Maxime din înţelepciunea lui Nicolae Iorga

Nu spune niciodată "nu se poate", ci începe cu "să vedem".

Înţelepciunea e o marfă pe care cine o vinde a cumpărat-o.

Singura cetate ce nu poate fi cucerită cu sila este sufletul omului.

Fereşte-te deopotrivă de prietenia duşmanului şi de duşmănia prietenului.

Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi.

În viaţa inimii, sentimentele sunt ca soarele, amintirile ca luna tristă şi rece, mângâierile gândului ca o lumină de lampă moartă.

Un cuvânt plin de iubire preţuieşte atât de mult şi totuşi el costă atât de puţin.

Înţelepciunea zice: nu ţi-a izbutit un lucru, fă altul. Atâta mângâiere să ai.

Nu părăseşti un ideal fără să-i laşi ceva din fiinţa ta.

Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.

Poţi închide ochii, dar nu poţi stinge soarele!

E o mare primejdie să ajungi a fi mulţumit de tine însuţi.

Amintirea suferinţelor tale păstreaz-o bine: e comoara cea mai scump plătită.

A pedepsi trebuie să însemne totdeauna a îndrepta.

Surdul vorbeşte mai tare decât cel ce aude; şi prostul discută mai mult decât cel ce înţelege.

Viaţa în acţiune este cel mai bun învăţător.

Să deosebeşti între mâna ce ţi se întinde ca să te ridice şi aceea care te prinde pentru a te opri.Norocul nu se găseşte bine decât în casa unde se munceşte.

De prea mult gând n-a îmbătrânit nimeni niciodată.

Copiii învaţă bunătatea de la natură şi răutatea de la oameni.

Timpul schimbă florile câmpului, dar nu poate schimba strălucirea aurului din adâncuri.

Cine uită, nu merită.

Fiecare are un drum pe care poate fi condus, dar nu i se poate crea un alt drum decât acela pe care e chemat să meargă.

Cine ţi-a făcut o nedreptate nu rămâne cu o datorie faţă de tine, ci cu o pierdere faţă de el însuşi.

Linguşirea este plata anticipată a trădării care ţi se pregăteşte.

Cea mai mare minune e să crezi că poţi face una. Restul e foarte uşor.

La sfârşitul fiecărei zile socoteşte nu ceea ce alţii au făcut faţă de tine, ci ceea ce ai făcut faţă de alţii.

Ce eşti te priveşte la urma urmei numai pe tine; ce vrei, priveşte şi pe alţii; ce faci, aceea poate privi pe toţi.

Bun cu adevărat e numai acela care nu lasă a se săvârşi răul în împrejurul lui.

Înţelepciunea este a ta numai când o dai altuia, altfel ea este numai în tine.

Fiţi siguri că, dacă înţelepciunea e pe buzele tuturora, e numai în mintea câtorva; pe aceia să-i asculţi.

Tăcerea are glasul ei de înţelepciune - ascult-o!

Om liber e acela care n-are nevoie să spună nici o minciună.

Tăgăduieşte ce ai văzut că nu e, nu ceea ce n-ai văzut că este.

Când oare ura va fi trimisă la sanatoriu şi invidia la casa de corecţie?

Cu tine ai totdeauna doi tovarăşi: tot binele pe care l-ai făcut şi tot răul.

De vei avea aur în sufletul tău, în licăriri de aur va străluci tot ce porneşte de la tine.

Întâmplări din iarnă (1)

Mă aflu în autoturismul proprietate personală şi încerc să mă deplasez pe bulevard spre Piaţa Victoriei. Este dimineaţă devreme şi un ger puternic după o zi ceva mai caldă. Pe bulevard s-a format un adevărat strat de sticlă şi acesta este motivul pentru care am afirmat că „încerc”. Conduc deosebit de încet şi uit de existenţa pedalei de frână. Oameni zgribuliţi se strecoară cu greu pe trotuarele alunecoase, iar stopurile funcţionează aproape inutil pentu că, până reuşeşti să urneşti maşina din loc, se schimbă culoarea. În parcările de pe stânga bulevardului, câţiva matinali se străduiesc să pornească motoarele sau să iasă din parcare. Observ cu satisfacţie că nu sunt singurul şofer prudent. Din stop în stop şi din derapaj în derapaj, iată că mă apropii de stopul de la Piaţa Romană. Intersecţie dificilă în condiţiile date. Ca atât mai mult cu cât fac parte dintre şoferii indisciplinaţi care au circulat toată iarna cu anvelope de vară.
Ridic piciorul de pe acceleraţie şi schimb în treapta a doua. Maşina nu îşi reduce viteza atât cât aş dori, aşa că apăs foarte uşor pedala de frână. Atât de încet încât ABS-ul nu intră în funcţiune, dar viteza tot nu se reduce suficient. Practic, roţile nu se mai învârteau, dar maşina aluneca uşor de tot înainte cu o viteză între cea a unui melc şi cea a unei broaşte ţestoase.
Văd cu durere că stopul pentru pietoni devine verde şi aceştia îşi încep traversarea. Claxonez disperat, dar nimeni nu-mi dă atenţie. Agitat, deschid geamul din stânga, scot capul pe geam şi zbier:
- Heeei, feriţi! La o parteee!
Efectul este zero. Oameni continuă să traverseze târându-şi picioarele pe alunecuş, iar maşina se mai apropie cu un centimetru de ei. Am senzaţia că urmăresc un thriller american. Mai lipseşte scena ventilatorului...
Un cetăţean mai robust observă drama mea şi ia atitudine. Se întoarce spre mine, pune mâinile pe capotă şi, înclinat la un unghi de 27 de grade faţă de orizontală, se propteşte cu picioarele în şosea. Acţiunea lui are un oarecare efect, maşina îşi mai reduce din viteză, dar fără a se opri. Îi văd faţa cum se înroşeşte de efort şi picioarele cum îi alunecă pe gheţuş, ceea ce mă îndeamnă să-l susţin moral:
- Aşa, bre, ţine-o aşa că bine faci!
Extenuat efort şi cu splina sau ficatul făcute harcea parcea din cauza efortului, omul se îndreaptă de spate, se întoarce încruntat spre ceilalţi trecători şi zbiară la ei:
- Hai, bre, puneţi mâna! Ce, vreţi s-o opresc eu singur?
Nu a fost nevoie de un alt îndemn. Brusc, toţi trecătorii care se mai aflau pe trecere se întorc spre maşina mea, îşi proptesc mâinile pe capotă şi picioarele pe gheţuş şi reuşesc să oprească maşina. După care, fără o vorbă, se ridică şi trec mai departe.
Gest inutil pentru că stopul se schimbase pe roşu, trecători nu mai erau şi eu trebuia acum să o iau din loc.

Bolnavul închipuit

- Salve şi mii de bombe!

Nu este nimeni altul decât Mirciulică. Se apropie de mine zâmbind cu gura până la urechi. La 1,52 şi 41 de kilograme, despre el se poate spune uşor că NU face umbră pământului. Sunt emoţionante scenele când plecă din căminul părintesc, iar părinţii îi controlează buzunarele ca să vadă dacă mai sunt la locul lor pietrele care îl împiedică să-l ia vântul. În ciuda trupului mic, inima lui adăposteşte un suflet uriaş.

- Ei, care e vestea bună, îl încurajez eu.

- Frate, a venit profu’ de desen şi ne-a spus că, dacă stăm azi două ore şi ne terminăm schiţele, mâine putem întârzia la primele două ore.

Vestea e cum nu se poate mai bună. Două ore libere pentru un student înseamnă ceva enorm. Nu prea ştiu precis ce, dar sigur înseamnă. A doua zi urma să începeam cursurile cu două ore de desen şi mesajul era cât se poate de clar şi de util. Aşa că am procedat în consecinţă şi am venit cu două ore mai târziu. Mă întâmpină acelaşi Mirciulică, dar de data asta cu o faţă tristă.

- Hei, te văd supărat, nepoate. Ia, pune capul pe umărul meu şi spune-mi cine mi te-a supărat.

- Burtone, au venit în inspecţie naziştii de la decanat şi au pus câte două absenţe celor învoiţi de profu’ ieri că erau ore de curs.

Acum, e momentul să vă dau câteva lămuriri. Burtone este vocativul de la Burton, celebrul artist Richard Burton cu care, cei din gaşca mea, au găsit că seamăn. Am încercat şi eu să găsesc vreuna (am fost chiar surprins de câţiva colegi pe când mă holbam în oglinda unui lift) dar fără folos. Apelativul nu mă deranjează prea mult, exceptând faptul că ei îl pronunţă exact aşa cum e scris.

Acum, revenind la problema enunţată, lucrurile capătă conotaţii deosebit de grave. Am patru absenţe şi la şase voi pierde bursa. Să vă mai spun eu ce înseamnă un student fără bursă? Aşa că trebuie să găsesc urgent o soluţie. Nu ştiu până la câţi ani e valabilă scutirea dată de părinţi, aşa că renunţ la opţiunea asta. Un fulger de lumină mi se arată: există scutirile medicale! Urgent îmi strâng lucrurile şi mă îndrept spre cabinet. Pe drum încep să premeditez operaţiunea. Nu cred că voi obţine o scutire pe două ore ci, mai mult ca sigur, pe toată ziua. Problema e că trebuie să găsesc o afecţiune echivocă. Dacă îi voi spune că am un picior rupt? Nu ţine, se va observa minciuna cum voi ridica pantalonul. Forjând creierul la maximum încerc să fac o trecere în revistă a cunoştinţelor mele de anatomie. Primele organe la care mă gândesc sunt plămânii şi inima. Fac o evaluare rapidă şi îmi dau seama că se va descoperi falsul după primul stetoscop. Îmi reamintesc de existenţa ficatului. Pică şi asta pentru că nu am auzit pe nimeni să se vaite de dureri de ficat. Hopa! Apare la orizont stomacul. Mi se pare organul ideal. Nu îl controlează cu stetoscopul, nu îl scoate afară ca să-l examineze, se merge mai mult pe încredere. Gata, stomacul va fi.

Ajung la fişier, îmi scot fişa disciplinat şi mă aşez pe un scaun în faţa cabinetului. După două minute apare o arătare de asistentă: mare, cu oase de cal şi o mustaţă aproape cât a mea.

- Tu? mi se adresează ea brusc cu o voce de morsă.
- Ştiţi, la cabinet... încerc eu să mă justific.

Femeia cal mă întrerupe şi mă pofteşte în cabinet. Doctorul scria ceva. Se uită la mine peste ochelari şi mă pofteşte să iau loc. Îl aştept cam un minut, după care mă întreabă:

- Ce problemă ai?
Nu cred că-l interesează problema mea cu absenţele, aşa că şoptesc:
- Ştiţi, stomacul... mă cam supără.
- Bine. Întinde-te!

