Basmul fabulă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi a fost trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”. Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, vede un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. „Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl cheamă pe primul său sfetnic şi îi porunceşte: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Primul sfetnic îl cheamă pe paharnic şi îi spune: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”. Paharnicul se adresează, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Stolnicul îl cheamă pe primul străjer îi dă doi galbeni şi îl trimite în piaţă. Acesta a dat un galben unui străjer din subordine, iar acela s-a dus la târgoveţ şi l-a luat la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”. Zis şi făcut. Întors la şeful său, străjerul se laudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a târgoveţului”. Primul străjer a mers la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul–repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”. Paharnicul a dosit jumătate din cantitate şi apoi a mers la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”. Iar primul sfetnic se înfăţişează dinaintea stăpânitorului cetăţii şi glăsuieşte: „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”. Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!”.

Să auzim de bine!

Prostia universală

Samu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sincer cum mă ştiţi, am recunoscut de mai mult timp şi în mod public faptul că nu suport prostia şi beţivii.

Ba chiar, într-un exces de zel, am postat câteva articole pe aceată temă mânat de prejudecata naivă că rândurile mele vor schimba ceva din peisajul sumbru pe care îl provoacă reprezentanţii acestor două curente.

Mai mult de atât, am avut îndrăzneala să fac unele comparaţii între dimensiunile deşteptăciunii şi cele ale prostiei...

Gândul care mă urmărea cu asiduitate era acela că totuşi, cel puţin prostia, are un nivel local de dezvoltare, nu este întinsă asemenea unei plăgi. Mă gândeam cu durere că poporul meu, atât de lovit de soartă şi de preşedinţi, este grav lovit şi de existenţa unor exemplare de clasor ale prostiei.

Fotbaliştii sau „vedetele” noastre, cele atât de mediatizate încât nici nu le mai interesează că sunt proaste, au fost unele dintre exemplele la care am făcut referire. În fond, îmi ziceam eu, sperând a găsi consolare în reprezentanţii altor sporturi, ce vină are un fotbalist că nu ştie altceva decât să dea cu piciorul în minge, din moment ce doar asta a făcut pe maidan de când s-a născut? Ce vină are o „vedetă” că e proastă, îmi ziceam eu în continuare, din moment ce ea nu ştie decât să se dezbracce goală-goluţă în faţa aparatelor de fotografiat pentru a avea soţul şi familia ei cu ce să se laude?

Dar iată că Dumnezeu e bun şi milos şi îmi aduce  două ştiri care, pe de o parte îmi dau un puternic sentiment de relaxare, iar pe de altă parte mă fac să mă treacă fiori. Mă relaxez pentru că văd, deşi sentimentul nu e moral şi creştinesc, că aiurea există proşti cel puţin la fel de mari ca ai noştri. Şi mă face să mă treacă fiori pentru că îmi arată că prostia, pe lângă faptul că e nemărginită în mărimea ei, este şi universală în aplicarea ei.

Iată prima ştire, de o profunzime ce întrece Groapa Marianelor: Samu, solistul trupei Sunrise Avenue: "Hollywood-ul este unul dintre cele mai legendare basme din lume".

Acum, vă rog să fiţi sinceri şi să recunoaşteţi: ştiţi vreun basm care să NU fie legendar?
Iar cea de a două sună astfel: Video incredibil! Pisicile Aristocrate chiar există! Ăsta (sic!) este singurul motan din lume care MĂNÂNCĂ CU MÂNA!
Lumea chiar s-a schimbat de motanii au ajuns să aibă mâini, nu labe...
Punând cele două ştiri cap la cap, te pomeneşti că Motanul Încălţat nu era un basm de poveste...

Să auzim de bine!

Analiza unui basm-Albă ca Zăpada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E iarnă, e zăpadă. Este momentul povestirilor spuse la gura sobei. Ce alt moment mai bun ar fi pentru analiza unui basm? Este exact ceea ce vom face în rândurile de mai jos...

Urmărind statisticile blogului din dotare furnizate de diferite crawler-e instalate pe pagină am ajuns la concluzia că vă plac basmele. De fapt, nu atât basmele, cât analiza acestora. Acestea fiind spuse, haideţi să analizăm astăzi un alt basm celebru: "Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici" scris de Hans Christian Andersen. Frumos basm, nu? Să vedem dacă şi analiza va fi la fel de frumoasă...

Povestea începe cu „A fost odată o împărăteasă...” ceea ce nu ne miră pentru că e de notorietate că au fost vremuri în care împăraţii şi împărătesele bântuiau pe tot locul. Casnică fiind ca orice împărăteasă şi neimplicată în tot felul de acţiuni umanitare cum e moda acum, ea stătea într-o iarnă în jilţul ei de împărăteasă şi cosea. De remarcat este starea materială deosebită a împărătesei, pentru că geamul lângă care stătea era din lemn de abanos. Dar, ce să ne mai mirăm? Emirii de azi au maşini construite complet din aur... Neatentă şi cu gândul că vine seara şi împăratul iar o să se aşeze în faţa televizorului cu berea lângă el ca să se uite la meci, s-a înţepat într-un deget, drept pentru care trei picături de sânge au căzut în zăpadă. Aici autorul scapă puţin povestirea din mână pentru că nu putem deduce altceva decât că femeia cosea în plină iarnă cu fereastra deschisă, aplecată peste pervaz. Sincer să fiu, nu am auzit până acum de nicio împărăteasă care să procedeze astfel. Impresionată de jocul de culori, ea şi-a şoptit atunci în barbă (aici se foloseşte cu siguranţă o figură de stil, pentru că nu ne imaginăm o împărăteasă care să umble nerasă în plină zi): "Ce n-aş da să am un copil alb ca zăpada, roşu ca sângele şi cu părul negru ca abanosul!".

Din toată vorbăria ei ne scapă sensul expresiei „roşu ca sângele”. Un copil roşu ca sângele? Nici indienii navajo nu sunt atât de roşii... Curios fapt este că autorul continuă suspansul şi după ce împărăteasa a născut pentru că ne spune, citez, că „a născut o fetiţă albă ca zăpada, roşie ca sângele şi cu păr negru ca abanosul”. Am încheiat citatul. Pe care a botezat-o Albă-ca-Zăpada. De ce nu a botezat-o Roşie-ca-Sângele sau Neagră-ca-Abanosul, autorul nu ne spune. Oricum, cercetările continuă... Vestea proastă este că, după naştere, biata împărăteasă a murit, iar împăratul, după un an (există cercetători care susţin că doar după 364 de zile) nu s-a gândit să facă altceva decât să se însoare. Evident, cu o frumuseţe de femeie de mureau şi fotbaliştii şi crainicele TV de ciudă. În mod normal, pe cât era de frumoasă, pe atât era de mândră. Şi de proastă, vom vedea noi mai încolo. Fată simplă, din popor, singura ei zestre era o oglindă fermecată şi pârâcioasă. Ori de câte ori se privea în respectiva oglindă, nu uita să o întrebe cine e cea mai frumoasă în ţară. Şi oglinda îi răspundea numai ea ştia cum:

-Măria ta eşti cea mai frumoasă din întreaga ţară!

