Cantonierul, măgarul şi ursul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Suntem stabiliţi temporar undeva între Predeal şi Braşov, mai precis pe lângă Timişul de Sus. Suntem o echipă de specialişti care trebuie să verificăm cum se comportă nişte instalaţii montate în zona respectivă.
Programul este relativ simplu: venim dimineaţa devreme cu un tren care ne lasă în Timiş, ne facem măsurătorile şi ne întoarcem la aceeaşi gară ca să prindem un tren de după amiază spre Bucureşti, capitala patriei noastre.
Monotonia muncii este viguros combătută de peisajul deosebit de frumos, de aerul curat şi de micile întâmplări care ne pigmentează existenţa temporar stabilită pe acele plaiuri. Munca noastră presupune mai multe săptămâni de măsurători, aşa că nu ne trebuie mult ca să ne cunoaştem bine cu cantonierul.
Om scump la vorbă, mic de statură dar vânjos, omul manifestă o singură plăcere în ceea ce ne priveşte: să stea cu noi la soare pe banca din faţa cantonului fără să spunem o vorbă. Deşi este o activitate care ne îndobitoceşte într-o oarecare măsură, o acceptăm în lipsă de ceva mai bun şi pentru a păstra relaţiile de bună vecinătate. Cantonul, o clădire mică şi roşie, are prevăzută în spate o îngrăditură pentru animale şi vreo două coteţe.
Stăm pe bancă, aşteptăm trenul şi cugetăm privind în jur. Pentru noi este clar că omul beneficiază din plin de binefacerile zootehniei de subzistenţă. Ceva oi, ceva găini, câţiva porci sunt vietăţi pe care presupunem că le poţi găsi oricând în îngrăditura amintită. Aşa că luăm cuvântul:
- Ai multe găini, nene?
Omul se uită la noi şi dă din cap că nu.
- Înseamnă că ai puţine?
Omul iar dă din cap că nu. Ne uităm unii la alţii fără să găsim o interpretare logică a răspunsului său ambiguu. Continuăm interogatoriul cu o presupunere:
- Înseamnă că ai două?
- Îhî.
- Am înţeles. Dar raţe, gâşte, curcani, bibilici ai?
- Am avut oi.
Saltul e cam brusc, dar îl acceptăm din lipsă de ceva mai bun.
- Multe?
- Nţ.
- Puţine?
- Da.
Uimiţi de precizia răspunsului răsuflăm uşuraţi şi continuăm.
- Acuma mai ai?
- A venit ursul.
Sărim speriaţi de pe bancă neştiind dacă vorbele lui se referă la o acţiune prezentă sau una trecută. Nevăzând nimic în jur ne reaşezăm, dar mult mai vigilenţi faţă de peisajul înconjurător.
- Am înţeles. A venit ursul şi ţi-a mâncat o oaie.
- Măgarul.
- He he, începem noi să mustăcim. Frumos mai vorbeşti despre un urs. Adică a venit măgarul de urs şi şi-a mâncat o oaie?
- Nţ. Mi-a mâncat măgarul.
După care, ne arată cu degetul un parcurs care începea din spatele cantonului, trecea prin faţa clădirii, traversa liniile de cale ferată şi continua încă vreo douăzeci de metri până la o lizieră.
- I-a rupt spinarea cu o lovitură de labă şi l-a cărat în bot tot drumul ăsta. Acolo l-a lăsat mort pentru că săriseră câinii la el.
Ne uităm din nou la parcursul indicat de cantonierul cel vorbăreţ, ne gândim la greutatea unui măgar şi începem să înţelegem ce forţă zace în drăgălaşii ursuleţi.
Să auzim de bine!