Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Nu este prima dată când vizitez Istanbulul. Dacă vizita anterioară am făcut-o utilizând maşina din dotare, acum sunt păţit şi evit capcana. Pentru că, dragii mei cititori de blog, dacă noi considerăm că parcarea este o problemă în Bucureşti, atunci nu ştim ce vorbim. Pentru un neavenit, manevrarea şi parcarea în acest oraş sunt lucruri la care nici nu a visat. Majoritatea străzilor sunt în pantă şi atât de înguste încât conduci tot timpul cu gândul că vei rămâne fără oglinzile laterale sau că îţi vei găsi maşina în apele Bosforului. Evident că opţiunea de a nu călători cu autoturismul îşi are părţile ei negative. Una din ele este uzura exagerată a pingelelor.
Mă aflu în Istanbul de câteva zile. Umblu de dimineaţa până seara prin oraş cu dorinţa disperatului de a nu pierde nimic din ceea ce merită văzut sau ştiut. Am norocul oferit de cazarea într-un hotel aflat oarecum în mijlocul problemelor, ceea ce îmi uşurează accesul în orice direcţie m-aş îndrepta.
Seturile de baterii se termină unul după altul şi eu nu prididesc cu fotografiatul. Picioarele nu mi le mai simt şi cred că puterile mi se apropie de sfârşit. Azi e ultima zi de stat şi mă îndrept grăbit spre hotel. Am comandat taxiul ca să vină să mă ia la o anumită oră şi orice întârziere este exclusă. Aici este nevoie de o mică paranteză. Două din regulile învăţate în decursul timpului privitoare la Istanbul sunt următoarele:
1. Trebuie să fii atent când mergi pe trotuar ca să nu te acroşeze un tramvai. Chestia pare paradoxală, dar aşa este. Sunt străzi la care trotuarul este atât de îngust încât, dacă te opreşti să admiri o vitrină şi ai un rucsăcel în spate, şansele de a fi agăţat de tramvai sunt de 98,76%.
2. Nu trebuie să te opreşti ca să admiri vreo vitrină. Lucrul trebuie făcut de la o distanţă minimă care să-ţi asigure supravieţuirea în caz că te observă patronul. Eventual, de pe celălalt trotuar. Numai în acest fel poţi evita invitaţiile lui deosebit, dar deosebit de insistente de a pătrunde în magazin.
Cum vă spuneam, mă întorceam spre hotel când, aud clopoţelul tramvaiului în spatele meu. Conform cu regula nr. 1, mă repliez urgent spre dreapta şi nimeresc în felul acesta drept în uşa unui magazin de covoare. Conştient că am călcat regula nr. 2, aştept cu inima ticăind ca să se îndepărteze tramvaiul şi încerc un sprint cu ultimele puteri. Gest inutil pentru că patronul îmi apare în faţă zâmbind cu gura până la urechi şi invitându-mă ca să-i calc pragul. Grăbit cu gândul la avion şi agasat de insistenţele lui de a cumpăra cel mai frumos covor din Univers, uit să îi răspund în engleză sau o altă limbă şi glăsuiesc în dulcele grai românesc:
- Nene, sunt grăbit. Te rog să mă ierţi, dar nu intru.
Şi dau să ţâşnesc în continuare. Dar omul mă atacă făţiş:
- Aaa, vorbiţi româneşte?
Mirat de corectitudinea exprimării, mă pune păcatul să-i răspund:
- Da, cum să nu? Doar sunt român.
Atâta i-a trebuit. Cu gura zâmbind până la urechi, omul se relaxează complet:
- Perfeeect! România! Iubesc România. Lucescu! exclamă el în continuare şi-mi întinde mâna.
Crezând că s-a prezentat, îi răspund în timp ce mă îndepărtez:
- Da, încântat de cunoştinţă. Mă bucur domnule Lucescu, dar te rog să mă înţelegi, bani nu mai am şi nici timp. Pierd avionul!
Şi o iau la fugă. Ajuns în ţară, unul din prieteni, bun cunoscător atât al fotbalului, cât şi a lipsei mele totale de apetenţă pentru acest sport, îmi sugerează cu tact:
- Ştii, omul nu s-a prezentat. Lucescu e numele unui fotbalist.
Să auzim de bine!
Nu este prima dată când vizitez Istanbulul. Dacă vizita anterioară am făcut-o utilizând maşina din dotare, acum sunt păţit şi evit capcana. Pentru că, dragii mei cititori de blog, dacă noi considerăm că parcarea este o problemă în Bucureşti, atunci nu ştim ce vorbim. Pentru un neavenit, manevrarea şi parcarea în acest oraş sunt lucruri la care nici nu a visat. Majoritatea străzilor sunt în pantă şi atât de înguste încât conduci tot timpul cu gândul că vei rămâne fără oglinzile laterale sau că îţi vei găsi maşina în apele Bosforului. Evident că opţiunea de a nu călători cu autoturismul îşi are părţile ei negative. Una din ele este uzura exagerată a pingelelor.