Mă uit în stânga, mă uit în dreapta şi nu văd nimic ce ar putea justifica un asemenea gest, dar îl ascult şi îmi ridic mâinile şi încep să casc şi să mă întind. Omul se opreşte din scris, îşi aşează ochelarii mai bine pe nas, mă priveşte lung, îmi arată cu degetul tâmpla şi zice:

- Eşti sigur că problemele le ai cu STOMACUL?
- Da, am început să am nişte dureri teribile. N-am putut dormi toată noaptea.

Omul dă din cap a lehamite şi îmi precizează că trebuie să mă întind PE canapeaua cu muşama ca să mă examineze. În timp ce mă palpează, o cheamă alături pe femeia cal şi surprind frânturi de dialog:

- Ai văzut aici cum e zona de..., ia, palpează şi tu ca să vezi cum se simte intestinul la..., extraordinar, partea asta nu-mi place de loc..., dom’ doctor, dar de asta ce ziceţi... şi altele asemănătoare.

Încep să transpir de emoţie. Ceea ce credeam că va fi o glumă, se transformă într-o dramă balzaciană. Doctorul mă întreabă:

- Scaunul cum îl ai?
Nu înţeleg precis la ce se referă, aşa că murmur:
- Ştiţi, e...
- Da, eram sigur, mă întrerupe el uitându-se semnificativ la asistentă.
- Bei lapte? Cum reacţionezi? mă ia şi asistenta la întrebări.
Nu prea înţeleg ce reacţii ar trebui să am şi la ce, aşa că răspund emoţionat:
- Ştiţi, eu nu...

- Eram sigură, mă întrerupe asistenta. Vedeţi, dom’ doctor? Întotdeauna sunt reacţiile astea, declară ea cu ochii strălucind de mândrie.

- E clar, decide doctorul după încă o examinare atentă. Tinere, eşti posesorul unei enterocolite severe... şi continuă cu nişte termeni ciudaţi. Poţi să te îmbraci. Soră?

- Da, dom’ doctor, răspunde ea silitoare.
- Scrie-i o reţetă pentru... şi începe să enumere un şir nesfărşit de medicamente şi tratamente.
Apoi, către mine:

- Iar dumneata, vei sta două săptămâni la pat, cu regim strict de alimentaţie, vei lua doctoriile prescrise la ore fixe, vei face injecţiile în fiecare seară şi vei veni din trei în trei zile la control.

Aşa am scăpat de cele două absenţe, dar m-am ales cu două săptămâni de stat la pat, regim, injecţii şi doctorii.

Iulică şi efectele antrenamentului la karaté

După cum aţi aflat cu toţii, prietenul nostru Iulică este beneficiarul unui tratament intens de karaté. De mai bine de două luni se antrenează zi de zi (inclusiv sâmbăta şi duminica). S-au dus vremurile când ieşeam cu toţii la o bere. Acum, la ieşirea din clădire, îl vedem cum se distanţează de noi şi se depărtează demn, cu geanta pe umăr spre noi orizonturi de înălţare spirituală.

Vizibil nu se observă nicio modificare. Este acelaşi tip bleguţ, cu urechi mari şi nas coroiat, cu părul nepieptănat şi pantalonii boţiţi. Cu anumite ocazii mai intime, cum ar fi o zi la ştrand, am putut observa că nici în ceea ce priveşte masa musculară nu sunt diferenţe de semnalat. Acelaşi trup alb şi osos, aceleaşi picioare păroase şi crăcănate. Reuşim cu greu să îl prindem la o bere mică şi punem problema pe tapet:

- Măi omule, ne spui că în tine se petrec modificări structurale.
- Da, aşa este, încuviinţează el dând din cap.

Ne uităm ceva mai atent la el: ne gândim că acest dat din cap să nu fie o urmare a antrenamentului îndelungat pe care i-l aplică antrenorul cu muchia palmei.

- Structurale, structurale, dar în ce constau? Eşti mai bun?
- Nţ.
- Eşti mai înţelept?
- Nţ (asta o puteam şi noi observa uşor).
- Eşti mai calculat, mai stăpânit? Cu ce mama naibii te alegi tu după antrenamentele astea imbecile?

- Fraţilor, în primul rând, nu sunt nişte antrenamente imbecile. Şi aici începe să ne deruleze o serie de culori de centuri pe care le-ar fi avut antrenorul lui. În al doilea rând, sunt nişte modificări structurale în ceea ce priveşte tehnica de luptă. Pe zi ce trece devin un luptător tot mai bun. Pe zi ce trece pot face faţă oricărui atac, oricât de parşiv ar fi şi din orice parte ar veni.

Ne uităm prostiţi la el şi nu ne vine să credem ce munte de aur zace în Iulică al nostru.
- Adică, dacă noi am încerca acum să te pocnim tu ai şti să te aperi?
- Da, răspunde el hotărât. Ştiu să mă apăr, să mă feresc şi să cad fără să păţesc nimic!

Discuţia continuă spre luminarea noastră încă vreo zece minute, după care ne ridicăm şi plecăm. Uşor zguduiţi, dacă mă înţelegeţi. Drumul spre staţia de autobuz ne obliga să traversăm o străduţă liniştită şi rar circulată, ceea ce face ca să o traversăm cu o oarecare neglijenţă. O coincidenţă nefastă face ca, tocmai în acel moment să apară din stânga un autoturism (de fapt, termenul mai adecvat ar fi de rablă) condus de un moş. Noi, atenţi la spusele lui Iulică, nu îl observăm. El, atent la drum, dar fără reflexe şi fără frână ne observă, dar fără nici un folos pentru că nu poate opri exact unde a vrut şi mai înaintează uşor o mică distanţă. Suficientă ca să îl ia pe Iulică pe bot. Iulică, având deja antrenamentul în sânge şi fiind o fiinţă super-antrenată, nu stă pe gânduri nici măcar o sutime de secundă şi cade pe capota maşinii moşului aşa cum făcea la antrenament pe tatami. Adică cu o bătaie puternică a palmelor pentru preluarea şocului. Rezultatul interacţiunii apărute a fost că Iulică a ieşit cu bine, dovedind o înaltă stăpânire a tehnicilor de cădere, iar bătrânul s-a ales cu capota maşinii făcută ferfeniţă.

Suflet nobil, probabil în urma antrenamentelor intensive, Iulică i-a plătit omului reparaţia. Dar s-a şi retras de la antrenamentele de karaté.

Mariana, prietena lui Biţă

Suntem patru indivizi maturi adunaţi într-o cameră de cămin studenţesc la ore târzii din noapte. Patru masculi adulţi, în plină putere, care joacă whist şi trosnesc seminţe de floare. Camera este stăpânită de un fum de ţigară gros să-l tai cu cuţitul, emanat de cei trei fumători, fum pe care cel de-al patrulea (adică eu) îl inspiră cu ochii în lacrimi în calitate de nefumător. Jucăm de patru ore şi asta se poate determina uşor măsurând înălţimea muntelui de coji de seminţe din farfuria fiecăruia. Din fundal se aude o muzică de smooth jazz emanată de un post de radio străin. Se joacă în linişte şi cu îndârjire. Pe fereastră se poate vedea printre norii de fum de ţigară un cer aproape negru cu stele obosite clipind din loc în loc. Această atmosferă pastorală este brutal sfâşiată de apariţia în pragul uşii a lui Biţă, un adevărat monument al mâniei:

- Salve! zbiară el, iar după câteva secunde necesare evaluării câmpului de luptă, continuă:
- Hai, valea că mi-e somn!

Vorbele lui au efectul scontat: cei trei măgădani îşi strâng catrafusele şi părăsesc încăperea bombănind, iar eu mă apuc urgent să arunc mucurile şi grămezile de coji de seminţe. În timp ce deschid larg geamurile, Biţă glăsuieşte:

- Frate, am cunoscut o fată!
- Ei, bravo, felicitări, îl încurajez eu. Cu ce ocazie?

- Frate, eram la Bardezi cu un grup, îi ştii: Toni, Alecu, Marius şi Ţuţi. Şi a apărut ea; e prietenă cu  care Ţuţi nu s-a mai văzut de mulţi ani şi asta a făcut-o să se aşeze la masa noastră.

- Excelent, bravo! Cum o cheamă? continui eu interogatoriul.
- Mariana, îmi răspunde el de parcă ar fi spus Marea Ducesă de Saxa Coburg.
- Băăăi, dacă o vezi, mori, aşa mişto este, continuă el. Păpuşă, nu alta. Mâine le scriu alor mei că mă însor cu ea.

Hopa, problema capătă conotaţii dramatice. De când îl cunosc pe Biţă, este pentru a şaptea oară când face această declaraţie. Şi, de fiecare dată, a doua zi apar la uşă părinţii lui, cu cearcăne la ochi şi tensiunea 24.

- Mâine am întâlnire cu ea. Vreau să vii şi tu ca să o cunoşti şi să vezi ce minunată este.
- Da, cu plăcere, mai ales că nu am nimic în program. La ce oră?
- La ora şase seara şi observ cum o uşoară umbră îi trece peste faţă.
- E perfect. Unde?
- În faţa căminului ei. Şi umbra se aşterne de tot pe faţa lui Biţă.
- O, e foarte bine. În ce cămin stă?
- Ei, aici avem o bubă. Nu ştiu în ce cămin.
- Cum adică nu ştii? Ai devenit amnezic?

- Nu, frate, nu am devenit amnezic. Dar, pe măsură ce-ţi povesteam, mi-am dat seama că, pur şi simplu am uitat să o întreb. După ce am plecat de la Bardezi am condus-o până în capătul aleii, am stabilit întâlnirea şi am plecat.

- Băiete, îl atenţionez eu nemilos, ştii câte fete sunt într-un cămin?
- Ştiu frate, ştiu, tocmai de aia sunt demolat. Ce ne facem?
Văzând că Biţă, în mărinimia lui a transferat asupra mea problema lui, încep să cuget.

- Biţă, fătul meu, nu văd decât o soluţie: mergem în faţa intrării în cămin şi strigi cât poţi Mariana. Fata va ieşi la iveală, tu o vei recunoaşte şi totul se rezolvă.

Zis şi făcut. A doua zi la orele 17.45 suntem în faţa căminului pe care noi îl ştiam plin de fete. După câteva încurajări şi ghionturi din partea mea, Biţă trage puternic aer în piept şi zbiară:

- Mahriahnaaa!

