Minte sănătoasă într-un corp sănătos

Imagine preluată de pe schimbativiata.com

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Mens sana in corpore sano, spune vechiul adagiu latin. Şi se pare că anticii nu s-au înşelat: o minte sănătoasă într-un corp sănătos este asocierea ideală.

Dar nu mai suntem în antichitate. Vremurile s-au schimbat oarecum, astfel încât, oamenii au considerat că este mult mai folositor că, de aceste două aspecte să se ocupe două ministere, existente în mai toate ţările civilizate: Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Educaţiei.

În mod firesc, asemenea ministere, sub denumiri mai mult sau mai puţin apropiate de cele de mai sus, există şi în România. În ultimul timp asistăm la tot felul de mişcări mai mult sau mai puţin sindicale, dar care toate au aceeaşi esenţă: banii, salariile. Salariaţii celor două ministere se manifestă cel mai virulent şi par a nu accepta compromisul. Dar hai să le vedem pe rând, sub câteva aspecte definitorii.

Ministerul Sănătăţii are în subordinea sa şi medicii de familie. Până de curând, aceştia erau plătiţi în funcţie de numărul de pacienţi. Pare logic la o primă vedere, dar hai să detaliem puţin. Un medic de famile cu 300 de pacienţi primea mai puţin ca unul cu 3.000 de pacienţi înscrişi. Ei, simţiţi un miros uşor de şmecherie? Mergând pe această motivare, medicii erau interesaţi să aibă înscrişi câţi mai mulţi bolnavi şi în niciun caz să trateze cât mai mulţi bolnavi. Îşi făcea numărul dorit de pacienţi, după care statul îi vira lunar o sumă proporţională. După noile reglementări, medicul va primi banii în funcţie de numărul de pacienţi trataţi. Oare nu aceasta e menirea unui medic? Astfel, cel cu 300 de pacienţi înscrişi şi trataţi cu toţii va primi o sumă echivalentă cu munca lui, în acest caz putând să câştige mai mult ca cel cu 3.000 de pacienţi, dar care tratează doar 100. Ei, cum vi se pare? E ceva mai aproape de corectitudine ca să plăteşti un om după munca lui? Ca să vă ajut la înţelegerea acestei idei, vă sugerez un exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că sunteţi patronii unor fabrici de şuruburi, pline de strungari. Pe cine aţi plăti mai bine: strungarul care zice că face 1.000 de şuruburi şi care le face pe toate sau pe cel care zice că face 2.000 de şuruburi şi face numai 100? Atunci, pentru ce tot acest scandal şi aceste manifestaţii? Dacă cei care solicită aceste lucruri nu le înţeleg, atunci noi, cei care plătim banii în discuţie, ar trebui.

Ministerul Educaţiei este cel care coordonează activitatea profesorilor. Inclusiv salariile pe care aceştia le primesc. Nu am nimic de împărţit cu profesorii, mama mea a fost profesoară, aşa că sper să fiu bine înţeles în cele ce voi spune. Din cele mai vechi timpuri o mulţime de sociologi şi filosofi au încercat să identifice o unitate de măsură a muncii care să fie general valabilă. Din câte ştiu, nu prea au reuşit aşa că, până una alta, singura unitate rămâne timpul de muncă. Haideţi să revenim la exemplul strungarilor de mai sus şi să alegem unul. Omul vine în fiecare dimineaţă la serviciu şi lucrează, vrea nu vrea, timp de opt ore efectiv. De câte ori face treaba asta? Păi, din 365 de zile scădem de două ori câte 53 (sfârşituri de săptămână), mai scădem 21 de zile de concediu de odihnă şi încă (să presupunem) patru zile de sărbători legale. Rămân fix 234 de zile sau 1.872 ore. Dacă presupunem că are un salariu de 7 milioane pe lună, asta înseamnă 44.871 lei pe oră (7.000.000*12 luni/1.872). Mult, puţin, nu contează pentru că este vorba de un exemplu. Hai să vedem ce face în timpul acesta un profesor. Păi, în primul rând, datorită vacanţelor, acesta lucrează doar nouă luni pe an. Iar ziua lui de lucru nu este de opt ore, ci de 3 sau 4. Să zicem 5, ca să fim generoşi. Dacă din cele nouă luni scădem sfărşiturile de săptămână (nu mai punem la socoteală sărbătorile legale, tot din generozitate) ne rămân fix 198 de zile. Înmulţite cu cinci ore obţinem 990 de ore. Acum, că am ajuns aproape de final, haideţi să împărţim aceeaşi 7 milioane pe lună*12 luni la 990 de ore. Vom obţine suma deloc surprinzătoare de 84.848 lei pe oră. Altfel spus, dublu. Sau, mai concis, deşi muncesc mai puţin, sunt plătiţi mai bine. La toate acestea, se mai adaugă un aspect deloc de neglijat: meditaţiile. O sursă de venit considerabilă cu atât mai mult cu cât nu e impozitată. Personal, nu am auzit de niciun copil care să intre la facultate (cu examene) fără meditaţii şi nici de vreun profesor care să plătească impozit pentru meditaţiile acordate. Meditaţii pe care, bietul strungar, nu are nici cu ce şi nici cu cine să le facă. Şi chiar dacă ar avea, ar fi degeaba, atât timp cât poziţia lui nu este cea de monopol, aşa cum este cea a salariaţilor celor două ministere.

Trăgând linie, putem să ne întrebăm: societatea noastră are o minte sănătoasă într-un corp sănătos?

Să auzim de bine!