Ceea ce dovedeşte în mod clar că nici oglinda şi nici stăpâna ei nu prea urmăreau blondele din emisiunile lui Dan Negru... Iar împărăteasa se uita la oglindă ca curca-n lemne şi râdea ca proasta crezând spusele oglinzii.

Fapt este că nici Albă-ca-Zăpada nu stătea cu mâinile în sân şi creştea, la şapte ani fiind deja o frumuseţe curtată de tot felul de agenţii de modeling. Ajunsese atât de frumoasă încât, într-o zi a fost remarcată până şi de oglinda cea pârâcioasă. Aşa că, atunci când împărăteasa a chestionat-o în pauza unei telenovele, oglinda nu a ezitat şi i-a răspuns că Albă-ca-Zăpada e mult mai frumoasă!

La auzul acestor vorbe, pe împărăteasă a început să o mănânce pizma de ciudă şi să-şi schimbe culorile mai ceva ca stopul de la intersecţia Academiei cu Regina Maria. De fiecare dată răspunsul dat de oglindă era acelaşi, aşa încât împărăteasa a ajuns să o urască de moarte pe copila cea tricoloră. Starea ei de nervi şi supărare era atât de adâncă încât nu mai dormea noaptea, deşi urmărea toate telenovelele de pe Romantica. În cele din urmă s-a decis şi a chemat un vânător, poruncindu-i să o omoare şi să-i aducă măruntaiele ei drept dovadă a faptei! Vânătorul a pornit să se afunde cu Albă-ca-Zăpada în pădure, dar când a scos jungherul de la brâu şi se pregătea să-i străpungă nevinovata-i inimioară, sărmana copilă a devenit din roşie albastră şi a început să plângă în hohote până l-a înduplecat să-i cruţe viaţa şi s-o lase să rătăcească în sălbăticie!

Vorbe grele şi de crezut pentru că, pe vremea ceea codrul era codru, nu jucărie, putând fii sigur că te rătăceşti şi fără să promiţi asta. Vânătorului i s-a făcut milă de ea i-a dat drumul deşi, în sinea lui se gândea: „Biata de ea, până la urmă tot or să o sfâşie fiarele!..." pădurea fiind plină de tot felul de fiare rămase de la şantierele părăsite din cauza crizei. Iar sadicei împărătese i-a dus măruntaiele unui pui de mistreţ. Flămândă din cauza nervilor şi a aşteptatului, împărăteasa a poruncit bucătarului să le gătească de îndată cu lănţişoare, cercei, coliere şi broşe (ce credeaţi, că sunt sadic ca autorul şi mă voi referi la alt fel de gătit?).

Copila a rămas singură-singurică în pădurea cea deasă şi întunecată, înfricoşată că nu apucase să-şi ia măcar micul ei GPS... Ce s-o mai lungim, a început să alerge şi să alerge şi să alerge şi să alerge şi să... eu zic să ne oprim aici cu alergatul. Şi s-a oprit şi ea pentru că a dat cu ochii de o căsuţă. Ei, dragii mei, de aici încolo, lucrurile se complică. În căsuţă, toate lucrurile erau micuţe-miculuţe, atât de gingaşe şi de curate, că-ţi era mai mare dragul să le priveşti. Ce mai încolo şi încoace, fiind vorba de o poveste, e normal că a intrat într-o casă de poveste. Pe o măsuţă acoperită cu o faţă de masă albă ca spălată cu Bonux erau rânduite şapte farfurioare mici, iar lângă fiecare farfurioară se afla tot tacâmul, ca s-o spunem pe-a dreaptă. Iar de-a lungul unui perete se înşirau şapte pătuţuri proaspăt aşternute şi curate. Flămândă şi însetată cum era, Albă-ca-Zăpada a început să ciugulească câte puţin din fiecare farfurioară şi sorbit din fiecare cupă câte o înghiţitură de vin, sperând astfel că gestul ei nu va fi observat de eventualii proprietari. Şi, fiindcă se simţea foarte obosită, s-a culcat în al şaptelea pătuţ, fiind singurul care i se potrivea cât de cât. Când s-a întunecat au sosit şi stăpânii căsuţei care nu erau alţii decât Cei Şapte Pitici, renumiţii mineri care tocmai se întorceau de la Regia Naţională a Huilei după o şedinţă furtunoasă cu Miron Cozma. De îndată ce au făcut lumină în căsuţă, şi-au dat seama că cineva cotrobăise peste tot. Atunci primul pitic a zis:

-Cine a stat pe scăunelul meu?

Al doilea pitic:

-Cine a mâncat din farfurioara mea?

Al treilea pitic:

-Cine a muşcat din pâinişoara mea?

Al patrulea pitic:

-Cine a luat din legumele mele?

Al cincilea pitic:

-Cine a umblat cu furculiţa mea?

Al şaselea pitic:

-Cine a tăiat cu cuţitul meu?

Somnorosul, cel de-al şaptelea pitic, se răsteşte şi el:

-Fraţilor, stingeţi odată lumina şi haideţi să ne culcăm!

De dimineaţă, dând cu ochii de copilă toţi şase piticii au început să scoată strigăte de uimire văzând frumuseţea fetei. Numai cel de-al şaptelea pitic tăcea cu ochii în pământ... Şi atât de bucuroşi erau, că nu s-au îndurat s-o trezească. Luminându-se bine de ziuă, Albă-ca-Zăpada a deschis cătinel ochii şi, văzându-i pe pitici, s-a speriat rău, zicând:

- Dumnezeule, ŞAPTE!?

Dar ei s-au arătat prietenoşi şi au început să-i pună întrebări de identificare pline de blândeţe:

-Fetiţo, cum te cheamă?

-Soarbe zeamă, a răspuns ea obraznic.

Dar văzând figurile lor uimite, şi-a revenit.

-Albă-ca-Zăpada, a venit răspunsul ei corect de data asta.

-Şi cum se face că ai ajuns tocmai în căsuţa noastră?