În cel mult patru secunde, la ferestrele căminului apar fix (am numărat de două ori) unsprezece capete de prezumtive Mariane. Niciuna din ele cea dorită. O Mariană de la parter, ceva mai îndrăzneaţă, ne întreabă:

- Mariana şi mai cum?
Ne uităm unul la altul şi nu îi putem răspunde nimic. Atunci, fata continuă:
- Va trebui să mergeţi şi să strigaţi pe la toate căminele.
- Pe la TOATE căminele? strigăm noi într-un duet ad-hoc.
- Păi, răspunde fata nevinovată, sunt şase numai pe partea asta.
Biţă se uită la mine cu un deget în gură, iar eu la el cu un deget la tâmplă.

- Băiete, zice el într-un sfârşit, bobocul înflorit al unei iubiri nemuritoare s-a ofilit. Hai, strânge trupa şi să-i tragem un whist.

Iulică şi tehnica de karaté

Astăzi amicul Iulică se alătură grupului nostru cu un aer aferat. De fapt, este aerul cu care individul se alătură grupului de aproape o săptămână. Pentru noi, cei care îl cunoaştem bine, figura lui spune ceva în genul „eh, ce să fac, ăştia sunt prietenii mei…”. Nu avem motive palpabile ca să-l bănuim de superioritate intelectuală, aşa că începem să ne întrebăm ce se întâmplă. Dacă s-ar fi îmbogăţit, cu siguranţă că ne-ar fi invitat la o gogoaşă. Echipa de urmărire constituită ad-hoc raportează după câteva zile că tipul pleacă zilnic la aceeaşi oră în aceeaşi direcţie care, culmea, nu coincide cu cea spre domiciliul conjugal. Într-o şedinţă fulger ajungem la concluzia că are o amantă, ceea ce ar fi îngrozitor şi pentru grupul nostru şi pentru biata lui soţie care nu ştie ce să-i mai pună la pacheţel în fiecare zi. Iar nouă ne plac extraordinar murăturile puse de ea. Concluzia e una singură: trebuie să-l luăm la întrebări. Conducerea operaţiunilor o preia Mihăiţă pentru că eu am mâna grea. După o analiză profesională a condiţiilor de pe teren, Mihăiţă decide adoptarea unei tehnici de învăluire. Îl urmăreşte pe Iulică şi face în aşa fel încât să meargă cu el o porţiune de drum. Raportul primei zile sună astfel:

- Ei, salut! Mergi şi tu cu mine? întreabă neutru Iulică.
- Nu, doar până la staţie. Te deranjează? Răspunde Mihăiţă.
- Nţ, răspunde Iulică fără a mai da lămuriri suplimentare.
Urmărirea continuă şi a doua zi. Raportul celei de-a doua zile sună astfel:
- Dar văd că ţi-ai schimbat traseul, zice Mihăiţă.
- Daaa? Răspunde Iulică şi se despart.
Curiozitatea noastră atinge paroxismul. A trei zi, Mihăiţă continuă:
- Dar ce faci, nu mergi acasă?
- Nţ, răspunde în acelaşi mod numitul Iulică.

Iată că vine şi a patra zi. Fiind o vineri, plecăm mai devreme ca în alte zile şi ne coordonăm astfel încât să apărem imediat în spatele lui, chiar înainte de a ieşi din clădire. Când ne vede tipul prezintă o uşoară modificare a culorii feţei. Dar depăşeşte bărbăteşte momentul. Ajunge în staţie iar noi după el.

- Încotro, ne întreabă el cu multă subtilitate.

- Nicăieri, răspundem noi veseli. Ne-am gândit să-ţi ţinem companie până îţi termini treburile şi apoi să tragem o bere mică.

- Nu pot, răspunde el posac, nu mă lasă antrenorul.

Antrenorul? Antrenor la ce? Ce are de împărţit Iulică cu un antrenor? Sunt întrebări legitime pe care orice adult şi le poate pune.

- Da’ de când ai tu antrenor?
- De o lună, răspunde el sincer.
- Şi la ce ai tu antrenor, mă rog,? continuăm noi interogatoriul nemilos.
- La karaté, răspunde omul fără nicio ruşine.

Ei bine, cu asta ne-a terminat pe toţi. Cum, Iulică învaţă karaté? Poate el învăţa ceva? Părinţi lui ştiu? Soţia, care îl aşteaptă îndurerată acasă, ştie? Da, omul ne confirmă, toţi ştiu numai noi nu.

- De ce? îl întrebăm în continuare.
- Mi-a fost ruşine.
- De noi? Dar ce, acolo vă antrenaţi în pielea goală?
- O, nu, avem chimonouri, răspunde el mândru.
- Şi acum, acolo mergi?
- Da. Vreţi să veniţi şi voi ca să vedeţi cum mă antrenez?
- O, da, răspundem noi bucuroşi cu gândul la un spectacol de sunet şi lumină deosebit.

Pornim în grup compact spre sala lui de antrenament. Sala mare, frumoasă, curată şi echipată cu tot felul de saltele şi aparate. Iulică dispare la vestiar şi reapare în chimonou după câteva momente, însoţit de antrenor. Scenele care urmează sunt deosebit de sângeroase, aşa că ar fi bine să trimiteţi copiii la culcare. Noi, aşezaţi pe margine îl privim cu invidie şi uimire cum se aşează în patru labe pe saltea. Antrenorul vine lângă el. Iulică îşi pleacă capul. Antrenorul ridică mâna. Iulică aşteaptă. Antrenorul începe să-l pocnească cu muchia palmei peste ceafă în mod constant. Admirăm forţa cu care loviturile fac să se bălăngăne în toate direcţiile dovleacul lui Iulică. După cinci minute ne simţim obosiţi (se pare că şi antrenorul ostenise) şi îi declarăm că ne-am lămurit pe deplin. Iulică se ridică bâţâind din toate încheieturile şi ne întreabă total rupt de realitate:

- Ei, cum vi se pare? Nu vă înscrieţi şi voi? E foarte mişto!

Mingea dezumflată

Ne întoarcem, eu şi Biţă, din ultima escapadă avută în oraş. Făcusem un tur prin Grădina Botanică, trecusem şi pe la celebrul “Bardezi”, iar acum urcam Golgota toropiţi de căldură. Acesta era numele cu care alintam duios dealul pe care eram nevoiţi să-l urcăm cel puţin de două ori pe zi pentru a ajunge la căminul unde eram cazaţi. Biţă e la Construcţii, eu la Arhitectură. Biţă e în anul doi, eu sunt în primul an, el e scund, eu sunt înalt, el e blond iar eu sunt şaten şi amândoi am fost repartizaţi în aceeaşi cameră de cămin. Aceste stranii coincidenţe au făcut să se nască o oarecare apropiere între noi, apropiere pe care alţii ar numi-o prietenie.

Toropiţi de căldura de iunie ajungem în faţa căminului. Pe când ne pregăteam să virăm stânga pentru a intra în cămin, observăm amândoi o minge spartă şi dezumflată care zăcea în mijlocul aleii. Voluntar cum îi este felul, Biţă se dă câţiva paşi înapoi, îşi ia avânt şi BUF! îi trage un şut. Mingea planează câţiva metri şi PLEOSC, cade plescăind cu un sunet pe care numai o minge dezumflată îl poate face.

Consider că e momentul ca să mă ocup puţin de educaţia numitului Biţă, aşa că îi spun:
- Frate, fii mai atent! Obiectele astea dezumflate pot fi dăunătoare sănătăţii. Dacă era o cărămidă în ea?
- Serios?
- Sigur. Au fost semnalate numeroase cazuri.

Îmi continui drumul spre intrare fără să fiu afectat de faptul că Biţă a rămas puţin în urmă. Şi instinctul nu m-a înşelat: după câteva minute apare şi el în uşă. Ne schimbăm de hainele de stradă după care, Biţă vine cu o propunere:

- Hai să stăm la geam!

Nu pot refuza oferta. Este acţiunea cea mai vizibilă şi cea mai eficientă pentru un student atunci când nu are ce face. Sesiunea era pe sfârşite, căminele erau pe cale de a fi depopulate, iar noi eram printre ultimii supravieţuitori.

Ne poziţionăm fundurile pe pervaz şi tragem aproape o sticlă de suc şi o pungă de floricele. Stăm, ne holbăm şi nimic nu se întâmplă: aleile sunt la fel de pustii, căminele de peste drum la fel de liniştite, felinarele la locul lor la fel ca şi mingea căzută de şutul lui Biţă.

- Fii atent!

Este vocea lui Biţă care îmi atrage atenţia asupra unui cuplu care se apropie de intrarea căminului nostru. Dar nimic neobişnuit nu se întâmplă afară de faptul că tipul o pupă de despărţire pe tipă până ne apucă somnul. Continuăm să ne holbăm la aerul tremurând de căldură din exterior.

- Fii atent!

Este acelaşi Biţă care încearcă să-mi atragă atenţia pe cale orală asupra unei tipe care apare în capătul aleii. Dar nici acest lucru nu prezintă cine ştie ce interes. Tipa trece prin faţa căminului precum un tren japonez şi intră în primul cămin de fete.

Tocmai mă pregăteam să cobor de pe pervaz ca să mă întind în pat pentru un somn de frumuseţe, când îl aud iarăşi pe Biţă:

- Fii atent!

De data asta este vorba de un grup de trei măgădani care, dacă ne luăm după limbajul trupurilor, caută o adresă: unul din ei are în mâini un bileţel la care se tot uită ori de câte ori ajung în dreptul vreunei intrări. Iată-i ajunşi în dreptul intrării în căminul nostru. În timp ce doi dintre ei se apropie de intrare, cel de-al treilea observă mingea dezumflată din mijlocul aleii. Se dă câţiva paşi înapoi, îşi ia avânt şi bubuie un şut năprasnic în băşica fleşcăită.

- Am pus o jumătate de cărămidă în ea, îmi şopteşte Biţă în timp ce-mi arată cu degetul mingea plutind prin aer.

Iată ce spune istoricul Neagu Djuvara într-un interviu realizat de Evenimentul Zilei

     Istoricul Neagu Djuvara vorbeşte, într-un interviu care cartografiază România politică, despre normalitate, psihoze electorale, idealuri şi realităţi dure. Cei 93 de ani în care a trăit "pe viu" un război mondial, două dictaturi şi o democraţie ciudată l-au învăţat pe Neagu Djuvara că problemele României nu se tratează cu soluţii extreme. Apatia românilor şi indiferenţa cronicizată în faţa urnei de vot sunt, în ochii profesorului, "detestabile". La celalalt capăt, speranţa infinită pusă într-un preşedinte-salvator ar fi "catastrofală". În rândurile următoare, alături de Neagu Djuvara, despre o istorie grea cu rădăcini subţiri într-un prezent ambiguu.

