Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Vi se pare cunoscută lozinca, ai? Desigur. Este lozinca poliţiştilor din State. Dar, acum că m-am enervat, vă voi povesti ce fac poliţiştii din Turcia. Turcia pe care noi o acuzăm de toate relelele din noi.
Sunt cazat la un hotel ieftin undeva, în apropierea Marelui Bazar. Am reuşit cu o oarecare dificultate să ajung la destinaţie dar, deşi sunt considerat un şofer cu sânge în veioză, nu mă încumet ca să parcurg şoselele din Istanbul la ore de vârf. Nu este vorba doar de aglomeraţie, ci şi de regulile lor specifice de circulaţie, reguli nescrise, dar pe care ei le respectă, lucru cu care sunt învăţat din voiajele făcute în Grecia. Asta ca să nu mai vorbesc de viteza cu care circulă în oraş evident, atunci când au prilejul.
Într-una din zile, am fost nevoit să merg până la Consulat. Ei bine, am reuşit să ies din parcare, am reuşit să intru în bulevardul care mă ducea la locul dorit dar, din nefericire, am intrat pe banda a III-a, iar eu aveam nevoie să fiu pe banda I-a ca, după un timp, să pot face la dreapta. Ei bine, am fost nevoit să parcurg bulevardul de trei ori (câte odată pentru fiecare bandă) dus-întors ca să reuşesc în capetele bulevardului să trec de pe o bandă pe alta. Practic, pentru câţiva kilometri în linie dreaptă, am făcut vreo cincizeci de kilometri tot fâţâindu-mă pe benzile bulevardului. De atunci, ieşirile mele motorizate au loc după orele 23, când circulaţia se mai potoleşte cât de cât.
Cum vă spuneam, reuşisem să ajung la hotel, să găsesc loc de parcare, să mă plimb, iar acum se apropia momentul întoarcerii acasă. E seară şi mă învârt pe lângă maşină ca orice şofer prudent. Mai verific o presiune, mai verific nivelul diverselor lichide şi umori din motor, toate cu ideea de a avea o călătorie lipsită de evenimente. Un gând mă frământă din greu: cum voi reuşi să ies la autostradă? Ca să fiu sincer, am o hartă dar, pe cuvânt de onoare dacă înţeleg ceva, deşi este scrisă suficient de citeţ. Aşa cum tot stau şi mă socotesc pe lângă maşină făcându-mi de lucru, văd un poliţist că mă fixează. Simt o oarecare jenă pentru că ştiu că nu e de glumă cu ei. Omul coboară de pe motocicletă şi se apropie de mine. E blindat de tot felul de platoşe şi apărători şi este foarte grav. Îl examinez ca să văd dacă are revolver la brâu. Are. Cu acelaşi aer grav ajunge lângă mine şi îmi spune ceva în turceşte. Încerc, folosind cunoştinţele lingvistice din dotare să îi explic că nu înţeleg ce spune. Cu o amestecătură de semne şi fragmente de limbă engleză, poliţistul mă întreabă dacă sunt posesorul maşinii. Îi confirm cu convingere. Mă întreabă, folosind aceleaşi unelte lingvistice, când voi pleca. Îi raportez că intenţionez să plec mâine dimineaţă la ora nouă. Pe un ton şi cu o mimică ce nu admiteau replică, îmi spune ca la nouă să fiu lângă maşină. Şi pleacă lăsându-mă pradă unui vagon de întrebări. A doua zi dimineaţă, fix la ora nouă sunt lângă portieră. Apare şi poliţistul, uriaş, călărind o motocicletă cât toate zilele. Mă salută scurt şi mă întreabă în ce direcţie vreau să merg. Îi răspund cât pot de cinstit că, spre casă, spre România. Îmi face semn să pornesc şi să mă ţin după el, ceea ce şi fac fără crâcnire. Mergem aşa o bună bucată de drum, el semnalizând, iar eu ţinându-mă după el. La un moment dat, după ce ieşisem bine din oraş, trage pe dreapta şi îmi face semn ca să vin lângă el. Mă apropii, deschid geamul, iar el îmi explică prin semne şi engleza lui fragmentară:
- Acesta este drumul spre România. Mergeţi drept, respectaţi indicatoarele şi veţi ajunge acasă. Drum bun!U
imit de gestul lui, nu mai sunt în stare de nicio replică. Omul ambalează puternic şi pleacă în forţă.
Ei, ce ziceţi de un asemenea poliţist? V-ar plăcea să avem aşa ceva în România, nu?
Să auzim de bine!