Mă aflu în Istanbul de câteva zile. Umblu de dimineaţa până seara prin oraş cu dorinţa disperatului de a nu pierde nimic din ceea ce merită văzut sau ştiut. Am norocul oferit de cazarea într-un hotel aflat oarecum în mijlocul problemelor, ceea ce îmi uşurează accesul în orice direcţie m-aş îndrepta.
Seturile de baterii se termină unul după altul şi eu nu prididesc cu fotografiatul. Picioarele nu mi le mai simt şi cred că puterile mi se apropie de sfârşit. Azi e ultima zi de stat şi mă îndrept grăbit spre hotel. Am comandat taxiul ca să vină să mă ia la o anumită oră şi orice întârziere este exclusă. Aici este nevoie de o mică paranteză. Două din regulile învăţate în decursul timpului privitoare la Istanbul sunt următoarele:
1. Trebuie să fii atent când mergi pe trotuar ca să nu te acroşeze un tramvai. Chestia pare paradoxală, dar aşa este. Sunt străzi la care trotuarul este atât de îngust încât, dacă te opreşti să admiri o vitrină şi ai un rucsăcel în spate, şansele de a fi agăţat de tramvai sunt de 98,76%.
2. Nu trebuie să te opreşti ca să admiri vreo vitrină. Lucrul trebuie făcut de la o distanţă minimă care să-ţi asigure supravieţuirea în caz că te observă patronul. Eventual, de pe celălalt trotuar. Numai în acest fel poţi evita invitaţiile lui deosebit, dar deosebit de insistente de a pătrunde în magazin.
Cum vă spuneam, mă întorceam spre hotel când, aud clopoţelul tramvaiului în spatele meu. Conform cu regula nr. 1, mă repliez urgent spre dreapta şi nimeresc în felul acesta drept în uşa unui magazin de covoare. Conştient că am călcat regula nr. 2, aştept cu inima ticăind ca să se îndepărteze tramvaiul şi încerc un sprint cu ultimele puteri. Gest inutil pentru că patronul îmi apare în faţă zâmbind cu gura până la urechi şi invitându-mă ca să-i calc pragul. Grăbit cu gândul la avion şi agasat de insistenţele lui de a cumpăra cel mai frumos covor din Univers, uit să îi răspund în engleză sau o altă limbă şi glăsuiesc în dulcele grai românesc:
- Nene, sunt grăbit. Te rog să mă ierţi, dar nu intru.
Şi dau să ţâşnesc în continuare. Dar omul mă atacă făţiş:
- Aaa, vorbiţi româneşte?
Mirat de corectitudinea exprimării, mă pune păcatul să-i răspund:
- Da, cum să nu? Doar sunt român.
Atâta i-a trebuit. Cu gura zâmbind până la urechi, omul se relaxează complet:
- Perfeeect! România! Iubesc România. Lucescu! exclamă el în continuare şi-mi întinde mâna.
Crezând că s-a prezentat, îi răspund în timp ce mă îndepărtez:
- Da, încântat de cunoştinţă. Mă bucur domnule Lucescu, dar te rog să mă înţelegi, bani nu mai am şi nici timp. Pierd avionul!
Şi o iau la fugă. Ajuns în ţară, unul din prieteni, bun cunoscător atât al fotbalului, cât şi a lipsei mele totale de apetenţă pentru acest sport, îmi sugerează cu tact:
- Ştii, omul nu s-a prezentat. Lucescu e numele unui fotbalist.
Să auzim de bine!
Dragă Vio,
RăspundețiȘtergereCeea ce face Mircea Lucescu pentru ţară şi pentru români este greu de supraestimat. Se scrie frecvent despre imaginea proastă a românilor în Europa... Iată că sunt şi români care nu numai că sunt respectaţi, dar sunt, pur şi simplu idolatrizaţi... Unul dintre ei este Mircea Lucescu. În Turcia i se sărută, pur şi simplu, mâinile.
Am urmărit evoluţi lui în Ucraina. Cunosc bine rusa şi mai urmăream ce se scria în forurile corespunzătoare în timpul meciurilor. N-o să repet nişte lucruri care se scriu pe seama românilor... Se scria şi despre Lucescu, la început. Acum după ce a câştigat mai multe trofee cu echipa antrenată de el. După ce a depăşit Dinamo Kiev în prestigiu, echipă glorioasă în fosta URSS, şi ucrainenii îl respectă mult. Da, e păcat că nu a reuşit aceste performanţe cu echipe româneşti. Dar, e bine că a reuşit în general. Repet, ceea ce face el pentru imaginea României este imposibil de subapreciat.
Da! Apropo! Eşti convins că mulţi români ştiu cine este Georege Emil Palade ;)