După care, Albă-ca-Zăpada le-a povestit de-a fir-a-păr tărăşenia. După ce au ascultat-o ca pe purtătorul de cuvânt al Guvernului, piticii i-au zis:

-Dacă te învoieşti să vezi de gospodăria noastră, adică să găteşti, să faci paturile, să dai cu mătura, să ştergi praful, să coşi, să speli, să împleteşti, să plăteşti facturile, să duci gunoiul şi să nu umbli cu telecomanda de la televizor, apoi poţi rămâne la noi şi n-o să duci lipsă de nimic, i-a propus Ruşinosul.

-Da, primesc cu dragă inimă! a răspuns Albă-ca-Zăpada tentată de atâtea avantaje.

Ea le îngrijea acum de toate treburile casei, şi-n fiecare dimineaţă piticii plecau liniştiţi şi cu burţile pline în munţi ca să scoată tot soiul de metale, iar seara găseau mâncarea aburind pe cuptor, praful şters, rufele spălate şi călcate şi telecomanda la locul ei. Deoarece fata rămânea singură-singurică, piticii cei buni au avut grijă s-o povăţuiască:

-Păzeşte-te de maşteră, că n-o să-i fie greu cu Google să afle că eşti la noi! Şi cine ştie ce idei îi mai vin! Nu care cumva să laşi pe cineva să intre în casă. Mai ales bărbaţii arătoşi, a completat cel de al şaptelea pitic cu privirea în pământ...

În ăst răstimp, împărăteasa s-a apropiat de oglindă, a şters-o bine cu mâneca halatului şi i-a pus întrebarea ştiută. Atunci, oglinda cea pârâcioasă i-a răspuns privind-o drept în ochi:

-Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă. Dar colo, ascunsă-n munţi, stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi. Şi-i mult, mult mai frumoasă!...

Cât era de blondă, împărăteasa a înţeles pe dată că vânătorul era mai mincinos ca Boc. Atunci şi-a vopsit faţa şi s-a îmbrăcat întocmai ca o bătrână neguţătoreasă şi a pornit peste munţi. Într-un sfârşit s-a pomenit în faţa căsuţei. A apăsat pe butonul soneriei şi a strigat în faţa camerei de supraveghere:

-De vânzare marfă frumoasă, de vânzare!

Albă-ca-Zăpada şi-a aruncat o privire pe monitor şi a întrebat la interfon ce doreşte. Coclita i-a răspuns că are cingători minunate. Vicleană cum era, a şi scos una, pe cea mai frumoasă. „Se vede cât de colo că-i femeie de treabă – s-a gândit fata-aşa ca n-am de ce să n-o las înăuntru! E clar că sunt produse de marcă, nu făcute în Turcia sau Taiwan!..." A poftit-o să intre şi i-a cumpărat cingătoarea cea frumoasă. Pe motiv că a legat-o strâmb, maştera a încins-o repede şi atât de tare, că fetei i s-a tăiat răsuflarea şi a căzut jos ca moartă. Spre norocul ei, era vineri şi piticii aveau program redus. Şi cum au văzut-o, s-au speriat crezând că e moartă! Au ridicat-o şi, până unul din ei găsea numărul de telefon de la SMURD, i-au deschis cingătoarea ca să aibă aer. Fata a prins a răsufla iar şi şi-a revenit în simţiri.

-Ah, n-am apucat să-i fac respiraţie gură la gură, bombănea cel de-al şaptelea pitic în timpul ăsta.

Auzind apoi întâmplarea, aceştia i-au atras din nou luarea-aminte:

-Cine ai crezut că este? Obi Wan Kenobi? Ţi-am montat interfon cu cameră video! Neguţătoreasa ceea nu era alta decât haina de împărăteasă. Fereşte-te barem de-acum încolo, ce mama naibii, doar eşti păţită acum, că nu avem bani de bodyguard! a admonestat-o Bucurosul.

Cum a ajuns acasă, maştera s-a şi dus glonţ la oglindă. Iar aceasta i-a răspuns:

-Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, dar colo, ascunsa-n munţi, stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi, şi-i mult, mult mai frumoasă!...

-Te sparg! Te mut în WC-ul de serviciu! Te vând pe E-bay! a început să urle împărăteasa nervoasă la culme.

Şi scorpia de împărăteasă a meşterit un pieptene otrăvit. Şi-a schimbat hainele şi a luat înfăţişarea unei bătrâne gârbovite de coxartroză pornind peste munţi în grabă ca să nu o prindă sfârşitul lui august pentru că se închidea Transfăgărăşanul. Ajunsă la căsuţa piticilor, a trebuit să ciocănească la uşă pentru că tocmai era o pană de curent. Albă-ca-Zăpada, care tocmai spăla nişte şosete de-ale piticilor, a cătat afară pe geam şi a spus:

-Vezi-ţi de drum, femeie, că nu primesc comis voiajori!

-Da’ de privit, nu vrei să priveşti? a rânjit ea printre dinţii plăcii lipite cu Corega.

Şi scoţând pieptenele cel otrăvit, îl tot plimba pe sub ochii fetei. Atât de mult i-a plăcut pieptenul, că s-a lăsat amăgită şi a deschis uşa, iar bătrâna a momit-o ca s-o lase pe ea s-o pieptene... Albă-ca-Zăpada nu s-a gândit la nimic rău, mai ales că era ciufulită rău de la atâta spălat şi s-a lăsat pieptănată. Dar otrava începuse să lucreze şi biata copilă a căzut fără viaţă.

Când cei şapte pitici au sosit acasă au bănuit că iar era lucrul maşterei. Cercetând copila cu grijă, au dat peste pieptenele cel otrăvit.

-Frumoasă şi proastă, a început să bombănească Morocănosul în timp ce-i smulgea obiectul din păr.

Albă-ca-Zăpada şi-a venit în fire şi le-a povestit cele întâmplate.

-Ah, iar n-am apucat să-i fac respiraţie gură la gură, bombănea cel de-al şaptelea pitic trăgându-se nervos de barbă.

Dimineaţa, piticii au sfătuit-o din nou ca să fie cu ochii în patru şi să nu mai permită nimănui accesul în incintă:

-Ce mama naibii e cu tine? Una vorbim şi alta fumăm! au început ei să se răţoiască la copilă.

-N-ai putea monta o cameră web? l-a întrebat Mutulică pe Înţeleptul. Aşa proastă cum e, măcar ajungem mai repede la ea.

-Ce belea pe capul nostru... bombăneau ei grăbindu-se spre mină ca să nu piardă condica.

Împărăteasa, ajunsă deja la palatul ei, s-a grăbit la oglindă, care i-a răspuns cu glasul spart:

-Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, dar colo, ascunsă-n munţi, stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi, şi-i mult, mult mai frumoasă!...

