Vulpile hipnotizate

Tututror celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi este o zi importantă. Nu numai că este Ziua Marinei, dar este şi Ziua de Sfântă Maria. Suntem în concediu şi ne-am stabilit bivuacul în Slobozia. De ce în Slobozia? Pentru că este o staţiune la fel de bună ca oricare alta pentru petrecerea concediului. Apă are, pădure are, plajă cu nisip are, aer curat are, iar linişte cât cuprinde.
Ca de obicei, tineri şi neliniştiţi cum ne cunoaşteţi, nu ne mulţumim să rămânem înţepeniţi într-un anumit loc, ci călătorim spre toate punctele de interes din zonă. Dată fiind o asemenea zi, am decis să îi dăm cuvenita importanţă şi am plecat în Constanţa. Am petrecut la Serbări, am urmărit focurile de artificii şi navele luminate în larg, dar a venit şi timpul întoarcerii. Este trecut de orele doisprezece din noapte şi noi suntem pe drumul spre Slobozia. Radioul susură plăcut o melodie, copilele dorm liniştite pa bancheta din spate mare cât un recamier, soţia citeşte un ziar. Conduc relaxat cu toate luminile aprinse bucurându-mă din plin de avantajele condusului pe timp de noapte şi de aerul curat care năvăleşte prin geamul deschis larg. Drumul e pustiu la ora asta, oameni, animale, cu toţii par să fi resimţit oboseala zilei şi s-au culcat.
Intru într-o curbă uşoară spre stânga pe o porţiune de drum cuprinsă între două maluri. Tocmai când ieşeam, văd în mijlocul drumului strălucind două luminiţe. Îmi dau seama instantaneu că poate fi vorba de un animal şi fandez spre dreapta ca să-l evit. În viteza maşinii apuc să observ că era vorba de o vulpe. Hipnotizată de luminile orbitoare ale maşinii rămăsese blocată în mijlocul drumului. Îmi continui drumul măcinat de întrebări: am făcut rău că am evitat-o? Ce, îmi strica şi mie o blăniţă de vulpe? Pe de altă parte, iubitor de animale cum sunt, mă bucuram că am salvat viaţa unei vietăţi.
Kilometrii se scurg în linişte şi intru pe o porţiune de aliniament. În lumina fazei lungi văd că mă apropii cu repeziciune de o vietate care încearcă să traverseze şoseaua. Sunt tot mai aproape şi văd că este o vulpe cu un şobolan în bot, probabil o femelă cu pui. Ajunsă în mijlocul şoselei face greşeala să se uite spre maşină şi rămâne hipnotizată în mijlocul drumului. Fandez şi o evit, dar îmi continui drumul încărcat de cele mai grele regrete: de ce am evita-o pe prima? Acum aş fi avut două vulpi în portbagaj, ceea ce, desigur, însemna ceva. O asemenea şansă pierdută mai rar, mă gândesc eu cătrănit de supărare.
Ajungem la hotel, ne culcăm şi concediul îşi urmează cursul până când a venit momentul întoarcerii acasă. Plin de nerăbdare, mă prezint a doua zi în faţa unui prieten vânător şi îi povestesc toată tărăşenia cu vulpile.
- Omule, da’ ştiu că ai noroc, îşi începe el spusele.
- Eu? Noroc? Tu vorbeşti cu mine acum sau ai pe cineva pe celular?
- Cu tine. Ia spune-mi mătăluţă, cum ziceai că era să le omori?
- Cum, cum? Le călcam cu o roată.
- Şi crezi că mai făceai ceva cu blana care ar fi plesnit peste tot ca un burduf?
Încep să intuiesc proporţiile aventurii mele şi mă cutremur.
- Ia spune, continuă el pe un ton părintesc, presupunând că nu plesneau, ce făceai cu ele?
- Le băgam în portbagaj, răspund eu simplu, româneşte.
- Mamă, da’ prost mai eşti, continuă el făcându-şi o cruce mare.
- Da’ de ce? sar eu oripilat de atitudinea lui.
- De ce? Pentru că vulpile put. Put mai rău ca tine. Put aşa de tare că nu mai scoteai mirosul din portbagaj nici cu flacăra oxiacetilenică!
Înghit un nod cât o găluşcă la gândul dramei pe lângă care trecusem. Maşina mea, maşinuţa mea cea albă şi frumoasă, maşinuţa mea parfumată să pută?
- De purici ai auzit? continuă el interogatoriul.
- Auzit, cum să nu îi răspund eu prietenos.
- Şi cu ce, mă rog frumos, aveai de gând să scoţi milioanele de purici care te-ar fi invadat? Cu penseta?
Pe spinare simt sudori reci. Purici? În familia mea? Niciodată! Dumnezeule, ce era să fac! Dar prietenul meu nu are milă.
- Şi ziceai că te pricepi să jupoi vulpi?
- Cine, eu? îl întreb uimit pentru că nu îmi aminteam să fi făcut o asemenea afirmaţie.
- Aha, înseamnă că intenţionai să le păstrezi nejupuite până ţi se termina concediul?
- Altfel cum?
- În hotel? Pe balcon? Vroiai să evacueze Sanepid-ul localitatea?
- Nu. De ce, păcatele mele? mă mir eu.
După o scurtă pauză în care prietenul meu mă examinează cu atenţie, acesta continuă:
- Nu te-ai gândit că ar fi bine să vezi un doctor? mă interoghează el cu glas mieros.
- Nu. De ce? Am un vecin medic şi îl văd în fiecare dimineaţă.
Prietenul se uită tâmp la mine preţ de câteva secunde, apoi dă din mână a lehamite şi continuă:
- Şi, mă rog frumos, presupunând că nimic din ce ţi-am spus nu s-ar fi întâmplat, ce intenţionai să faci cu blănurile respectivelor vulpi hipnotizate?
- Păi, încerc eu să dau un răspuns cât mai inteligent, o căciulă, un manşon, un guler, mă rog, vedeam eu.
Prietenul meu se întinde pe jos ca să se poată tăvăli mai bine şi începe să râdă. Rămân pe scaun stânjenit, cu mâinile în poală, neştiind ce să spun sau să fac.
- Păi bine, măi omule, de ce nu te gândeşti tu la pescuit, de exemplu. Nu ştii nici atâta lucru că ele năpârlesc vara? Ucideai bietele vietăţi de pomană. Rămâneai cu nişte bucăţi de piele cu smocuri pe ele.
Şi continuă să râdă ţinându-se cu mâinile de burtă. De atunci, ori de câte ori ne vedem, nu uită să mă întrebe dacă mi-a fost cald în iarnă cu gulerul făcut din vulpi hipnotizate.
Să auzim de bine!