EVZ: Prima întrebare e cea mai simplă şi cea mai grea dintre toate. Vă duceţi la vot?

Neagu Djuvara: Sigur că mă duc. E o datorie naţională şi găsesc că abţinerea e inutilă. Poate m-aş abţine dacă aş avea impresia că ambii candidaţi, şi mă refer aici la turul al doilea de scrutin, sunt detestabili. În momentul acela nu mă duc. Ce să fac, să aleg între mucea şi căcâcea?

EVZ: Credeţi că aveţi opţiuni mai bune în primul tur?

N.D.: În turul întâi sunt moralmente obligat să votez pentru candidatul liberal, pentru că, cinstit vorbind, e mai puţin rău. Crin Antonescu e răul cel mai mic.

EVZ: Nu aţi obosit să votaţi de douăzeci de ani după principiul "cel mai puţin rău"?
N.D.: Păi, dacă nu e alţii, vorba aia. Nu e alţii! (râde)

EVZ: Aud de foarte multe ori argumentul "clasa politică e rea". Nu este ea însă imaginea perfectă a societăţii româneşti actuale?

N.D.: Ba da. Risc să supăr o mare parte dintre cititori, dar societatea românească s-a răsturnat în mod extrem de grav în cei cincizeci de ani de comunism. Şi când zic cincizeci de ani, sunt încă sub adevăr, pentru că regimul lui Iliescu n-a fost decât o prelungire a regimului comunist. Numai suprafaţa s-a schimbat. În comunism s-au întâmplat lucruri grave, iar persecutarea întregului strat de deasupra, nu numai din punct de vedere politic, a răsturnat toate valorile. Au venit ăia mai răi, mai tâmpiţi, cocoşaţii şi guşaţii. România era singura fără o elită comunistă adevărată. De altfel, chiar Ana Pauker a mărturisit de la început că partidul comunist din România are doar 900 membri. 900 la o populaţie de 18 milioane! Şi atunci cine au fost comuniştii? Oportuniştii! Au venit grămadă. Asta e meteahnă veche la noi. Românul sare imediat acolo unde îi este interesul.

EVZ: Dacă-mi permiteţi să vă răspund, comuniştii noştri au fost cei aproape patru milioane de români care în 1989 şi-au ars carnetele de partid.

N.D.: De pe o zi pe alta, majoritatea. Problema e că, dintre ei, foarte mulţi au rămas comunişti în suflet. În cei cincizeci de ani de care vă vorbeam, s-a stricat ceva în creierul acestui popor. Mai adaug ceva. Românul a fost aşa de dezgustat de ce i s-a întâmplat, încât în prezent fuge din ţară pe capete. Înainte de război, românii americani erau 120.000, foarte puţini comparativ cu americanii de origine poloneză, cehă, ucraineană. Cum se explică asta? Pe vremea veche, românul avea în suflet zicala aceea "fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea".

EVZ: Credeţi că s-a produs o dezrădăcinare?

N.D.: S-a întâmplat o schimbare a profilului etnic al românului, cetăţeanul care fugea cel mai puţin din ţara lui între ţările europene.

EVZ: Identificaţi în lipsa acestui ataşament faţă de ţară, sursele răului actual?

N.D.: E unul dintre motivele pentru care România merge atât de rău. S-a luat smântâna de pe ţară. Nu mai vorbesc de fosta boierime, care a făcut ce-a făcut, dar a murit singură. Asta nu s-a scris în nicio carte: nucleul marilor boieri este acelaşi până la 1900. Oamenii ăştia au monopolizat puterea economică şi prin endogamie şi-au perpetuat dominaţia.

EVZ: E foarte interesant ce spuneţi...

N.D.: Vă dau un exemplu impresionant. E vorba de familia mamei mele, Grădişteanu, una mai puţin cunoscută decât Bălăceanu sau Golescu. În veacul al XVII-lea, la un moment dat, unul dintre fii marelui vistier Bunea Grădişteanu, Vîlcu, la rândul său un mare boier, îl susţine în lupta pentru tron pe Gheorghe Duca. În 1678 însă, ajunge domn Şerban Cantacuzino, iar Vîlcu Grădişteanu, care fusese din partida celorlalţi, e prins, schingiuit şi tras în ţeapă. Dar fata lui Vîlcu era măritată cu fratele lui Vodă, faimosul spătar Mihai Cantacuzino. Dacă vă duceţi acum la biserica veche de la Sinaia, pe care Mihai Cantacuzino a construit-o, veţi vedea pe fresca ctitorilor, la stânga, pe acest spătar împreună cu a doua nevastă şi 18 copii, majoritatea adoptaţi. La extrema stângă însă, e prima lui nevastă, îmbrăcată în negru, ca şi cum ar fi în doliu, dar şi Vîlcu Grădişteanu. Aşa că, în acelaşi loc, îi ai şi pe călău, şi pe victimă. Erau rude. Asta e istoria Ţării Româneşti. Toţi erau rude între ei, dar se mâncau şi se omorau.

EVZ: Am putea aduce pilda asta chiar în prezent, în România de astăzi. La vârful puterii, de asemenea, toţi par conexaţi.

N.D.: Bineînţeles. Moravurile, obiceiurile rele, chiar dibăcia aceasta malignă s-au transmis. S-au perpetuat de la vechii boieri care au fost siliţi de la începuturi să se comporte aşa. Gândiţi-vă la Mircea cel Bătrân, pe care eu îl consider chiar mai mare decât Ştefan cel Mare, până şi el a fost silit să plece capul. Poate a evitat prin acest compromis transformarea ţării în paşalâc, păstrând o semi-independenţă. Această dibăcie istorică ne caracterizează.

"Românii au învăţat că boierii au fost întotdeauna trădători, în timp ce Vodă a fost mereu un patriot care se sprijinea pe popor. Nişte prostii! E o minciună istorică, un clişeu care rezistă până astăzi"

Neagu Djuvara, istoric




TRECUTUL CARE NU TRECE
"La noi, modelul unui preşedinte puternic este catastrofal"

EVZ: Vorbeaţi de opoziţia istorică dintre boieri şi domn. Nu pot să nu mă gândesc la opoziţia feroce dintre parlamentari şi preşedinte.

N.D.: M-a vizitat şi pe mine gândul acesta, să fac o paralelă între situaţii. Să ştiţi că la noi puterea a fost împărţită mereu între Vodă şi marii boieri. Acest lucru e mult mai puţin caracteristic altor ţări. În spaţiul românesc însă, puterea a pendulat mereu între aceste două extreme: ori e mai tare boierul, ori e mai tare Vodă.

EVZ: Credeţi că e periculoasă ideea unei republici prezidenţiale?

N.D.: Opţiunea mea este categoric în favoarea unei constituţii care să semene cât mai mult cu Legea fundamentală din 1923. Deşi nu mai putem avea monarhie, din păcate...

EVZ: Mai păstraţi visul acesta?

N.D.: Din motive concrete, nu. Constituţia din 1923 prevedea doar o succesiune pe linie masculină, dar Regele Mihai n-a avut băieţi. Aşa că, în momentul de faţă, mi se pare total compromisă ideea unei reveniri a monarhiei. Care n-ar fi fost o aberaţie, în orice caz, pentru că ţările europene cele mai echilibrate sunt monarhii. Chiar problema unităţii naţionale ar fi putut fi rezolvată, uitaţi-vă la Belgia, unde antipatia dintre flamanzi şi valoni o transformă pe cea dintre români şi unguri într-o floare la ureche.

EVZ: Atunci spre ce merge opţiunea dumneavoastră?

N.D.: Pledez pentru o constituţie cât mai aproape de cea din 1923. Adică, cu un preşedinte fără puteri prea mari, însărcinat cu numirea primului ministru şi cu rolul unui arbitru. Dar cu un parlament puternic.

EVZ: Sunteţi, prin urmare, adeptul unei republici parlamentare.

N.D.: Absolut. Cu atât mai mult cu cât domnul Băsescu apasă pe pedala dezgustului faţă de parlamentari.

EVZ: E ţintă facilă, să dai vina, la grămadă, pe o instituţie care, în ochii românului mediu, nu face nimic, niciodată.

N.D.: Nu e adevărat. Eu cred că este cel mai puţin rău regim pe care îl putem avea. A spus-o şi Churchill: democraţia parlamentară e detestabilă, dar e cel mai suportabil regim pe care îl putem imagina. Astăzi, modelul unui preşedinte puternic este, la noi, catastrofal. Înseamnă să ne întoarcem la Carol al II-lea, la Antonescu, la Gheorghiu Dej, la Ceauşescu. Nu se poate!

EVZ: Istoria e ciudată, domnule profesor. Poate doar Carol al II-lea să fie o figură detestată, dintre numele enumerate, dar Antonescu e un mare erou, Gheorghiu Dej se bucură de o amintire mai degrabă nesedimentată, iar Ceauşescu e mai mult bun decât rău.

N.D.: Vreţi să-mi spuneţi că opinia publică nu-i judecă prost pe aceşti dictatori. Să-i luăm pe rând. Carol al II-lea a avut mari cusururi ca individ, el fiind foarte corupt şi un exemplu personal foarte prost. Atitutinea lui nu era în linie cu ceea ce ar fi trebuit să facă un monarh. În opţiunea lui de politică externă avea însă dreptate în faţa lui Zelea Codreanu, pentru care eu am avut pasiune când eram tânăr, dar îmi dau seama că era o eroare enormă tot ce-a făcut.

EVZ: Ion Antonescu?

N.D.: Eu sunt împotriva lui, a politicilor sale şi a modului în care a condus ţara . De altfel, nici când eram tânăr nu-l simpatizam. Antonescu e un personaj foarte ciudat şi cred că românii îl iubesc tocmai pentru că nu are profilul tipic al românului.

EVZ: Vă referiţi la faptul că Antonescu a fost consecvent chiar şi în propriile greşeli?

N.D.: Mă gândesc la dârzenia lui nemaipomenită. Ştiţi cum era chemat în armată? "Câinele roşu". Chiar din punct de vedere fizionomic, Antonescu e o ciudăţenie. Eu sunt convins că dacă i-am cerceta genealogia, am afla lucruri interesante. El e de origine albaneză. Bunicul său era frizer, asta se ştie. Dar aş vrea să cunosc cine era tatăl acestui frizer. Eu am fost în Albania . Aromânii de acolo sunt tipul mediteranean clasic. Albanezul însă e aproape german.

