Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vă reamintiţi momentul T+1? Dar momentul T+2? Adică o lună sau două după Revoluţie? Dar toate momentele de după Revoluţie? Acele momente stranii, greu de explicat din orice punct le-ai privi, momente în care tot felul de şarlatani sau bişniţari se erijau în lideri de sindicate, care mai de care mai virulente, momente în care toţi neaveniţii îşi constituiau partide purtătoare unice ale stindardului Adevărului Suprem?
50 de ani de comunism lăsaseră în urmă o mare lacună în ceea ce priveşte personalităţile politice, iar dacă acestea totuşi existau, accesul lor la putere era anihilat din start din cauza stigmatului comunist. Deşi toţi, dar absolut toţi, chiar şi cei mai vehemenţi contestatari fuseseră comunişti sau profitori ai regimului.
Lipsa personalităţilor era atât de acută încât, la un moment dat, populaţia ajunsese să îl propună preşedinte pe Cristian Ţopescu. Selecţia nu era făcută şi nu putea fi făcută pe baza profesionalismului politic, ci pe baza prizei la public, a charismei. Nu conta lipsa oricărei experienţe politice anterioare, nu conta responsabilitatea funcţiei. Tot ce conta era faptul că respectivul sau respectiva erau cunoscuţi în rândul maselor. Iar cei lacomi nu puteau rata o asemenea ocazie.
Aşa am ajuns să avem un Parlament plin de actori, poeţi sau prezentatori, de tot felul de oameni fără vocaţie politică şi fără abilităţi manageriale. Un Parlament heteroclit, unic în lume. Uitându-ne în urmă, şedinţele cele mai serioase ale Parlamentului de atunci ni se par nişte comedii cu Stan şi Bran. Un moment de cotitură a fost cel în care Silviu Brucan statuta termenul de 20 de ani pentru poporul român de a ajunge la un nivel normal de civilizaţie şi educaţie. La momentul respectiv, declaraţia lui a stârnit vii controverse, iar mie, personal, termenul mi s-a părut nejustificat de lung.
A urmat o filtrare istorică firească atât a exemplarelor parvenite, cât şi a partidelor fără membri. Se părea că lucrurile au început să intre în firescul lor, mai ales că trecuseră cei 20 de ani anticipaţi de Brucan. Ce avem acum este departe de noţiunea de clasă politică, dar schimbările sunt evidente. Chiar dacă o personalitate a vreunui partid este numită când ministru de finanţe, când ministru al sănătăţii (şi exemplele acoperă întreg spectrul partidelor din România), ca un fel de Hopa Mitică, totuşi persoana respectivă are o rutină politică, ştie ce înseamnă conducerea unui minister.
Dar satisfacţia a fost scurtă. La ultimele alegeri parlamentare, toate partidele, acţionând la unison, au lansat în mod direct chemări cât mai ademenitoare actorilor sau cântăreţilor. Conducerile partidelor cereau în mod expres membrilor să ia toate măsurile pentru atragerea în cadrul partidelor a prezentatorilor, cântăreţilor sau actorilor. Nu am auzit asemenea chemări adresate unor personalităţi reale, unor oameni de mare probitate profesională sau morală, unor specialişti. Reluând momentele de după Revoluţie, partidele urmăreau atragerea unor oameni charismatici şi nu a unor profesionişti. Nu conta că în acest gest se ascundea chiar viermele care va şubrezi propriului partid. Contau voturile, conta imaginea. A fost încă o dovadă din partea partidelor de lipsă a maturităţii politice, interesul lor fiind focalizat pe imagine şi nu pe realizări.
În mod surprinzător, trătând o lipsă de maturitate politică la fel de acută ca în primele zile de după Revoluţie, românii au muşcat momeala şi au votat în grup o mulţime de neaveniţi în politică. 20 de ani de capitalism de mântuială nu au avut niciun efect. Din punct de vedere al maturităţii politice, românii se află la momentul 31 decembrie 1989. Niciun pas înainte.
Astfel a putut ajunge şi Teo Trandafir în Parlament. Că nu avea ce căuta acolo o prezentatoare ratată (după părerea unora) o spune chiar ea atunci când se miră că nu ştie cum a ajuns acolo şi se întreabă ce are de făcut.
Să auzim de bine!