Auzind-o, împărăteasa a început să tremure de mânie mai ceva ca aspicul de curcan. În laboratorul ei secret a preparat un măr pe cât de frumos, pe atât de otrăvit. Acuma, cred că aţi înţeles cât era de proastă. În loc să o omoare ca lumea, aşa cum face tot criminalu’ pe Discovery, ea se complica cu tot felul de surogate. După care şi-a boit faţa ca o piţipoancă şi s-a îmbrăcat în straie de ţărancă. Aici, autorul are o mică scăpare pentru că nu ne spune din ce regiune era costumul ei de ţărancă. Schimbată astfel, iar a trecut munţii şi iar a ajuns la uşa fetei. A bătut la uşă, a apăsat butonul soneriei, dar niciun semn din partea copilei. Tocmai când se gândea dacă fata n-o fi la piaţă, că Albă-ca-Zăpada a scos capul pe fereastră şi i-a spus că nu are voie să primească pe nimeni.

-Altă pagubă să n-am! a răspuns ţăranca. Slava domnului, găsesc eu muşterii pentru merele mele! Da’, până una-alta, hai de ia şi tu unul, că e promoţie şi nu-i pe bani!

-Eşti surdă, babo? Nu auzi ce-ţi spun? Nici nu mă gândesc să-l iau, n-am voie să primesc nimic!

-Ce, te temi să nu mori cumva otrăvită?... i-a sugerat cotoroanţa întrebarea cu viclenie. Fii pe pace, copiliţo!.. Iaca, tai mărul în două jumătăţi: jumătatea mai mare mănânc-o tu, iar jumătatea mai mică o mănânc eu.

Pofticioasa de Albă-ca-Zăpada a întins mâna pe fereastră luând jumătatea înveninată. După primul dumicat a căzut lată fără suflare. Maştera a plecat de pe loc cu a treia direct la oglindă şi a auzit vorbele după care tânjise atât:

-Măria ta e cea mai frumoasă din întreaga ţară!

Când piticii au ajuns acasă grăbiţi să nu piardă Telejurnalul iar au găsit-o pe Albă-ca-Zăpada fără suflare. Era moartă de-a binelea. Au ridicat-o, au controlat-o, au pipăit-o (aici trebuie remarcat zelul deosebit al celui de-al şaptelea pitic care tot insista că trebuie să i se deschidă rochia la piept...) dar totul a fost zadarnic. După ce au plâns-o trei zile, au decis că, fiind atât de frumoasă să o pună într-o raclă de cleştar.

-Ca pe Lenin, a completat cu această ocazie Mutulică.

După care au cocoţat racla în vârful unui munte ca să poată fi văzută şi de pe staţia internaţională Soiuz. S-a întâmplat ca un prinţ să se rătăcească în pădurea aceea şi să dea peste pitici, cerându-le găzduire. Plecând a doua zi, el a văzut sicriul din creştetul muntelui. Atât s-a rugat şi i-a implorat pe pitici să îi dea sicriul cu copila, că aceştia au acceptat. Prinţul şi-a chemat slugile şi le-a poruncit să ia coşciugul pe umeri şi să-l urmeze.

-Mai bine că am scăpat de ea, a venit comentariul Înţeleptului. Din cauză că făceam de gardă cu rândul la căpătâiul ei ne scăzuse productivitatea cu 13,25%!'

Cum mergeau slujitorii aşa, s-a întâmplat ca unul dintre ei, mai împiedicat de felul lui, să se poticnească şi să zdruncine racla. Imediat, bucăţica de măr pe care o înghiţise i-a sărit afară din gâtlej. Domniţa a deschise ochii, a ridicat capacul sicriului şi s-a sculat în capul oaselor de parcă s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.

-Vai, Doamne, unde mă aflu? strigă ea curioasă ca toate femeile.

-Cu mine eşti, cu mine! a început să strige prinţul de parcă era la meci pe Ghencea.

I-a povestit toate câte s-au întâmplat, după care i-a cerut mâna şi au plecat spre palatul prinţului unde au făcut o nuntă de s-a dus vestea. Cotoroanţa s-a certat rău cu oglinda şi, de nervi, a răposat. Acuma, că s-a terminat povestirea, daţi-mi voie să exprim câteva nedumeriri:

1. Câţi ani avea Albă-ca-Zăpada când a găsit-o prinţul? Din spusele autorului, avea şapte ani când a fost remarcată de maşteră. Să zicem că a împărăteasa a mai răbdat un an, ceea ce nu prea e de crezut la atâta ură cât era în ea. Asta face opt ani. Să zicem că a mai coabitat un an cu piticii. Pentru că nu cred că o femeie normală poate fi fericită mai mult timp pentru că le face curăţenie unor pitici mineri. Asta face nouă ani. Să mai presupunem că a stat un an pe vârful muntelui. Asta face zece ani. Să presupunem iarăşi că pregătirile de nuntă au mai durat un an. Asta face unsprezece ani. Imposibil! Nici măcar în poveşti fetele nu se mărită la unsprezece ani. Nici măcar la doisprezece sau la treisprezece. Eu cred că aici ar trebui să intervină autorităţile pentru protecţia copilului...

2. Câtă minte credeţi că poate avea o împărăteasă (era să zic o nevastă de fotbalist...) de se compară ea, femeie matură, cu o copilă de şapte ani?

2. De dragul povestirii, să admitem că fata era majoră, având cel puţin optsprezece ani. Ei bine, dragii mei, aici e cea mai mare nelămurire. În ce pat a dormit ea toată perioada cât a stat la pitici, ştiut fiind că în căsuţă erau fix şapte pitici care dormeau fix în şapte paturi. Ca o notă ajutătoare, aţi remarcat comentariul Somnorosului imediat după ce a găsit-o în pătuţul lui?

Să auzim de bine!