EVZ: Ar schimba ceva din percepţia pozitivă a românilor faptul că Antonescu nu are rădăcini româneşti?

N.D.: Nu, vreau să spun altceva. Şi aici sunt neconsecvent cu mine însumi, pentru că am făcut şi eu războiul în Răsărit, iar mintea mea era lucrată de propagandă. Credeam şi eu că facem o cruciadă împotriva bolşevismului şi nu am avut conştiinţa că, trecând Nistrul, comitem o greşeală politică. Ar fi trebuit să facem ce-au făcut finlandezii, care nu şi-au depăşit graniţele. Au refuzat, "sunt vecin cu rusul de 1000 de ani şi voi mai rămâne 1000 de ani vecin cu el".. Românul a făcut însă o prostie. Antonescu a greşit din punct de vedere militar, iar din punct de vedere al simţului politic a fost lamentabil. Penultima lui întâlnire cu Hitler s-a petrecut în februarie 1944, iar l-a întoarcere i-a spus Victoriei Goga, prietena soţiei sale, "poţi să-mi pupi mâna, Hitler ne-a promis restituirea Transilvaniei". Cum îşi putea închipui acest om, de care depindea soarta a milioane de români, că în martie 1944 Hitler mai avea vreun cuvânt de spus la masa verde? O orbire politică criminală, aş spune. Antonescu credea că el e trimis de Dumnezeu să guverneze România. A fost însă o calamitate.

EVZ: Dacă tot am atins acest subiect, permiteţi-mi o întrebare sensibilă. Credeţi că armata română a comis crime de război în teritoriile ocupate după trecerea Nistrului?

N.D.: Bineînţeles. Sunt fapte consemnate. Au fost într-adevăr câţiva evrei care au tratat prost armata română în momentul în care s-a retras din Basarabia.. Un an mai târziu însă, la ofensiva din 1941, Antonescu decide că în 48 de ore trebuie expulzaţi 175.000 de oameni. Bătrâni, femei, copii au fost trimişi peste Nistru fără nicio pregătire. Neamţul, cât a fost de crud, îi caza în barăci şi le servea supă seara. Noi i-am trimis în deşert.

EVZ: Pentru a-i salva, consideră foarte mulţi astăzi.

N.D.: Lasă-mă-n pace. E ceva absolut impardonabil. În cele cinci luni în care am luptat pentru cucerirea Odessei, regimentul meu a beneficiat de serviciile a 3000 de oameni. Ştiţi câţi oameni valizi mai erau la final? 92. Dacă ai dezvălui asta unui american, ar spune că nu se poate. Uite că în armata română s-a putut! Se pare ca nemţii au vrut doar încercuirea oraşului, dar ambiţia lui Antonescu a impus cucerirea. Noi de fapt nici n-am ocupat oraşul decât în momentul în care ruşii s-au decis să-l părăsească. Şi după ce am pierdut 17.000 de soldaţi, doar pentru a intra în momentul în care sovieticii au plecat, ce face Statul Major român? Se instalează în clădirea în care fusese Statul Major sovietic, fără să cerceteze dacă nu cumva e minată. După câteva zile, a explodat clădirea. Atunci, Antonescu, într-un acces de furie, a decretat că pentru fiecare ofiţer superior să se împuşte un anumit număr de evrei. Aşa ceva nu se poate înscrie decât în categoria crimelor împotriva umanităţii. Antonescu ne pare un erou pentru că îl comparăm cu toate secăturile politice pe care le-am avut de atunci.

EVZ: E simbolul anticomunist cel mai la îndemână.

N.D.: Aşa e. E curat, e cinstit, e dârz, deci ni se pare o figură exemplară. Antonescu a făcut însă nişte greşeli enorme care ne-au costat foarte scump. Noi ar fi trebuit să luptăm în iunie 1940, nu să cedăm la ultimatumul sovietic. Am fi putut rezista câteva zile. Am fi pierdut câteva zeci de mii de oameni. Dar câştigam imens din punct de vedere politic. Poate am fi avut în timpul războiului chiar soarta Poloniei, ocupaţi de "uriaşii" de la apus şi de la răsărit. Mâncam salam cu soia câţiva ani mai devreme, dar ieşeam cu faţa curată. Pe când rezultatul capitulării din iunie 1940 e catastrofal din punct de vedere moral. Imaginea românului s-a stricat. Ruşii ne-au acuzat pentru îndrăzneala de a pătrunde cu trupe în inima ţării lor. Germanii ne-au blamat pentru că i-am trădat la 23 august 1944. Francezii şi englezii au aruncat anatema colaborării cu naziştii. Eu văd lucrurile acestea şi astăzi, când sunt întrebat frecvent de ce am făcut războiul alături de Hitler.

EVZ: Spuneţi, cu alte cuvinte, că există anumite lucruri care nu se fac niciodată, indiferent de condiţii.

N.D.: Absolut. Şi asta pentru a păstra în limite normale imaginea ta de sine. Lucian Boia va lansa luna aceasta o carte în care vorbeşte despre germanofilii din perioada Primului Război Mondial, carte în care spune un lucru pe care evităm să-l vedem: imaginea noastră în Occident este stricată. Noi suntem, iertaţi-mi expresia, cu fundul în două luntre, în permanenţă.

EVZ: Inconsecvenţa noastră e o piatră care atârnă greu şi în prezent?

Străinii ne percep negativ, ca fiind versatili, când cu unul, când cu altul. Facem doar ce ne convine nouă. Imaginea românului de şmecher politiceşte este pecetluită.

CECITATEA POLITICĂ
Cum arată "Duminica Orbului", după douăzeci de ani

EVZ: Domnule Djuvara, se aplică definiţiile clasice în politica românească? Avem cu adevărat partide? Avem un spaţiu politic conturat? Există liberali? Există social-democraţi?

N.D.: Înţeleg de ce sunteţi sceptic. Dar am putea să ne întoarcem şi în trecut şi să ne întrebăm dacă liberalii din veacul al XIX-lea au fost cu adevărat liberali în sensul occidental al termenului. Toate aceste concepte abstracte trebuie corelate la realitatea locală. Românul este cum este, are trecutul lui, are cusururile lui. Face, cum se spune, maioneza în felul lui. Eu cred că există aceste partide.

EVZ: Cât de mature sunt ele însă?

N.D.: Încă nu sunt. Mai avem nevoie de o generaţie sau două. Deşi sper că românii s-au maturizat puţin în ultimii douăzeci de ani, sunt destul de circumspect când văd că bucureştenii îl aleg pe Sorin Oprescu primar. Când votezi asemenea indivizi, înseamnă că se continuă un fel de orbire care aduce aminte de primele alegeri democratice din mai 1990.

EVZ: Spuneaţi într-un interviu: "cea mai mare greşeală pe care ar putea să o facă PNL ar fi să se alieze cu PSD".

N.D.: O şi fac. Iar Crin Antonescu, dacă ajunge printr-un miracol adversarul lui Băsescu în turul al doilea, nu poate învinge decât cu sprijinul social-democraţilor. E adevărat că istoria ne învaţă că trebuie să te faci frate cu dracul până treci puntea.

EVZ: Vi se pare Crin Antonescu capabil să "rupă pisica" în cazul în care ajunge la Cotroceni?
N.D.: Ei, aia e. That's the question! Dacă le are destul de... ştiţi dumneavoastră ce.
EVZ: Candidatul liberal pare dependent chiar în interiorul propriului partid.

N.D.: Nu-mi dau seama. Să ştiţi însă că putem avea surprize. Când deţii puterea, descoperi nişte lucruri cu totul neprevăzute. Nu trebuie să-l judeci pe om înainte de a-l vedea în exerciţiul puterii.

CE CAUŢI, NEAGULE, AICI?
"Nu văd deloc mentalitatea pe care mi-o doresc"
Libertatea electorală pare să aibă un singur efect - refuzul de a merge la urne.

Asta e o soluţie negativă absolut detestabilă. Cred că lucrurile vor mai merge prost timp de încă o generaţie, cu condiţia să nu continue hemoragia creierelor. Dacă tinerii îşi vor dori în continuare să emigreze, va fi rău. O ţară în care tineretul nu are alt vis decât acela de a-şi părăsi patria arată dramatic.

EVZ: Sunteţi chiar mai pesimist decât Silviu Brucan cu celebra sa butada referitoare la cei douăzeci de ani.

N.D.: Ne-ar trebui cel puţin o sută de ani. Trei generaţii pentru normalitate. Iar asta e o lege universală: în trei generaţii se schimbă o civilizaţie, să ştiţi. E foarte curios, dar mentalităţile ţin, în ultimă instanţă, de legi fiziologice. Ieşirea din comunism seamănă cu ieşirea din epoca fanariotă.

EVZ: Mai avem însă circumstanţele favorabile de la începutul secolului al XIX-lea?

N.D.: Asta e problema. Până la generaţia mea, se pleca ca să înveţi şi să te întorci. Când mă întreabă tinerii acum "de ce n-aţi rămas în străinătate?", o întrebare care mi-a fost pusă de o mie de ori, mă doare. Nu vad deloc mentalitatea pe care mi-o doresc.

EVZ: Dumneavoastră nu v-aţi întrebat în ultimele două decenii de ce v-aţi întors?

N.D.: Ba da. Am şi scris-o în amintirile mele, "Ce cauţi Neagule aici?". Dar, ca să fiu cinstit, trebuie să vă spun că eu am profitat de întoarcerea în ţară . De unde aş fi rămas un necunoscut printre milioanele de locuitori ai Parisului, imediat după revenirea în România am devenit o personalitate. Până la 73 de ani a trebuit să lupt teribil ca să public primele două cărţi. În România însă, editurile se bat pe mine. Cu toată enervarea permanentă pe care o am când văd ce se întâmplă în jurul meu, eu am profitat. În România m-am împlinit.

EVZ: Cum arată normalitatea lui Neagu Djuvara?

N.D.: Este foarte greu de dat un răspuns. România interbelică este pentru mine cea mai aproape de normal. Gândiţi-vă însă că noi nu ne-am pus de acord asupra a ce este românimea. Intelectualii noştri nu se înţeleg. Dacă iei ce au gândit Blaga, Eminescu sau Coşbuc despre români, nu prea găseşti corespondenţe. N-am reuşit încă să prindem într-o definiţie caracterul nostru naţional. Şi dacă nu cunoaştem asta, cum putem avea pretenţia să găsim o normalitate?

