Supliment de bogăţie

Vă mai amintiţi de postarea mea în care îmi justificam afirmaţia că România e mult mai bogată decât se spune?

Numai o ţară cu o populaţie bogată, înstărită, ar putea suporta cele mai mari taxe, impozite, accize sau comisioane din Europa în timp ce, în aceeaşi Europă, se încadrează între ţările cu salariile cele mai mici. Iată astăzi o confirmare şi o suplimentare a spuselor mele venită nu de la colţul străzii, ci din gura unor persoane responsabile.

Românii plătesc cele mai mari comisioane la cardurile bancare din Europa, arată o anchetă C.C. (C.C. se traduce prin Consiliul Concurenţei şi nu prin Comitetul Central).

Astfel, în România, comisionul interbancar în sistemele VISA şi MasterCard este de 1% şi respectiv 1,2%, în timp ce în ţări ca Belgia, Franţa, Italia Suedia, Olanda, Ungaria, Letonia sau Marea Britanie nivelul comisionului nu depăşeşte 0,8% (pentru cardurile de debit cu chip).

Declanşată de Consiliul Concurenţei în 2011, investigaţia sectorială pe piaţa serviciilor de plăţi bancare a urmărit patru direcţii principale: modul de determinare a comisioanelor interbancare pe piaţa cardurilor de plată; modul de determinare a nivelului comisioanelor şi taxelor plătite de comercianţi către banca acceptantă (care deţine POS-ul aflat la comerciant) pentru serviciile prestate în cazul tranzacţiilor cu carduri; profitabilitatea sectorului cardurilor de plată şi gradul de concentrare a pieţei serviciilor de plată cu carduri.

În cadrul acestei investigaţii sectoriale au fost solicitate informaţii de la 28 bănci membre Visa/MasterCard, 22 agenţi economici cu obiect de activitate în diverse domenii (hipermarketuri, supermarketuri, agenţii de turism, restaurante), organizaţiile Visa Europe şi MasterCard.

Comisioanele interbancare sunt plăţile realizate între băncile acceptante şi băncile emitente pentru tranzacţiile care presupun utilizarea cardurilor de plată.

În cazul tranzacţiilor la POS, comisionul interbancar este plătit de banca acceptantă (care deţine POS-ul aflat la comerciant) către banca emitentă a cardului şi este suportat de către comerciant şi, indirect, de către consumatori.

În conformitate cu regulile Visa şi MasterCard, până în 2011, comisioanele interbancare erau stabilite de băncile membre ale celor două organizaţii şi erau de 1%.

Începând cu 2012, nivelul comisionului interbancar aplicabil tranzacţiilor efectuate în România cu carduri emise sub sigla MasterCard este stabilit de MasterCard şi aplicat de băncile membre.

Astfel, comisionul interbancar în sistem MasterCard aplicabil în România (pentru cardul de debit cu chip) a crescut la 1,2%, nivel similar cu cel aplicabil în Grecia, în timp ce în ţări ca Belgia, Franţa, Italia Suedia, Olanda, Ungaria, Letonia, Marea Britanie nivelul comisionului este între 0,5% şi 1%. În Polonia, comisionul interbancar aplicabil de MasterCard este de 1,4%.

În ceea ce priveşte sistemul VISA, comisionul interbancar aplicabil în România, se stabileşte în continuare de băncile membre din România şi a rămas la acelaşi nivel de 1%.

Analiza realizată de Consiliul Concurenţei arată că nivelul mediu al comisioanelor achitate de comercianţi către băncile acceptante este 1,78% şi 2,4% din valoarea tranzacţiei. Astfel, comisionul interbancar perceput de băncile din sistemul Visa şi MasterCard influenţează, într-o proporţie însemnată, nivelul comisioanelor de servicii percepute comercianţilor şi, implicit, preţurile finale ale produselor şi serviciilor.

Analiza profitabilităţii efectuată de Consiliul Concurenţei arată că rata medie a profitului înregistrată în activitatea de emitere de carduri, în perioada 2009-2011, a fost între 62,1% şi 101,1%, pentru jumătate din băncile intervievate.

Totodată, studiul relevă că veniturile încasate de băncile emitente din comisioanele interbancare reprezintă între 8,1% şi 11,2% din totalul veniturilor din activitatea de emitere carduri.