Analiza unui basm. Aventurile lui Pinocchio, de Carlo Collodi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Pinocchio este un personaj imaginar apărut pentru prima dată în 1883. Povestirea “Aventurile lui Pinocchio” a fost scrisă de Carlo Collodi, care este pseudonimul literar al jurnalistului italian Carlo Lorenzini. Astăzi vom analiza acest basm sub toate aspectele sale sociale, politice, religioase, economice sau educaţionale până când ne vom face de basm.
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti … Aşa începe basmul, cu o ameninţare, dragi prieteni! Adică, autorul ne ameninţă pur şi simplu că nu ne-ar fi povestit nimic dacă n-ar fi fost ceva de povestit. Aici lucrurile devin tenebroase şi începi să-ţi pui întrebări legitime: oare povestirile reflectă doar întâmplări reale? Atunci cine le reflectă pe cele nereale? Nu cumva povestirile? Iar povestitorul ce povesteşte dacă nu poveşti? De ce trebuie să creăm atâta confuzie încă de la început, autorul nu ne precizează.
Din start, personajul principal este înfăţişat ca fiind bătrânul tâmplar Gepetto. De obicei, tâmplarii bătrâni fac mobilă la comandă şi nu păpuşi, dar eu zic să trecem peste asta, aici putând fi vorba de un hobby. El trăia singur, singurel într-o căsuţă singură, singurică la marginea unui orăşel. De atâta singurătate, era să scriu că şi orăşelul era singur, singurel... Deja putem observa primele aspecte ale minciunii în care începem să ne scăldăm. Autorul nu pomeneşte nimic despre mărimea spaţiului locuibil ocupat, despre planul de amplasare în zonă şi alte elemente care, cu siguranţă, sunt omise doar cu scopul vădit de eludare a taxelor pe clădiri şi pe teren.
Într-o zi, sătul de atâta singurătate şi neavând, probabil, nici măcar un radio cu tranzistori, bătrânul s-a apucat să cioplească dintr-o bucată de lemn o păpuşică înfăţişând un băieţel, lucru care, spune autorul, ar fi trebuit să-i aline singurătatea. Aici nu ne este clar, iar autorul nu ne oferă niciun indiciu, dacă bătrânul a mai încercat anterior şi alte tratamente antidepresive, cum ar fi un televizor color sau o păpuşă gonflabilă. Obosit de atâta cioplit, Gepetto s-a culcat. Reţineţi, s-a culcat fără măcar să-şi facă un duş, lucru ce ne vorbeşte destul de clar despre starea igienico-sanitară existentă în cartierul unde locuia. Alo, Sanepidul ce zice?
Aşa cum dormea el, în odaie (atenţie, este vorba de odaie, ceea ce ne duce imediat cu gândul la o garsonieră) a intrat un greier. Dar nu orice fel de greier, ci unul fermecat. Nici nu se putea altfel, pentru că, în mod normal, greierii se feresc de asemenea apucături. Să ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă în acea odaie nu dormea bătrânul tâmplar, ci Frumoasa din pădurea adormită doar în cămăşuţă de noapte? Văzând el că bătrânul doarme, că păpuşa din lemn doarme, că toţi doarme, ce şi-a zis el: ia să-i pun la lucru coxartroza moşului! Aşa că a suflat spre băieţelul din lemn şi l-a făcut să se mişte. Atenţie! Autorul nu specifică faptul că i-a dat viaţă, ci că l-a făcut să se mişte suflând spre el. Acum, cred că vă este clar că băieţelul funcţiona pe bază de energie eoliană. Oricum, deşi am recitit această parte a povestirii de mai multe ori, rămân la părerea mea că este vorba de o minune pentru că greierul este unanim recunoscut pentru lenea care zace în el...
Normal, cum s-a sculat, tataie a observat mişcările băieţelului. Nici nu se putea să nu observe pentru că puteţi remarca şi singuri ce zgomot fac nişte lemne dacă le baţi unele de altele. Nu-i venea să-şi creadă ochilor, ne spune povestitorul, precizând într-o notă din subsol că respectivul moş rămăsese fără renumitele picături Visine. Văzând aşa minune (greierul o tulise la fel de fraudulos cum venise), bătrânul l-a considerat copilul lui şi l-a numit Pinocchio. Din acest moment, lucrurile încep să se complice pentru că moşul nu mai este personajul principal, ci Pinocchio. Ceea ce nu e drept pentru că, în fond, tataie îl făcuse. Băiatul era foarte neastâmpărat, intrând deseori în conflict atât cu moşul Gepetto, cât şi cu greierul cel minunat. Din desfăşurarea acţiunii putem desprinde clar că au fost momente când bietul greiere ajunsese să regrete fapta făcută. Eu zic că aşa i-a trebuit, ca să se înveţe minte şi să nu mai vină nechemat în garsonierele oamenilor. De ce îl certa greierele (făcând front comun cu moşul), de aia Pinocchio era mai neascultător. Ce e grav este nu numai faptul că nu asculta, dar răspundea şi obraznic, ceea ce, eu, unul, nu tolerez.
După un timp, sătul de obrăzniciile şi poznele lui, Gepetto l-a înscris la şcoală, i-a cumpărat un abecedar şi l-a condus cu drag până la poartă, în prima zi de şcoală. Momentul acesta este unul de cotitură în cursivitatea povestirii. Lucrurile ar fi luat o cu totul altă întorsătură dacă bătrânul l-ar fi înscris nu la orice şcoală, ci la una de corecţie...
În mod absolut firesc, Pinocchio a plecat de la şcoală, de unde putem deduce că şi la 1883, când a apărut pentru prima dată povestirea, chiulul de la şcoală era ceva la ordinea zilei. Pe drum Pinocchio a dat peste un grup de păpuşari, care tocmai dădeau un spectacol. Unele traduceri specifică sintagma se dădeau în spectacol. Mi se pare o traducere mai apropiată de realitate, pentru că, în loc să-şi vadă de spectacol, marionetele s-au repezit asupra lui ca să-l vadă. În mod firesc, directorul teatrului s-a înfuriat şi a început să strige la marionete. Ehe, pasajul acesta spune multe... Este o ocazie deosebită de a învăţa cât rău ne face furia şi mânia. Spun asta pentru că, dacă nu ar fost furios, directorul ar fi observat că şi marionetele lui se mişcă autonom, nu numai Pinocchio! Şi ce bani putea scoate din asta...
Auzind răspunsul politicos al lui Pinocchio şi văzând cât este de drăgălaş, directorul teatrului i-a oferit cinci bănuţi de aur, cu care Pinocchio, mulţumit, a pornit spre casă. Aici povestitorul are o lacună educaţională serioasă. În loc să pună accent pe gestul nobil al puştiului care venea acasă, la tataie, cu primii lui bani câştigaţi, îl bagă pe bietul băieţel în tot felul de belele.