"În calitatea mea de istoric, ştiu că, de cele mai multe ori, renumele definitiv al unui creator după moarte este invers proporţional cu laudele care i s-au adus atunci când trăia. Aşa că am impresia, acum, că mi se fură ceva din renumele viitor. Aş vrea să fiu lăsat în pace şi peste 50 de ani să fiu judecat"

Neagu Djuvara, istoric

Noul chestionar pentru obţinerea permisului auto

1. Ce trebuie să facă conducătorul auto la întâlnirea indicatorului:
a) să behăie,
b) să mulgă vaca,
c) nu are nici o obligaţie, deoarece indicatorul este adresat vacilor.

2. Care vă sunt obligaţiile dacă, circulând pe drumul public, întâlniţi indicatorul alăturat:
a) să vă verificaţi de urgenţă e-mail-ul,
b) să trageţi pe dreapta la cel mai apropiat "Internet Cafe",
c) să nu circulaţi cu o viteză mai mare de 512kb/s.

3. Unde vă aflaţi dacă întâlniţi indicatorul de mai jos:
a) în apropierea unui bar sau bordel,
b) în apropierea unei maternităţi,
c) pe un drum alunecos.

4. Cum se pedepseşte depăşirea fără semnalizare:
a) cu pedeapsa cu moartea şi reţinerea permisului de conducere pentru 90 de zile,
b) cu pedeapsa cu moartea, dar fără reţinerea permisului de conducere,
c) cu pedeapsa cu moartea, amendă şi închisoare.

5. Care este ordinea de trecere în intersecţia alăturată:

a) primul va trece autoturismul roşu, pentru că se grăbeşte, al doilea autoturismul verde pentru că se grăbeşte mai puţin, al treilea autocamionul pentru că nu se grăbeşte deloc,

b) primul va trece camionul, al doilea autoturismul roşu, iar al treilea tot camionul,

c) toate cele trei autovehicule vor trece simultan în intersecţie.

6. Ce faceţi dacă întâlniţi simultan în aceeaşi intersecţie indicatoarele din imagine, situate unul sub altul ca şi în imaginea alăturată:

a) opriţi şi acordaţi prioritate, dar în acelaşi timp vă continuaţi drumul pentru că aveţi prioritate,

b) vă continuaţi drumul pentru că aveţi prioritate, după care vă întoarceţi în intersecţie şi vă opriţi ca să acordaţi prioritate,

c) nu aveţi nici o obligaţie deoarece sunt indicatoare de informare turistică.

7. Ce obligaţii aveţi la întâlnirea indicatorului alăturat:
a) să vă faceţi cruce,
b) să acordaţi prioritate preoţilor care circulă din dreapta
c) să claxonaţi în exces.

8. Circulaţi iarna pe un drum public acoperit cu zăpadă, ninge abundent şi este ceaţă; ce trebuie să faceţi:
a) vă opriţi şi aşteptaţi până vine vara, după care vă continuaţi drumul,
b) măriţi viteza şi închideţi ochii,
c) sunteţi obligat ca în această situaţie să vă echipaţi autovehiculul cu CD Player.

9. Întâlniţi într-o intersecţie un poliţist care are mâna dreaptă ridicată şi vă indică semnalul de mai jos; ce semnifică acest semnal pentru dumneavoastră?

a) nimic, deoarece este un semnal adresat conducătorilor de avioane,
b) trebuie să porniţi ştergătoarele, deoarece semnalul vă indică faptul că va începe ploaia,

c) sunteţi obligaţi să opriţi şi să acordaţi primul ajutor poliţistului, deoarece are degetul fracturat.

10. În urma unui accident auto, una din victime are hemoragii severe; aveţi dreptul să o transportaţi la spital?
a) nu, deoarece vă murdăreşte maşina cu sânge şi poate moare şi nu vă mai poate despăgubi,
b) da, dar numai în portbagajul maşinii,
c) da, dar sunteţi obligat să lăsaţi victima să conducă autovehiculul.

11. Circulaţi regulamentar pe un pod cu circulaţie pe un singur sens, iar din contrasens vine un tir circulând cu viteza de 160 km/h; ce trebuie să faceţi în această situaţie?

a) măriţi viteza ca să fiţi sigur că muriţi,

b) nu vă faceţi probleme, deoarece şoferul tir-ului procedează neregulamentar şi va suporta consecinţele legale,

c) aţi pus-o!

12. Cum se tratează rănile survenite în urma unui accident rutier?
a) se dezinfectează rana cu scuipat, după care se curăţă cu peria de sârmă,
b) se leagă rana cu sârmă ghimpată pentru a se opri hemoragia,
c) se pupă în dreptul rănii pentru a ameliora durerea.

13. Circulaţi regulamentar şi observaţi că, din spate, conducătorul unui autoturism se pregăteşte să vă depăşească; cum procedaţi?

a) măriţi viteza şi vă luaţi la întrecere cu respectivul conducător auto, până când renunţă să vă depăşească,

b) îl acroşaţi din lateral când este în dreptul dvs. astfel încât să îl scoateţi de pe partea carosabilă,

c) ieşiţi imediat de pe partea carosabilă, chiar în şanţ dacă este posibil, ca să îi daţi de înţeles că sunteţi de acord ca să fiţi depăşit.

14. Circulaţi regulamentar şi observaţi că un biciclist se prinde cu mâna de autoturismul dumneavoastră. Cum procedaţi?

a) măriţi viteza cât puteţi de mult, deoarece este posibil ca biciclistul să se grăbească,
b) măriţi viteza şi începeţi să circulaţi în zig zag, până când nu îl mai vedeţi pe biciclist,
c) scoateţi capul pe geam şi îl înjuraţi pe biciclist.

15. Sunteţi implicat într-un accident auto soldat cu victime omeneşti şi pagube materiale. Când aveţi voie să consumaţi băuturi alcoolice şi să vă drogaţi?

a) înaintea accidentului,
b) în timpul accidentului,
c) imediat după accident.

16. Aveţi voie să treceţi la culoarea roşie a semaforului?
a) probabil că nu,
b) în nici un caz nu,
c) sigur nu.

17. Ce vă avertizează indicatorul de mai jos?

a) că, în localitatea Suceava se circulă doar cu camionul,
b) că, dacă nu circulaţi cu camionul, nu o să ajungeţi la Suceava,
c) că, dacă mergeţi spre Suceava, o să fiţi lovit de un camion.

18. Cine procedează greşit în situaţia următoare?

 a) conducătorul tramvaiului, pentru că nu se apropie de trotuar,

b) conducătorii motocicletelor, pentru că vor sa intre în tramvai cu tot cu motociclete,

c) pietonii pentru că nu au motociclete.

DRAGII MEI PARTENERI DE BLOGĂREALĂ

Dragii mei Adrian, Andrei, Broscuţă, Ştrumfiţă, Mielu şi... nu vă mai enumăr pe toţi pentru că sunteţi mulţi, un lucru rău mi s-a întâmplat săptămâna asta.

Gospodar cum mă ştiţi, obişnuiesc să-mi redactez şi să îmi salvez într-un fişier Word întâmplările pe care mi le amintesc, câte una, câte două, după cum îmi revin din memorie. Ulterior, în fiecare duminică seara, selectez 7 dintre ele şi le programez apariţia pentru săptămâna ce vine. Ei bine, în acest fişier (care ajunsese la peste 169 de pagini Word) s-a cuibărit un virus rău şi nemilos. Iar un antivirus tembel şi la fel de nemilos, dând de virus, mi-a şters tot fişierul! Asta a făcut ca tot timpul meu liber să îl consacru încercărilor de recuperare şi restaurare a respectivului fişier, în detrimentul atenţiei pe care o acordam citirii şi comentării blogurilor voastre. Din păcate, această situaţie se va menţine şi săptămâna ce vine pentru că până acum nu am avut succes.

Sper ca zilele ce vor urma să-mi fie mai favorabile dar, chiar dacă nu mai am atât timp ca să citesc postările voastre, sunteţi în sufletul meu permanent.

Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Întâmplări cu Haplea

   Personal sunt prea tânăr ca să fi prins acele momente, dar am văzut în revistele de epocă benzile desenate cu acest personaj. Haplea era un personaj scund, rotofei, cu buze groase, care purta în permanenţă un melon şi era caracterizat de prostiile pe care le făcea cu obstinenţă. Orice situaţie, cât de simplă, care ar fi fost rezolvată cu cea mai mare uşurinţă chiar de un copil, pentru el devenea sursa unui şir de prostii şi lucruri făcute fără cap. Dacă nu mă înşeală memoria, pe nevastă-sa o chema Frusina (după ce am scris aceste rânduri am căutat pe Internet o poză cu el şi am avut dovada că memoria nu m-a înşelat).

   Ei bine, de atunci au trecut mulţi, foarte mulţi ani şi am avut elemente care m-au determinat să cred că personajul e de domeniul trecutului. Ei bine, m-am înşelat. Haplea nu a fost un personaj de benzi desenate şi nu a dispărut odată cu trecerea anilor. El este real, trăieşte şi să mişcă printre noi în diferite zone ale ţării. Ultima dată l-am văzut acţionând în Paşcani.

   Pe TVR văd la emisiunea de ştiri un reportaj periculos. Este vorba de faptul că, nişte oameni dintr-o localitate de lângă Paşcani au găsit îngropate pe câmp o mulţime de obuze neexplodate cu care au umplut o căruţă, intenţionând să le ducă la un centru de colectare a fierului vechi. Aici avem ocazia să vedem cuplul Haplea-Frusina în plină acţiune. Ştiau că sunt obuze, faptul că aveau corpul întreg era o dovadă suficientă pentru orice retardat că e posibil să nu fi explodat, dar ei le încarcă în căruţă! Mai mult, ca să termine în glorie prostia începută, se duc cu căruţa la centrul de colectare cu speranţa că vor lua ceva bani buni pe atâta mormanul de fier! Culmea culmilor ar fi fost ca cei de la centrul de colectare să le preia şi să le predea spre topit! Cu siguranţă că explozia de bucurie i-ar fi omorât...

   Dar staţi, nu vă grăbiţi. Asta a fost prostia mică. Cea mare este că Poliţia, după ce-i interceptează, duce căruţa plină ochi cu obuze neexplodate prin oraşul Paşcani până în faţa secţiei de Poliţie pentru a se face constatarea! Fraţilor, mai scriu odată pentru că nu mi-a venit să cred ochilor şi urechilor: au plimbat căruţa plină cu obuze neexplodate printr-un oraş până la secţie pentru constatarea geniştilor! În condiţiile în care, după spusele reporterului, explozia ar fi spulberat totul pe o rază de 500 m în jurul ei. Adică jumătate din oraş, dacă avem în vedere că Paşcani nu e Paris. Declar cu mâna pe inimă că e cea mai mare prostie văzută şi auzită în ultimii 17 ani şi 4 luni. Să periclitezi viaţa şi bunurile a jumătate din locuitorii unui oraş pentru ca geniştii să constate că sunt obuze neexplodate, ei bine, mi se pare mult prea mult...

