocul frânt, că ai uitat să speli perdelele. Îţi re-eşalonezi priorităţile pentru a doua zi, prilej bun de a observa că nu ai luat în calcul şi spălatul milieurilor care împânzesc casa. Nu-i nimic, le vei băga la maşină, dar numai după ce termini de scuturat toate păturile. Scuturând păturile simţi cum braţele te lasă, dar nu poţi renunţa pentru că va trebui să duci şi nişte vechituri în beci. Le duci în beci, dar nu poţi pierde mult timp cu asta pentru că, văzând păianjenii din beci, te gândeşti că nu ai mai şters lămpile şi galeriile de un an. În timpul acesta, soţia tocmai terminase de spălat geamurile, aşa că ţie nu-ţi mai rămâne timp decât să le ştergi. O faci cu gândul la buletinul meteo care a anunţat ploi intense pentru a doua zi. Nu mai ai timp să vizionezi la televizor filme tematice, dar te consolezi că vei face asta de sărbători, când nu vei mai avea nimic de făcut şi te vei odihni.
3.    Cadourile.
Activitatea de cumpărare a cadourilor este dintre cele mai complexe. Aptitudinile tale latente de psiholog au ocazia să irumpă. Se porneşte cu cadourile pe care le cumperi tu soţiei şi soţia, la rândul ei, ţie. Deşi activitatea se desfăşoară în duo, fiecare se comportă de parcă habar nu ar avea ce face celălalt, prilej ca, la înmânarea cadourilor în momentul de vârf al sărbătorilor, să auzi exclamaţiile sau . Cumpărarea cadourilor ocupă mult atât din timpul alocat, cât şi din volumul portbagajului. Nu trebuie uitaţi copiii, ocazie pentru grave probleme de conştiinţă. În toiul discuţiei te sună mama soacră: copilaşi, să ştiţi că aveţi o surpriză de la Moşul (sau de la Iepuraş, după caz). După un schimb semnificativ de priviri ajungi repede la concluzia că, dacă le-ai cumpărat cadouri alor ei, ar trebui făcut acelaşi lucru şi cu ai tăi. Liniştea nu durează mult, pentru că soţia vine cu o completare: <ştii, mă gândeam că nu am mai fost de un an pe la unchiul Tase. Dacă mergem la el, nu ar fi bine să-i luăm şi lui o atenţie?> Ba ar fi. Crezi că ai terminat? În nici un caz pentru că, tocmai atunci treci pe lângă raionul de jucării unde vezi un trenuleţ pe care tare ai vrea să i-l cumperi lui Vasilică. Bugetul este iar dezechilibrat, dar intervii cu rapiditate cumpărând un dormitor de păpuşi Marioarei. Bugetarea făcută acasă e inutilă deja de la al doilea tur făcut prin magazin. Braţele te dor de atâta cărat, picioarele nu le mai simţi mai de mult, dar toate astea se spulberă ca un fum când te gândeşti cum vei sta liniştit de sărbători şi te vei bucura de toate acestea împreună cu familia.
3.    Vizitele.
După părerea supravieţuitorilor, vizitele reprezintă punctul culminant al sărbătorilor. Puţinii care au reuşit să le evite au făcut-o cu preţul izolării în insulele pustii din Pacific. Ai terminat de cumpărat tot ce se putea cumpăra, toate locurile dosnice sun ticsite de cadourile ascunse, casa străluceşte de curăţenie, frigiderul şi balconul sunt pline de bucate. Stai în mijlocul casei cu mâinile în şolduri şi îţi admiri opera. Rezultatele sunt evidente şi încerci un sentiment de mândrie, repede umbrit de durerile de mijloc şi de cap sau de usturimea palmelor. Dar şi acestea trec la gândul că, în sfârşit, vei sta, te vei odihni şi te vei bucura de toate. De aici porneşte şocul psihologic. Pentru că, exact când plăcerea ta atinge apogeul, sună mama soacră: copilaşi, nu cumva să uitaţi că deseară sunteţi aşteptaţi la noi că deh, aşa e frumos de sărbători, să fim împreună. Animat de emoţia momentului, îi suni şi tu pe ai tăi ca să-i întrebi când puteţi trece pe la ei că deh, aşa e frumos de sărbători. Deoarece i-ai cumpărat un cadou unchiului Tase, va trebui să treceţi pe la el, dar asta o veţi face mâine, după ce veniţi de la naşii de botez. Pentru că la naşii de nuntă veţi merge poimâine, înainte de a trece finii pe la voi, pe care îi ştii buni de petrecere, ceea ce înseamnă că vor sta până noaptea târziu. Evident că toate aceste acţiuni implică o mulţime de subrutine de genul te îmbraci/te dezbraci, mergi cu maşina ta sau cu taxiul, pui masa/strângi masa, duci cadouri/primeşti cadouri şi multe altele. Iar numitorul lor comun este că toate se termină târziu în noapte. Ajungi acasă frânt şi nu ştii cum să te bagi în pat mai repede, necăjit că a trecut deja o zi din respectivele sărbători.
Să, uite aşa, ajungi în ultima noapte a ultimei zi de sărbători. Banii i-ai topit, din mâncare au rămas doar resturi, casa e cocină şi va trebui să faci o curăţenie ca lumea, chiuveta e plină de vase nespălate, iar tu abia te ţii pe picioare de oboseală. Nu ai dormit, nu ai citit, nu te-ai odihnit şi nici filme tematice nu ai văzut. Te culci lângă o soţie pe care o doare capul de la curentul în care a stat cât a făcut sarmalele, cu gândul că mai sunt trei zile şi va veni sfârşitul de săptămână când, în sfârşit, vei putea şi tu să te odihneşti.
Acum, m-aţi înţeles?