Vi se pare cunoscută lozinca, ai? Desigur. Este lozinca poliţiştilor din State. Dar, acum că m-am enervat, vă voi povesti ce fac poliţiştii din Turcia. Turcia pe care noi o acuzăm de toate relelele din noi.
Sunt cazat la un hotel ieftin undeva, în apropierea Marelui Bazar. Am reuşit cu o oarecare dificultate să ajung la destinaţie dar, deşi sunt considerat un şofer cu sânge în veioză, nu mă încumet ca să parcurg şoselele din Istanbul la ore de vârf. Nu este vorba doar de aglomeraţie, ci şi de regulile lor specifice de circulaţie, reguli nescrise, dar pe care ei le respectă, lucru cu care sunt învăţat din voiajele făcute în Grecia. Asta ca să nu mai vorbesc de viteza cu care circulă în oraş evident, atunci când au prilejul.
Într-una din zile, am fost nevoit să merg până la Consulat. Ei bine, am reuşit să ies din parcare, am reuşit să intru în bulevardul care mă ducea la locul dorit dar, din nefericire, am intrat pe banda a III-a, iar eu aveam nevoie să fiu pe banda I-a ca, după un timp, să pot face la dreapta. Ei bine, am fost nevoit să parcurg bulevardul de trei ori (câte odată pentru fiecare bandă) dus-întors ca să reuşesc în capetele bulevardului să trec de pe o bandă pe alta. Practic, pentru câţiva kilometri în linie dreaptă, am făcut vreo cincizeci de kilometri tot fâţâindu-mă pe benzile bulevardului. De atunci, ieşirile mele motorizate au loc după orele 23, când circulaţia se mai potoleşte cât de cât.
Cum vă spuneam, reuşisem să ajung la hotel, să găsesc loc de parcare, să mă plimb, iar acum se apropia momentul întoarcerii acasă. E seară şi mă învârt pe lângă maşină ca orice şofer prudent. Mai verific o presiune, mai verific nivelul diverselor lichide şi umori din motor, toate cu ideea de a avea o călătorie lipsită de evenimente. Un gând mă frământă din greu: cum voi reuşi să ies la autostradă? Ca să fiu sincer, am o hartă dar, pe cuvânt de onoare dacă înţeleg ceva, deşi este scrisă suficient de citeţ. Aşa cum tot stau şi mă socotesc pe lângă maşină făcându-mi de lucru, văd un poliţist că mă fixează. Simt o oarecare jenă pentru că ştiu că nu e de glumă cu ei. Omul coboară de pe motocicletă şi se apropie de mine. E blindat de tot felul de platoşe şi apărători şi este foarte grav. Îl examinez ca să văd dacă are revolver la brâu. Are. Cu acelaşi aer grav ajunge lângă mine şi îmi spune ceva în turceşte. Încerc, folosind cunoştinţele lingvistice din dotare să îi explic că nu înţeleg ce spune. Cu o amestecătură de semne şi fragmente de limbă engleză, poliţistul mă întreabă dacă sunt posesorul maşinii. Îi confirm cu convingere. Mă întreabă, folosind aceleaşi unelte lingvistice, când voi pleca. Îi raportez că intenţionez să plec mâine dimineaţă la ora nouă. Pe un ton şi cu o mimică ce nu admiteau replică, îmi spune ca la nouă să fiu lângă maşină. Şi pleacă lăsându-mă pradă unui vagon de întrebări. A doua zi dimineaţă, fix la ora nouă sunt lângă portieră. Apare şi poliţistul, uriaş, călărind o motocicletă cât toate zilele. Mă salută scurt şi mă întreabă în ce direcţie vreau să merg. Îi răspund cât pot de cinstit că, spre casă, spre România. Îmi face semn să pornesc şi să mă ţin după el, ceea ce şi fac fără crâcnire. Mergem aşa o bună bucată de drum, el semnalizând, iar eu ţinându-mă după el. La un moment dat, după ce ieşisem bine din oraş, trage pe dreapta şi îmi face semn ca să vin lângă el. Mă apropii, deschid geamul, iar el îmi explică prin semne şi engleza lui fragmentară:
- Acesta este drumul spre România. Mergeţi drept, respectaţi indicatoarele şi veţi ajunge acasă. Drum bun!U
imit de gestul lui, nu mai sunt în stare de nicio replică. Omul ambalează puternic şi pleacă în forţă.
Ei, ce ziceţi de un asemenea poliţist? V-ar plăcea să avem aşa ceva în România, nu?
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!