   Dar, cu siguranţă, este o dovadă de netăgăduit că Haplea trăieşte şi se mişcă printre noi. Ultima dată a fost văzut la Poliţia din Paşcani.

Pachetul de ţigări dăunează grav sănătăţii!

   Văleu, vor zice mulţi dintre voi, mai ales cei fumători, ăsta s-a scrântit! Cum adică, nu sunt de ajuns pozele sinistre de pe pachetele de ţigări şi toate campaniile anti-fumat, acuma vine şi ăsta să ne prezinte Power Point-uri plicticoase şi să ne ţină morală despre efectele dăunătoare ale fumatului? Să ne umple creierii cu statistici aiuritoare şi comentarii făcute de medicii specialişti? Nu! Aşa ceva nu acceptăm! Să-şi vadă de blogul lui şi să ne lase în pace cu ale noastre.

   Dragii mei, dacă aţi gândit aşa, atunci aţi gândit eronat, ca să nu zic greşit. Asta pentru simplul fapt că nu aţi citit cu atenţie titlul articolului. Haideţi s-o facem împreună: PACHETUL de ţigări dăunează grav sănătăţii. Eu m-am referit la PACHET, nu la ţigări, ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, e ceva cu totul diferit. Cu spirit critic cum vă ştiu, veţi zice: bine, bine, dar ce are marfa cu ambalajul? Ehe, are şi încă multă. Haideţi să vă explic. Pentru asta, vom lua un caz ipotetic ce conţine două noţiuni absurde: să presupunem că eu m-am apucat de fumat şi că vin acasă cu metroul şi cu autobuzul, iar în pauza necesară schimbării celor două mijloace de transport, îmi aprind o ţigară. În ambele mijloace de transport călătoresc în picioare, ţinându-mă de bară.

   Prima noţiune absurdă este că eu m-am apucat de fumat. E atât de absurdă încât mă bufneşte râsul şi nu mai pot scrie. A doua noţiune absurdă e că mă ţin de bară. După ce am văzut o mulţime de indivizi care, după ce strănutau în palmă, îşi puneau mâna la loc pe bară, cred că e uşor să vă imaginaţi de ce refuz cu îndârjire să o folosesc. Şi nu renunţ la acest principiu cu riscul de a fi înjurat de toţi călătorii din mijloacele de transport (iar unii dintre ei o fac întemeiat pentru că au bătături).

   Ei, acestea fiind spuse, haideţi să trecem la rezolvarea cazului. Presupunem că am plecat de la serviciu, mă sui în metrou unde nu găsesc locuri libere, aşa că parcurg cele două staţii în picioare ţinându-mă de bară. Ajung la destinaţie, cobor şi merg în staţia RATB. Cum autobuzul nu mai vine, bag mâna în buzunar, desfac pachetul de ţigări cu filtru din dotare, desfac capacul pachetului, apuc o ţigară, o bag în gură şi o aprind cu bricheta. Gesturi şi fapte banale, nu? Da, dar vă rog să reţineţi gestul extragerii ţigării: ţin pachetul într-o mână, desfac capacul pachetului cu cealaltă mână, iar tot cu ea APUC ŢIGARA DE FILTRU şi o bag în gură! Acum v-aţi prins? Pun mâna plină de microbi şi murdării colectate de pe barele mijloacelor de transport în comun pe filtrul pe care apoi, îl bag în gură. Si, odată cu el, microbii depuşi de mâna murdară. Soluţia? Aţi ghicit-o! Ţigările să fie ambalate cu filtrul orientat spre fundul pachetului.

   Acesta a fost cazul ipotetic prin care am încercat să vă dovedesc că pachetele de ţigări pot fi dăunătoare sănătăţii. L-am considerat ipotetic deoarece am presupus doar o condiţie de murdărire a mâinilor. Imaginaţia voastră şi viaţa de zi cu zi vă pot aduce înaintea ochilor multe alte posibilităţi de a avea mâinile murdare.

Un Paracetamol

Sunt în tren, în drum spre o localitate din provincie. A trebuit să plec în această delegaţie tocmai acum, când a început frigul şi iarna e aproape. Deşi sunt îmbrăcat gros, asta nu ţine de cald în vagoanele friguroase. Compartimentul nu e plin: la geam, faţă în faţă, stau tatăl şi fiul, urmez eu lângă copil şi mama lui în faţa mea. Lângă mine mai este un domn, care dă dovadă de o competenţă deosebită în abordarea călătoriilor pe tren întrucât, imediat ce s-a aşezat pe banchetă, şi-a tras haina peste ochi şi a început să soilească. Este încă întuneric şi geamul s-a aburit. Puştiul, de vreo trei anişori, este deosebit de energic şi nu stă locului nicio clipă. Ca să-l mai liniştească, tatăl îi desenează pe condensul de pe geam o casă. Nu e frumoasă, nici urâtă, dar pentru oricine arată a casă.

- Ia uite ce ţi-a desenat tata! zice bărbatul satisfăcut de opera lui. Ia spune-i lu’ mami ce ţi-am desenat aici.
Copilul se uită chiorâş la desen preţ de o secundă şi răspunde scrâşnind din dinţi:

- Un Paracetamol!
Cei doi părinţi se uită puţin nedumeriţi unul la altul, apoi încearcă să vadă reacţia mea. Mă prefac absent şi urmăresc cu mare atenţie întunericul de afară. Încurajat de privirile soţiei, omul desenează de data asta o maşină. Nu e un model de marcă, dar se vede clar că e o maşină.

- Ooo, ia uite ce a desenat tati acolo! încurajează mama copilul cel agitat. Ia spune lu’ mami ce a desenat tati?
Copilul aruncă privirea chiorâşă, devenită de acum obişnuită, şi răspunde cu dinţii strânşi:

- Un Paracetamol!
Instantaneu, toţi trei schimbăm priviri năuce. Simt că oamenii au nevoie de ajutor, aşa că intervin şi desenez un vapor. Un desen de care sunt chiar mândru ce bine a ieşit.

- Ooo, ia uite ce frumos a desenat nenea, formează cei doi un canon ad-hoc. Îţi place? continuă mama.
Copilul dă din cap a aprobare.

- Ia spune-i tu lu’ nenea ce e desenat acolo, pe geam, intervine tatăl.
Copilul revine cu aceeaşi privire chiorâşă şi statutează cu dinţii strânşi:

- Un Paracetamol!

Noroc că nu mai am decât două staţii de mers. Oricum, după ce cobor, voi merge să-mi cumpăr un Paracetamol.

Ce face Crina Coco Popescu la 14 ani

Se pare că un deficit de vitamine m-a făcut să cad în păcatul de a scrie ceva despre fotbalişti.

Dar am recuperat rapid, aşa că vă promit că n-o să mai fac. Iar ca o dovadă sinceră că mi-am revenit, este că astăzi voi scrie iar despre copii minunaţi. Despre acei copii minunaţi care, prin comportarea lor serioasă şi consecventă ne arată cât se poate de clar că sunt mai maturi şi mai înţelepţi decât adulţii.

Cu ceva timp în urmă scriam despre Alina Popescu. Astăzi voi scrie câte ceva despre altă fetiţă minunată (erh, ce ne facem cu băieţii, rămân de căruţă?) pe nume Crina Popescu. Este o copilă de 14 ani, deosebit de consecventă, ajutată de părinţii ei care se arată deosebit de devotaţi. Ei bine, ce a făcut Crina? Mai nimic. A escaladat şi ea un munte, acolo, ce mare scofală! Ce dacă e cel mai înalt din America de Sud? Cam astea ar fi concluziile dacă prospectezi mass media noastră. Exceptând PRO TV-ul care i-a consacrat un reportaj de câteva minute, precum şi vreo două ziare de sport care au făcut referire la performanţa ei, nimeni nu a considerat că este o ştire care să ţină paginile ziarelor. Sunt mulţi acei părinţi care se plâng de modelele greşite alese de copii lor. Dar nimeni nu face nimic pentru a remedia situaţia. Iată, acum ar fi avut un model bun de arătat copiilor. Dar nu am auzit ca cineva să fi luat atitudine. Mai mult, printre acei părinţi care reclamă carenţele educative ale copiilor lor, sunt şi cei care citesc tabloidele din scoarţă în scoarţă, cărora nu le scapă nicio emisiune de-a lui Capatos, Morar sau Brancu. Îi văd dimineaţa în autobuz sau în metrou cum sorb ziarele sau rubricile de scandal. Oare niciunul dintre aceşti părinţi scandalizaţi de proasta educaţie a progeniturilor nu lucrează la aceste publicaţii, nu participă la aceste emisiuni de bârfă, nu scriu la revistele pentru tineret pline de sex şi apologii ale nimicului? E mai educativ să ni se spună cu cine s-a culcat sau certat cutare vagaboandă decât să ni se prezinte un asemenea copil minunat? Ne este mai util nouă, ca părinţi? Le este mai util copiilor noştri? Îi va ajuta cu ceva în viaţă dacă află că Delia e disponibilă? Nu le-ar fi mai util să vadă ce înseamnă adevărata dăruire, munca şi seriozitatea? Văzând modul cum a fost tratată performanţa acestei fetiţe, singura concluzie la care pot ajunge este că da, copiii noştri duc lipsă de modele.

Pentru că ceea ce ni se prezintă nouă nu sunt modele. Iar ceea ce a realizat Crina este un model nu numai pentru copiii noştri, ci chiar pentru noi, adulţii. Să fii sănătoasă, Crina, şi să-ţi împlineşti dorinţele!

Mutu m-a lăsat mut

Vă declar pe cuvânt de onoare: nu am fost la niciun meci de fotbal pe stadion, nu am vizionat niciun meci de fotbal la televizor, nu am ascultat niciun meci de fotbal la radio, nu cunosc nimic despre niciun fotbalist, nu am făcut niciodată, cu nimeni, vreun comentariu legat de fotbal. Iar unul din motivele pentru care am această atitudine faţă de fotbal, este că, atunci când deschid televizorul sau aparatul de radio şi urmează “Ştiri sportive”, ei bine, la aceste ştiri nu se vorbeşte decât despre fotbal. Şi, vreau, nu vreau, măcar până schimb postul, tot aud de numele Mutu. Mai mult, cu câteva zile în urmă am citit într-un ziar de seară un articol despre ultima lui prostie. Aşa că, având în vedere cele de mai sus, tot ce va cuprinde acest articol rămâne la stadiul celei mai subiective păreri.