În condiţiile în care din veniturile totale au fost extrase veniturile din comisioanele interbancare, peste 50% dintre băncile intervievate au înregistrat o profitabilitate între 49,0% şi 79,0%. Ca urmare, activitatea de emitere a cardurilor rămâne profitabilă, pentru un număr semnificativ de emitenţi, chiar şi în absenţa comisionului interbancar.

Ei, ce vă spuneam? Nu-i aşa că suntem bogaţi? Iată că Europa a descoperit că şi românii sunt buni de ceva: buni de plată.

Să auzim de bine!

O întrebare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Am scris atâtea postări despre politica economică a guvernului român, încât îmi este greu ca să le număr. Desigur, sunt convins că sunt întrebări sau analize pur retorice, pentru că nu visez că cineva le-ar lua în seamă.

Am mai scris despre victoria diferitelor reforme care nu se mai termină şi nu ne oferă niciun rezultat pozitiv palpabil.

Singura “măsură economică” luată până acum de guvern a fost aceea de tăiere sau de desfiinţare. Că este o măsură intensivă, primitivă şi contraproductivă am mai discutat şi nu mai are rostul să reluăm subiectul.

Când premierul ne-a asigurat revoltat cu ocazia unui interviu că “pe timpul crizei nu se măresc taxele”, cuvântarea lui nu a făcut decât să-mi dea fiori la gândul ce va urma şi realitatea mi-a confirmat temerile: s-au mărit TVA şi accizele.

Firul roşu al acestor „măsuri” a fost acela de a minimiza cheltuielile. Ceea ce, după calculul economiştilor guvernamentali, ar fi dus la maximizarea profitului. De aceea au fost trimişi oameni în şomaj, de aceea s-au tăiat salariile şi pensiile, de aceea s-au închis spitale sau şcoli etc.

Acceptând ca reală logica guvernamentală (care după părerea mea umilă este un sofism, deoarece reducerea cheltuielilor nu implică creşterea profitului), ar rezulta chiar şi după cea mai simplă logică faptul că statul are mai mulţi bani. Chiar menţinând bugetul la nivelul anilor anteriori, statul ar trebui ca să aibă mai mulţi bani la dispoziţie pentru că nu mai are de plătit atâtea salarii bugetarilor, reducerea numărului spitalelor a dus la scăderea cheltuielilor cu întreţinerea acestora, trimiterea poliţiştilor în şomaj a redus cheltuielile cu dotarea şi echipamentele acestora etc.

Dar noi, cetăţenii acestei ţări, trăim o viaţă reală, nu de poveste şi nici de statistică. Ne ducem viaţa prin spitale reale, plătim preţuri reale, suntem protejaţi de poliţişti reali şi aşa mai departe. Lucruri, situaţii sau oameni cât se poate de reale/reali, care se pot evalua comparativ cu situaţia anterioară acestor “măsuri” revoluţionare de reformă. În această situaţie, dragii mei, vă rog să-mi daţi voie să mă întreb şi să vă întreb: Dacă acum, statul român are mai mulţi bani la dispoziţie, de ce nu a crescut calitatea serviciilor sau numărul acestora?

Să auzim de bine!

România mută

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Astăzi nu vreau ca să mă refer la muţenia românilor faţă de orice măsuri antipopulare luate de vreun guvern postdecembrist.

Nu mă voi referi nici la muţenia protestatarilor români care, atunci când participă la o demonstraţie, preferă ca să danseze dansul pinguinilor, în loc să îşi strige nemulţumirile.

Nu mă voi referi nici la muţenia românilor care, preferă ca să plece pe muteşte la muncă în străinătate ascultând îndemnurile prezidenţiale, în loc să îşi strige drepturile.

Nu mă voi referi nici la muţenia românilor care, îşi lasă oraşele conduse de bande de interlopi, în loc să îşi strige la ei, afirmându-şi autoritatea.

Nu mă voi referi nici la muţenia românilor care, acceptă să li se desfiinţeze spitalele, în loc să îşi strige suferinţa.

Nu mă voi referi nici la muţenia românilor în faţa unei justiţii corupte şi viciate, care îi îndepărtează la ani lumină de noţiunea de stat de drept.

Nu mă voi referi nici la muţenia românilor în faţa propriilor lor copii, copii tot mai debusolaţi, mai vulnerabili şi mai lipsiţi de educaţie.

Nu măvoi referi la niciuna din aceste probe de muţenie date de românii ultimilor douăzeci şi unu de ani. Astăzi mă voi referi la o nouă muţenie apărută pe scara muţeniei româneşti. Este vorba de muţenia muzicală.