Vă reamintiţi momentul T+1? Dar momentul T+2? Adică o lună sau două după Revoluţie? Dar toate momentele de după Revoluţie? Acele momente stranii, greu de explicat din orice punct le-ai privi, momente în care tot felul de şarlatani sau bişniţari se erijau în lideri de sindicate, care mai de care mai virulente, momente în care toţi neaveniţii îşi constituiau partide purtătoare unice ale stindardului Adevărului Suprem?
50 de ani de comunism lăsaseră în urmă o mare lacună în ceea ce priveşte personalităţile politice, iar dacă acestea totuşi existau, accesul lor la putere era anihilat din start din cauza stigmatului comunist. Deşi toţi, dar absolut toţi, chiar şi cei mai vehemenţi contestatari fuseseră comunişti sau profitori ai regimului.
Lipsa personalităţilor era atât de acută încât, la un moment dat, populaţia ajunsese să îl propună preşedinte pe Cristian Ţopescu. Selecţia nu era făcută şi nu putea fi făcută pe baza profesionalismului politic, ci pe baza prizei la public, a charismei. Nu conta lipsa oricărei experienţe politice anterioare, nu conta responsabilitatea funcţiei. Tot ce conta era faptul că respectivul sau respectiva erau cunoscuţi în rândul maselor. Iar cei lacomi nu puteau rata o asemenea ocazie.
Aşa am ajuns să avem un Parlament plin de actori, poeţi sau prezentatori, de tot felul de oameni fără vocaţie politică şi fără abilităţi manageriale. Un Parlament heteroclit, unic în lume. Uitându-ne în urmă, şedinţele cele mai serioase ale Parlamentului de atunci ni se par nişte comedii cu Stan şi Bran. Un moment de cotitură a fost cel în care Silviu Brucan statuta termenul de 20 de ani pentru poporul român de a ajunge la un nivel normal de civilizaţie şi educaţie. La momentul respectiv, declaraţia lui a stârnit vii controverse, iar mie, personal, termenul mi s-a părut nejustificat de lung.
A urmat o filtrare istorică firească atât a exemplarelor parvenite, cât şi a partidelor fără membri. Se părea că lucrurile au început să intre în firescul lor, mai ales că trecuseră cei 20 de ani anticipaţi de Brucan. Ce avem acum este departe de noţiunea de clasă politică, dar schimbările sunt evidente. Chiar dacă o personalitate a vreunui partid este numită când ministru de finanţe, când ministru al sănătăţii (şi exemplele acoperă întreg spectrul partidelor din România), ca un fel de Hopa Mitică, totuşi persoana respectivă are o rutină politică, ştie ce înseamnă conducerea unui minister.
Dar satisfacţia a fost scurtă. La ultimele alegeri parlamentare, toate partidele, acţionând la unison, au lansat în mod direct chemări cât mai ademenitoare actorilor sau cântăreţilor. Conducerile partidelor cereau în mod expres membrilor să ia toate măsurile pentru atragerea în cadrul partidelor a prezentatorilor, cântăreţilor sau actorilor. Nu am auzit asemenea chemări adresate unor personalităţi reale, unor oameni de mare probitate profesională sau morală, unor specialişti. Reluând momentele de după Revoluţie, partidele urmăreau atragerea unor oameni charismatici şi nu a unor profesionişti. Nu conta că în acest gest se ascundea chiar viermele care va şubrezi propriului partid. Contau voturile, conta imaginea. A fost încă o dovadă din partea partidelor de lipsă a maturităţii politice, interesul lor fiind focalizat pe imagine şi nu pe realizări.
În mod surprinzător, trătând o lipsă de maturitate politică la fel de acută ca în primele zile de după Revoluţie, românii au muşcat momeala şi au votat în grup o mulţime de neaveniţi în politică. 20 de ani de capitalism de mântuială nu au avut niciun efect. Din punct de vedere al maturităţii politice, românii se află la momentul 31 decembrie 1989. Niciun pas înainte.
Astfel a putut ajunge şi Teo Trandafir în Parlament. Că nu avea ce căuta acolo o prezentatoare ratată (după părerea unora) o spune chiar ea atunci când se miră că nu ştie cum a ajuns acolo şi se întreabă ce are de făcut.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!