Articolul din ziar se referea, evident, la faptul că respectivul a fost găsit pozitiv la ultimul control antidoping. Mai mult de atât, acum a fost A DOUA oară în ACEST AN când a fost găsit pozitiv, după ce trecuse cu timp în urmă printr-o experienţă similară care a avut ca rezultat excluderea lui dintr-o echipă. În mod absolut normal, se naşte prima întrebare:

- De câte ori trebuie să fie găsit pozitiv la controlul antidoping un sportiv pentru a se ajunge la concluzia că lui nu îi place să facă sport, ci să se drogheze?

Pentru că, la un asemenea număr de cazuri, nu se mai poate pune problema lui „a greşit şi el săracu’” sau „ei, nu a fost atent” sau „are duşmani care îi vor răul” sau „medicul trebuia să-l urmărească” şi alte bazaconii asemănătoare. În această situaţie voi credeţi că a greşit? Eu nu.

În articol, tatăl lui ne dă amănunte considerate relevante pentru caz. Prima afirmaţie este că el a luat “pastilele”, deci pluralul, nu una singură, crezând că sunt naturiste. Voi credeţi că un sportiv de performanţă ia pastile naturiste pentru slăbit aşa, din senin, când stă la un şpriţ cu neamurile? Că are nevoie, admiţând că nevoia e reală, de aşa ceva când are un batalion de medici la uşă? Eu nu.

Amănuntele continuă cu afirmaţia că a luat aşa, din curiozitate. Voi puteţi crede că un sportiv adult, la vârsta şi performanţele lui, ia „o pastilă” de slăbit din curiozitate? Ca să vadă ce? Voi credeţi că el se aştepta ca doar o singură pastilă să-şi facă efectul instantaneu şi să plece mai slab de la masă? Eu nu.

În articol se pomeneşte de faptul că pastilele erau la mama lui în poşetă, urmând să le dea unei rude din Italia de-a soţiei lui Mutu. Voi credeţi că o persoană care lucrează în cadrul unei ambasade din Italia, care are o nepoată (soţia lui Mutu) atât de bogată, căsătorită cu un am atât de bogat ca Mutu, are nevoie să-i aducă cineva pastile de slăbit cumpărate în Piteşti? Eu nu.

Şi mai am o nedumerire. Din acelaşi articol, reiese că toată întâmplarea s-a petrecut la masa de Crăciun. Voi credeţi că nişte oameni normali şi care nu se văd cu lunile, se strâng la masa de Crăciun ca să-şi transmită cutii de pastile naturiste de slăbit şi stau la masă cu cutiile în poşetă? Eu nu.

Asta a fost. Repet că aceste sunt părerile mele, adică ale unei persoane neautorizate şi necalificate nici măcar pentru postura de microbist.

Cei 50 de mici

Suntem un colectiv pe cât de tânăr, pe atât de harnic. În mod absolut normal, un consum mărit de energie impune asigurarea unor cantităţi sporite de proteine şi vitamine liposolubile pentru a nu da în damblageală. De acest lucru ne îngrijim cu toţii la fiecare chenzină în bodega lui nea Fane, aflată în apropierea serviciului. Pentru că orice regim medicamentos impune o anumită rigoare în respectarea lui, nici noi nu lipsim în zilele de chenzină de la tratamentul ambulatoriu ba, cred că au fost şi cazuri de tratamente suplimentare cu ocazia vreunei prime. Efectele sunt palpabile şi vizibile: toţi avem burţile bine accentuate, iar culoarea nasurilor tinde uşor spre vineţiu. Cu toţii aşteptăm nerăbdători momentul când nea Fane ne va anunţa că a început să facă abonamente. Suplimentul proteic ingurgitat constă în mici sau cârnăciori olteneşti cu caşcaval, iar cel de vitamine liposolubile în bere. Cantităţile diferă de la om la om în funcţie de gradul de extenuare la care a ajuns. Eu, Georgică sau Nicuşor suntem dintre membrii fondatori, ceea ce incumbă unele responsabilităţi: verificarea prezenţei, chemarea ospătarilor, stabilirea bugetului consolidat, emiterea comenzilor centralizate etc. Tratamentul durează de mai bine de un an, iar rezultatele evidente atrag mereu noi pacienţi. Astăzi suntem mai extenuaţi ca niciodată. Colac peste pupăză, activitatea responsabilă de membrii fondatori ne-a solicitat un consum sporit de energie. Mă uit la Georgică şi el se uită la mine. Privirile ne sunt încă limpezi, aşa că ne vedem destul de bine.

- Câţi? aud un sunet ca un sughiţ provenind dinspre Georgică.

E clar că se referă la numărul de mici. Mă gândesc preţ de câteva secunde şi îi răspund:

- O facem lată?

Omul dă violent din cap a aprobare. Se pare că şi pe el extenuarea l-a dus la limită.

- Hai să luăm mai mulţi, ca să ne simţim şi noi odată bine.

- Câţi? aud acelaşi sughiţ.

E posibil ca, din cauza extenuării, să-i fi rămas un releu blocat. Îmi fac socoteala că nu ne grăbeşte nimeni, aşa că dau verdictul:

- 50.

- 50 de căciulă? întreabă neutru Georgică.

- Da, răspund cu sec.

Observă că în jurul nostru s-a aşternut o oarecare linişte. Doar în capătul crâşmei, un ospătar încearcă să mai dea nişte comenzi la bufet, dar este adus rapid şi el la tăcere de colegii curioşi.

- Chifle? continuă Georgică interogatoriul.

- Două. De căciulă, precizez eu de data asta. Nu vreau să ne îngrăşăm cu prea multe, continui eu precizările.

- Bagă! sună ordinul lui Georgică.

Nu aştept să fiu mustrat pentru neîndeplinirea unui ordin, aşa că îi fac semn ospătarului care asistase la toată discuţia şi îşi făcea cruci discrete. Ceilalţi pacienţi au refuzat să mai facă vreun tratament pe motiv că li se face rău numai auzindu-ne. După ce ne precizează că va dura ceva timp, ospătarul pleacă, dar din doi în doi metri se uită peste umăr la noi. Într-adevăr, a durat ceva până au apărut doi ospătari, fiecare cu un platou cât toate zilele pe braţe, cu micii făcuţi stivă. Însoţiţi de nea Fane patronul care a ţinut să ne precizeze să mâncăm liniştiţi pentru că va suna el familiile noastre. Şi am început, eu şi Georgică să devorăm cei 50 de mici de căciulă. Cu două chifle. Aşa cum spuneam, nu ne grăbea nimeni. Procesul terapeutic a durat ceva peste trei ore, dar am mâncat şi chiflele. Cu public strâns în jurul nostru ca la şahiştii din Cişmigiu. Despre efectele adverse ale tratamentului nu mai are rost să vă povestesc. Cert este că am scăpat cu viaţă. Dar niciodată de atunci nu am putut mânca mai mult de zece mici.

Aventuri din Rezistenţă

Sunt cu Alex, prietenul meu, în vacanţă la mare. Ca să avem o combinaţie optimă între independenţă şi cheltuieli reduse, suntem cazaţi la o rudă de-a lui, undeva în apropierea gării din Constanţa. Seara nu începuse şi, ca să ne încălzim puţin, ne aşezăm la o partidă de Pinacle. Prilej pentru Alex de a-mi povesti o păţanie la care participase tatăl lui pe vremea când era mai tânăr, mai precis, pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Acesta (adică tatăl lui) avea mai mulţi fraţi: unul în Rusia, unul în Canada şi unul în Franţa. Cel din Franţa, să-l numim în continuare Jean, era un patriot înflăcărat, ceea ce l-a făcut să se înscrie în Rezistenţa franceză. Venind spre casă într-o seară, se opreşte la o tutungerie şi cumpără un bilet de loterie. Îl bagă în portmoneu şi îşi vede de treburile lui. Peste câteva zile, un prieten de-al lor, infiltrat în rândul Gestapo, vine să îl anunţe că i-a văzut numele pe o listă cu cei care urmau să fie deportaţi în lagăr. Fără să mai stea mult pe gânduri, Jean îşi strânge câteva lucruri, îşi ia rămas bun de la soţie şi pleacă ca să se ascundă la partizani, în maquis. Trec câteva săptămâni până când, într-o seară, stând în jurul radioului ca să asculte ştirile BBC, crainicul postului anunţă:

- Azi a fost tras număr câştigător la loteria franceză. Acesta este...

Brusc, Jean îşi aduce aminte de biletul lui, îl scoate şi vede că e cel câştigător. După minute bune de râs şi bucurie generale, în mintea tuturor încolţeşte întrebarea esenţială: bine, bine, câştigător, dar cum să intre în posesia banilor? Jean era urmărit şi pe lista Gestapo. Orice apariţie publică putea însemna condamnarea lui la moarte. După sfaturi şi propuneri din cele mai felurite, se ajunge la un consens: îl vor ruga pe un prieten de-al lor din Paris, doctor, ca să îi ducă biletul câştigător soţiei lui Jean şi aceasta să ridice premiul. Zis şi făcut. Doctorul era un om cu mult tact şi ar fi ştiut cum să abordeze problema fără să îi provoace un şoc femeii. Ajunge doctorul la uşa femeii, sună şi aceasta îi deschide. Un schimb scurt de amabilităţi şi aceasta îl pofteşte în casă. Ştia de unde vine şi aştepta cu mare nerăbdare veşti de la soţul ei.

- Ei, ce mai faceţi, stimată doamnă? deschide bunul doctor discuţia.

- Eh, ce să facem, răspunde femeia, cu greutăţile războiului.

- Da, dar acum ar trebui să vă fie oarecum mai uşor, având în vedere că sunteţi singură. Cheltuielile au scăzut, încearcă el să lege subiectul.

- Ce uşor, ce singură? răspunde ea. Preţurile au crescut enorm, trebuie să cumperi totul de la ‘negru’, vai de capul nostru.

- Da, aşa e, recunoaşte bunul doctor, dar dacă ai norocul să câştigi la loterie, ai scăpat de necazuri.

- Ehe, domnul meu, răspunde femeia sceptică, şi mă rog cine câştigă la loterie? Cumva toată lumea? Doar unul, aşa că...

- Da, stimată doamnă, continuă doctorul, dar acel ‘unul’ puteţi fi chiar dumneavoastră. De exemplu, ce aţi zice dacă eu vin şi vă spun că Jean e câştigătorul marelui premiu? Femeia se gândeşte preţ de câteva secunde şi îi răspunde:

- Ce să zic? Împart premiul pe din două cu dumneata.

Şi doctorul a căzut jos mort de atac de inimă.