Bucuros de câştigul obţinut, Pinocchio nu observă că este urmărit. Şi nu de oricine, ci de o vulpe şchioapă şi un motan orb, care, sătui de atâta urmărit îi ies în cale.
- Unde te grăbeşti puştiulică, îl ia la rost vulpea cea şireată şi şchioapă. Noi ştim cum ai putea să-ţi înmulţeşti bănuţii. Vino cu noi pe Câmpul Minunilor. Acolo, dacă îngropi bănuţii, a doua zi va creşte un copac cu crengile pline cu bănuţi (din moment ce o marionetă din lemn vorbeşte, bănuiesc că nu vă miră absolut de loc faptul că şi o vulpe şchioapă vorbeşte).
Aici autorul iese de pe tărâmul ficţiunii şi intră pe cel al realităţii, referirea la FNI fiind cât se poate de evidentă. Dar, spre deosebire de investitorii FNI, Pinocchio strigă după ajutor. Şi, la fel de deosebit faţă de investitorii FNI, lui Pinocchio îi apare o zână bună care, nu numai că îl eliberează, dar îl duce acasă la moş pe cheltuiala ei. Se pare însă că zâna era una pragmatică pentru că îl ia imediat la întrebări ca să afle ce a făcut cu banii. Să mă ierte Dumnezeu, dar asta e zână sau ce? Păi, dacă ştia de banii lui, de ce nu ştia şi ce făcuse cu ei? Sau era o zână care urmase învăţăturile lui Makarenko şi încerca să exercite un rol educativ prin întrebările ei?
- I-am pierdut, a încercat s-o păcălească Pinocchio, răspunzând întrebărilor ei insistente.
Dar, minunile sunt minuni şi povestirea e povestire. Aşa că, fără să ne explice în mod ştiinţific cauza, autorul ne spune doar că lui Pinocchio începe să îi crească nasul cu fiecare minciună.
- Promit că de azi înainte mă voi cuminţi. Voi merge la şcoală şi-l voi asculta pe Gepetto, îi răspunde Pinocchio cu ochii în lacrimi.
Fire miloasă şi sensibilă zâna i-a scurtat nasul la dimensiuni normale. Gestul ei mă lasă rece fiindcă, fiind din lemn, nasul i-ar fi putut fi scurtat la fel de bine şi de bătrânul Gepetto. Lui Pinocchio nu i-au trebuit prea multe zile ca să-şi uite promisiunea făcută. Într-o zi, ieşind la joacă, a dat peste o trăsurică trasă de un măgăruş, plină cu diferite personaje de basm. Pentru că de basm vroiau să se facă atunci când l-au ademenit cu vorbele:
- Vino cu noi în Ţara Jucăriilor!
Acesta nici nu a stat pe gânduri (nota mea: nici nu putea din moment ce avea un cap din lemn). Ajunşi în împărăţia jucăriilor, ce credeţi că au făcut? S-au jucat, au lenevit şi au uitat de alte griji. Numai că, nici aici povestitorul nu îi lasă în pace şi face să le crească ditamai urechile şi ditamai cozile. Ce mai tura-vura, arătau ca nişte măgari.
Trecând prin zonă, nişte circari i-au dus la circ şi, pentru puţin ovăz, îi munceau din greu. Dar Pinocchio, fire neastâmpărată cum deja îl ştim, a tulit-o cu prima ocazie ivită. Fugea nu numai de rupea pământul, ci rupea şi încălţările. Supărat cum era, ajunge la malul unei ape şi, nici una nici două, îşi leagă de gât un bolovan şi se aruncă în apă. Fără ca nicio clipă să se gândească la legea lui Arhimede sau la faptul că, fiind din lemn, ar putea ieşi la suprafaţă ca un dop. Să mai vorbim aici despre ce înseamnă lipsa de la şcoală în general şi de la cursurile de fizică în special? Nu mai e cazul, pentru că iarăşi apare zâna cea bună care intervine şi pe cale subacvatică, îi dezleagă funia şi îl scapă de înfăţişarea de măgar. Degeaba dă Pinocchio din mâini şi din picioare să ajungă cât mai repede la mal! O balenă nesătulă îl înghite. Nu mai am nicio îndoială că autorul nu a urmărit absolut deloc emisiunile canalului National Geographic. Pentru că, dacă pot admite că o balenă bântuie prin apele teritoriale ale Italiei, nu accept nicio clipă că ea, balena, poate înghiţi o marionetă din lemn. În primul rând, pentru că nu îi place.
Dar să lăsăm povestitorul să bată câmpii în continuare. Aşa cum se zbătea băiatul din lemn în burta balenei încercând să scape, deodată, două braţe puternice îl prind şi îl scot din apă. Hehe, ce, credeţi că era iar zâna cea bună? Aiurea! Aia nu avea braţe puternice. Era chiar Gepetto care, în loc să termine operaţiunea de salvare, se apucă de povestit cum că a pornit în căutarea lui pe o barcă şi, în timpul unei furtuni, a fost înghiţit de balenă. Culmea coincidenţei? Nu! Hotărât nu! Era doar urmarea normală şi firească a faptului că doar o balenă care înghite o marionetă din lemn poate înghiţi un om matur cu barcă cu tot. Ori, ca s-o spunem pe-a dreaptă, asemenea balene nu sunt prea multe... Observând ei că balena doarme noaptea cu gura deschisă, cei doi au plănuit să scape. Dragii mei, nu pot să spun decât atât: distrat povestitor, distrată balenă. Cu alte cuvinte, peştii înghiţiţi ziua aveau frumoase ocazii de evadare pe timpul nopţii, doar pentru simplul fapt că balena avea polipi şi dormea cu gura deschisă.
Cei doi (adică Pinocchio şi Gepetto) s-au agăţat de coada unui peşte şi au aşteptat până când balena a adormit şi a deschis gura. Vedeţi? Ce vă spuneam mai adineaori? Distrat povestitor, distrată balenă... Atunci, agăţaţi de coada peştelui au ieşit afară din gura ei. Apoi, dragii mei, ăsta era peşte, nu glumă! Nu era mai simplu pentru autor să spună simplu, bărbăteşte, că era vorba de un rechin (că e cel mai mare peşte de apă sărată)? Doar nu era nicio ruşine, ştiut fiind faptul că peştele cel mare îl înghite pe cel mic, lucru valabil chiar şi la balene, care nu sunt peşti... Ajunşi acasă după o asemenea escapadă, bătrânul s-a îmbolnăvit. Pinocchio l-a îngrijit, dându-i medicamente şi mâncare. Nu ne este clar şi nu se precizează dacă mâncarea era preparată de el (adică Pinocchio), de greierul cel fermecat sau de zâna cea bună. Câteodată, seara, între două injecţii făcute moşului sau două porţii de supă Maggi de pasăre administrate moşului la căpătâi, băiatul s-a apucat să înveţe să citească şi să scrie singur. Văzând calea autodidactă pe care a pornit băiatul, zâna cea bună şi-a făcut din nou apariţia (ce credeaţi?) şi i-a dat viaţă. După faptă şi răsplată am putea spune gândindu-ne la trecutul furtunos al marionetei. Evident că, la vederea unei asemenea minuni (care, sincer să fiu, le întrece pe toate) bătrânul s-a vindecat pe loc. Şi astfel, Pinocchio a devenit un băieţel cuminte şi au trăit împreună fericiţi mult timp. Nu, nu aveţi deloc dreptate dacă vă gândiţi că este un basm produs la Hollywood.
Să auzim de bine!