Nu ştiu ce calcule meschine şi cărora nu le găsesc nicio justificare logică, au determinat guvernanţii să născocească un nou bir, o nouă taxă, cea privind drepturile de autor. Şi nu mă refer aici la legalitatea taxei, pentru că ea mi se pare un drept legitim pentru orice producător al unei opere, ci mă refer la modul ei de aplicare. Ca un grup de nuntaşi să plătească o asemnenea taxa, poate fi mai mult sau mai puţin justificat. Dar ca un taximetrist să fie pus la plata unei asemenea taxe pentru că ascultă muzică în timp ce transportă un client, este de domeniul ştiinţifico-fantasticului. Ce îi rămâne taximetristului de făcut? Să plătească taxa, sau să închidă aparatul de radio când se suie clientul? Iar salariatului care ascultă muzică la un mic radio în timp ce lucrează, ce îi rămâne? Să nu mai asculte muzică sau să îşi recupereze taxa de la colegi?

Nicicând, niciunde, oamenii nu au trăit într-o lume atât de absurdă ca aceea în care trăiesc românii de azi. Dar, se spune că maioul îţi este mai aproape de corp decât cămaşa. Aşa că, ce să mă mai căinez pentru şoferul de taxi sau nu ştiu ce salariat? De ce să mor eu de grija altuia, când pot muri de grija mea? Iar grija mea este următoarea. Sunt un ascultător fidel şi consecvent al muzicii greceşti, indiferent de gen. Şi atunci, mă întreb: Ce garanţie mi se oferă că taxa pe care o voi plăti se duce direct în conturile soliştilor greci pe care îi ascult?

Să auzim de bine!

Primesc pe e-mail o ştire sub forma unui dialog, presupus real

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
O doamnă în vârstă a murit în ianuarie, dar Banca a continuat să o taxeze pentru lunile februarie şi martie cu taxele de administrare pentru cardul său de credit, la care a adăugat taxe de întârziere şi alte comisioane lunare. Balanţa contului a ajuns astfel de la 0 la aproape 60 lei. Nepotul răposatei sună la bancă să rezolve problema:
Nepotul:
- V-am sunat ca să vă spun că bunica mea a murit în ianuarie.
Banca:
- Contul nu a fost închis, iar taxele de întârziere şi comisioanele se aplică în continuare.
Nepotul:
- Poate că ar trebui să trimeţi contul către recuperare.
Banca:
- Deja am făcut acest lucru, de vreme ce au trecut două luni.
Nepotul:
- Ce vor face cei de acolo când vor afla că este moartă?
Banca:
- Vor raporta contul diviziei fraude sau către biroul de credit, sau poate ambele lucruri.
Nepotul:
- Credeţi că Dumnezeu se va supăra pe bunica?
Banca:
- Pardon?!!!
Nepotul:
- Aţi înţeles ce v-am spus eu, partea cu faptul că a murit?
Banca:
- Domnule, trebuie să vorbiţi cu supervizorul meu.
Supervizorul preia discuţia cu clientul.
Nepotul:
- V-am sunat ca să vă spun că a murit în ianuarie.
Banca:
- Contul nu a fost închis şi taxele de întârziere şi comisioanele se aplică în continuare.
Nepotul:
- Vreţi să spuneţi că veţi recupera banii din proprietăţile ei?
Banca:
- Sunteţi avocatul ei?
Nepotul:
- Nu, nepotul.
Îi da datele de contact.
Banca:
- Puteţi să ne trimiteţi un fax cu certificatul ei de deces?
Nepotul:
- Da..
După ce ii trimite faxul:
Banca:
- Sistemul nostru nu este setat pentru această situaţie, moartea. Nu ştiu cu ce pot să vă ajut mai mult.
Nepotul:
- Dacă reuşiţi să rezolvaţi situaţia ar fi perfect. Dacă nu, puteţi continua să o taxaţi. Nu cred că o mai deranjează.
Banca:
- Taxele de întârziere şi comisioanele vor continua să se aplice.
Nepotul:
- Vreţi noua ei adresă la care să trimiteţi facturile?
Banca:
- Ne-ar ajuta.
Nepotul:
- Cimitirul Sf. Vineri, Alea 29, lotul nr. 69.
Banca:
- Codul poştal, vă rog!
Să auzim de bine!