Analiza unui basm-Cei trei purceluşi de Van Gool

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
O analiză psiho-socială cu implicaţii profunde.
De la începutul povestirii ne dăm seama că, în timp ce numărul personajelor este redus, acţiunea este densă şi puternică. Personajele povestirii sunt mama purceluşilor - o scroafă, ca să spunem adevărul; tatăl purceluşilor - un porc de tată în toată firea, care nu ne-ar mira să aflăm că bea bere pe ascuns pe la colţul blocului; cei trei purceluşi şi lupul.
Primul lucru care ne atrage atenţia este şovinismul mascat al povestirii. Şi de data asta, lupul ne este înfăţişat ca un element rău, dăunător societăţii fără să ni se precizeze câteva elemente concrete care să fundamenteze o atare consideraţie. De ce este lupul rău? Pentru că aşa îl vede societatea de consum în care trăieşte. Dar ce a făcut această societate pentru integrarea lui socială? Cum l-a ajutat să devină om? Nimeni nu spune nimic.
Povestea începe cu plecarea celor trei purceluşi de acasă. Desigur, aici nu poate fi vorba decât de o carenţă educaţională datorată deselor schimbări ale sistemului de învăţământ. Cum altfel se poate explica plecarea de acasă a trei purceluşi, fără acordul părinţilor, fără ca măcar să fi absolvit învăţământul obligatoriu? Exemplul dat este cât se poate de prost: plecaţi porcilor de acasă când vreţi voi, pentru că nimeni nu vă va zice nimic!
Că mama lor nu le zice nimic, nu ne miră. În fond, este o scroafă. Că tatăl lor tace mâlc, iarăşi nu ne miră. Ce să te aştepţi de la un porc? Dar şcoala, şcoala ce zice? Am ajuns oare ca să ne fie pline oraşele de porci plecaţi de acasă?
Primul purceluş cedează la vederea unei căruţe pline cu fân. Aici, povestitorul se întrece în afirmaţii eronate. Ce căuta o căruţă plină cu fân pe o şosea naţională? Ţăranul respectiv nu ştia că nu are voie să circule cu căruţa decât pe drumuri comunale? Nu ni se spune nimic despre autorizaţiile necesare şi nici despre sistemul de iluminat şi semnalizare al căruţei. Fără o vorbă, primul purceluş ia o măsură de fân din căruţa omului şi îşi face o casă din el. Niciodată nu au fost mai evidente efectele lipsei de educaţie la un porc: a luat fânul fără să spună „te rog”, a plecat cu fânul fără să spună „mulţumesc” şi a construit casa fără nicio autorizaţie de la primărie. Credem că poliţia nu ar trebui să rămână impasibilă şi ar trebui să afle numele primarului care a tolerat aşa ceva. Iar numele să-i fie publicat în povestire ca să fie învăţătură de minte şi altora.
Al doilea purceluş, e drept, ceva mai rezistent, cedează şi el la vederea unei căruţe pline cu lemne. Nu putem trece mai departe fără câteva întrebări legitime. Care era destinaţia respectivelor lemne? Nu cumva, din ele trebuia construită casa bunicii Scufiţei Roşii? S-a gândit purceluşul că lasă o biată bătrână fără un acoperiş deasupra capului numai pentru o ambiţie proprie? A participat ulterior purceluşul la vreo acţiune de plantat puieţi în locul copacilor tăiaţi nemilos? Ale cui erau lemnele? Nu cumva erau furate? Iată câte întrebări apar, iar autorul nu spune o vorbă. Mai mult, îl ţine pe lup ascuns. Căci, ce era mai uşor pentru un lup flămând: să mănânce un purcel cu braţele ocupate de lemne sau să aştepte ca acesta să-şi construiască o casă? În acest fel, autorul ne induce ideea subliminală că lupul nu numai că e rău şi urât, dar mai este şi prost grămadă. Asociaţiile de protecţie a animalelor nu au nimic de zis?
Cel de-al treilea purceluş s-a dovedit cel mai rezistent, dar până la urmă cedează şi el la vederea unei căruţe pline cu piatră. Este evident pentru orice cititor al povestirii că respectiva căruţă nu putea veni decât de la o balastieră. Care este rostul balastierelor? O ştie orice copil: să ajute la construcţia şi repararea drumurilor. Şi ne mai mirăm că drumurile noastre arată cum arată din moment ce orice porc ia câtă piatră vrea, de unde vrea...
Dar, iată că acţiunea capătă amploare. Lupul cel rău şi urât (ne rezervăm dreptul la o părere personală asupra gradului său de inteligenţă) se repede la căsuţa făcută din fân de primul purceluş, se încordează, suflă şi o spulberă. Aici, lupul a făcut o greşeală de neiertat pentru că este unanim recunoscut că cel mai bun semn de schimbare a vremii este un porc cu paiul în gură.
Nici măcar autorul nu a putut concepe un lup căruia să-i placă să mănânce paie, aşa că acesta pleacă după purceluş, care se adăpostise la fratele mijlociu, cel cu casa făcută din lemn. Lipsa de pregătire profesională a purceilor s-a dovedit şi de această dată, din moment ce nici măcar o casă din lemn nu a rezistat suflului generat de lup. Se pare că aici este toiul acţiunii: lupul flămând care nu mâncase primul purcel, acum are ocazia să mănânce doi. Faptul că a reuşit să spulbere şi casa făcută din lemn ne creează serioase semne de întrebare: nu cumva fusese făcută din prefabricate? Nu cumva fusese construită fără autorizaţie de construire pe terenul unei rezervaţii naturale? Ce s-o mai lungim, lupul rămâne şi de data asta mofluz şi se uită ca curca’n lemne.
Dar purceluşii scapă şi de data asta şi se adăpostesc la cel de-al treilea, cel cu casa din piatră. Zadarnic se încordează lupul şi suflă mai ceva ca uraganul Katrina. Casa rămâne în picioare. Şiret (vă amintiţi că nu am fost de acord că lupul e prost?), lupul vrea să-şi facă intrarea pe hornul casei. Acum ne dăm seama cu uşurinţă ca nimic nu este mai nociv în educaţie decât povestea cu Moş Crăciun: de la cine credeţi, mă rog frumos, că a învăţat lupul mişcarea asta, cu coborâtul pe horn? Iar lucrul acesta a fost posibil pentru că nu au fost respectate cele mai elementare reguli privind construcţia şi amplasarea hornurilor la centralele termice individuale. Dar purceluşii nu stau cu mâinile în sân şi pun un cazan cu apă la fiert sub horn. Absurdul devine kafkian: de ce ere nevoie să mai pună o oală cu apă la fiert, din moment ce chiar focul în sine prezenta un pericol mortal pentru lup? Autorul nu lasă lupul din mână şi îl duce din prostie în prostie. Lupul cade în oală şi, opărit la propriu şi la figurat, o rupe la fugă făcând praf un perete! Ce simplu era dacă îi venea ideea asta de la început. Dar el, în prostia lui, s-a chinuit să sufle spre pereţi, în loc să încerce să-i dărâme.
Încheierea e triumfală: lupul a renunţat la purceluşi şi a plecat pentru totdeauna! Asta s-o creadă autorul cel subiectiv pentru că noi, cititorii, ştim foarte bine că lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba.
Iată cum sunt pregătiţi copiii noştri pentru viaţă: crezând că porcii sunt deştepţi, că lupii sunt proşti şi, mai mult decât atât, că aceştia îşi schimbă năravul.
Să auzim de bine!

Un basm pentru adormit copiii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Trăim într-o lume rapidă şi dezumanizată. Banii şi nu romantismul ne dirijează. Basmele, poveştile sau miturile nu numai că nu se mai fac, dar sunt uitate şi cele vechi. Şi totuşi...

Ei, dragii moşului (zic ai moşului pentru că baba este în bucătărie şi pregăteşte o ciulama), astăzi vă voi spune un basm din străbuni, de pe vremea când oamenii nu aveau repartitoare prin case. În regatul lui Verde Împărat se aciuase un zmeu cu multe capete, pe nume tedaR. Cumplit zmeu, dragii moşului, aşa de cumplit încât le lua toţi banii oamenilor cu factura pe căldură. Degeaba a încercat bătrânul împărat să-l îmbuneze trimiţându-i şapte fecioare îmbăiate la lumină de lună nouă în apă neîncepută. Zmeul le-a refuzat pentru că avea schema de personal completă. Atunci, sărmanul împărat a încercat să-l îmbuneze trimiţându-i şapte feciori îmbrăcaţi în alb şi neatinşi de vreun masaj erotic. Tot degeaba. Zmeul i-a înfulecat şi i-a făcut instalatori, dar de îmbunat tot nu s-a îmbunat. Mare suferinţă se aşternuse peste ţara bietului Verde Împărat. Atunci, sfătuindu-se cu consilierul lui, pe nume Aliodor, a dat un anunţ mare că va da mâna stângă a fiicei lui celui care îi va scăpa de zmeu. S-au dus heralzii şi vestitorii în toate colţurile ţării şi iată, după trei zile, la poarta palatului a apărut Făt Frumos. Acu’, ca să respectăm adevărul, nu era chiar numele lui, dar aşa i se spunea de când o moaşă o auzise pe biata lui mumă rugându-se: Doamne, ajută-mă să Făt Frumos! Ca să nu mai vorbim că era plin de coşuri şi avea unghia degetului mic mai lungă. Dar, să lăsăm amănuntele şi să ne ţinem de poveste că’nainte mult mai este. După ce a sărutat dreapta tătânelui fetii, băiatul a purces la treabă şi s-a dus drept la termocentrala unde îşi avea vizuina cumplita fiară. Ajuns acolo, a strigat cu glas mare-mă, scuzaţi puţin că întrerup naraţiunea, dar mă duc până în bucătărie să-i spun babei să nu uite de mămăligă. Aşa, am revenit. Cum ziceam, a strigat la jivină:

- Cumplite zmeu, ieşi să ne batem! În săbii să ne lovim sau în trântă dreaptă să ne îmbrâncim?

Cum era de aşteptat, balaurul a ieşit scoţând fum şi flăcări pe nas pentru că avea centrală pe cărbune. Şi a început lupta. S-au luptat ei zi de vară până’n seară, dar niciunul nu biruia. Tocmai atunci a trecut un corb în zbor.

- Corbule, pasăre sură, i-a strigat balaurul, adu-mi în plisc două picături de apă plată de la Izvorul 2 şi îi voi da un meniu Big Mac să mănânci.

- Corbule, a strigat şi Făt Frumos, zmeul e prost şi te confundă cu un cuc. Adu-mi mie apa plată şi îţi voi da 7 % din profitul pe repartitoarele montate.

- 10, a croncănit corbul receptiv la propunerea Fătului.

- Bine, fie!

Ca o săgeată a plecat corbul şi i-a adus Fătului apa vie. Şi unde nu mi ţi l-a luat Fătul pe zmeul cel rău şi urât, şi unde nu mi ţi l-a aruncat până la ceruri, de atunci când a căzut, a intrat în pământ până la gât. Iar Fătul a venit şi l-a acoperit cu toate repartitoarele din stoc.

Mare bucurie a fost atunci în împărăţie. Cânta şi dănţuia Verde Împărat că devenise Roşu Împărat la faţă şi sălta cămeşa pe dânsul de bucurie. Dar maştera, muma jivinei, nu dormea. Aşa că, s-a dus la locul unde era îngropat zmeul ei şi duios aşa grăitu-i-a:

- tedaR, zmeu prost şi de nimic ce eşti! Stai ca pămpălăul îngropat sub repartitoare şi nu faci nimic. Uiţi că ai o sută de capete? Chiar toate ţi sunt seci? Uite, oamenii au început să aibă bani, chiar am văzut unul care-şi cumpărase un şifonier.

Şi unde nu mi ţi s-a sculat zmeul, şi unde nu mi ţi s-a scuturat odată de a scos nu unul, ci încă 74 de capete la suprafaţă! Repede jivina a dat fuga în vizuină şi chiar a doua zi oamenii au aflat că a mărit preţul Gigacaloriei. Aşa că, oamenii s-au întors de unde plecaseră. Şi încălecai pe’o şa şi vă spusei povestea’aşa!

Acesta a fost basmul.
Dacă există printre voi dintre cei care cred că, după reabilitarea termică a blocurilor, când factura de căldură pe un apartament de 3 camere va scădea de la 120 de lei la 20 de lei, Radet nu va majora preţul Gigacaloriei, atunci le recomand călduros să mai citească odată basmul. Eventual şi pe cele cu Ileana Cosânzeana şi pe cel cu Capra cu Trei Iezi şi tot aşa, până vor înţelege despre ce e vorba.

Să auzim de bine!