Plecarea cu trenul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Încerc să fiu un tată grijuliu, aşa că o însoţesc pe fiica mea la gară, ea urmând să plece într-o scurtă plimbare la o prietenă. Găsesc loc de parcare, înhaţ bagajele şi, fuga la panou, ca să vedem de la ce linie urmează să plece. Identificăm anunţul şi ne îndreptăm spre linie. Mai sunt şapte minute până la plecare, timp suficient după părerea noastră. Întreb copila:
- Ce număr are vagonul?
- Şapte, îmi răspunde ea după o sumară examinare a biletului.
Mă uit la vagon, nicio plăcuţă de identificare. Ne urcăm în vagon pe la ultima uşă, iar după câţiva metri de mers pe culoar, dăm de un controlor. Jovial, acesta ne informează că vagonul 7 este în capătul celălalt al trenului. Coborâm urgent şi o luăm la fugă pe peron, cu bagajele fluturând. Ajungem la capătul celălalt al trenului, ne suim în vagon şi o întreb:
- Ce loc ai?
- 32, îmi răspunde ea după o la fel de sumară examinare a biletului.
Încep să caut compartimentul cu acest număr de loc, dar nu dau de el. Iată că apare un alt controlor care îmi reproşează că nu suntem atenţi, pentru că vagonul nostru este la capătul din spate al trenului. Coborâm în fugă şi, uzi de transpiraţie, ne repezim iarăşi la ultimul vagon. Ne suim şi încep să caut compartimentul. Fericit, dau de numărul căutat, numai că locul era ocupat de o femeie. Nu aştept şi forţez:
- Doamnă, se pare că aţi greşit locul!
- Zău? De ce? întreabă ea puţin iritată.
- Pentru că noi avem acest loc, iar dumneavoastră l-aţi ocupat în mod samavolnic.
- Dar acesta este numărul de pe biletul meu!
- Să fiţi sănătoasă! Vă rog să-mi arătaţi biletul, îi solicit eu mai grav ca un şef de tren.
Minutele treceau, îmi era frică să mă uit la ceas. Femeia se scotoceşte prin poşetă şi-mi arată biletul. Era clar, vagonul 7, locul 32. Luminat de un moment de inteligenţă, mă răstesc la copilă:
- Ia dă-mi şi tu biletul!
Speriată, fata scoate biletul din poşetă şi mi-l arată. Cerule milostiv! Era numărul 32, dar vagonul 4. Aici, simt nevoia unei scurte precizări. Până la acest moment, copila fusese fâţâită de tac’su cu maşina oriunde şi oricând avusese nevoie aşa că, în ceea ce priveşte călătoria cu trenul, experienţa ei era nulă, ca să nu zic zero. Uitând de o elementară politeţe, iau bagajele şi plec în fugă fără să-mi mai cer cuvenitele scuze. Femeia rămâne debusolată complet, pentru că nu îi spusesem nimic referitor la numărul greşit de vagon. Alergăm cu bagajele lovindu-ne peste picioare spre capătul celălalt al trenului şi, oripilat la gândul că trenul ar putea pleca, iau fata pe sus şi ne suim într-un vagon la întâmplare. Întreb un civil şi, minunea minunilor, era exact vagonul căutat de noi. Tremurând de bucurie, ne suim spre compartimentele de la etaj, unde ni se spusese că se află locul copilei. Ajunşi acolo, altă surpriză, locul era ocupat de o tânără care se dovedea afiliată unui grup destul de numeros împrăştiat pe locurile vicinale. Mă reped la ea fără milă, deşi viaţa îmi era într-un real pericol, având în vedere măgădanii aflaţi în jurul ei:
- Domnişoară, te rog să eliberezi imediat locul!
În mod curios, rămân în viaţă, mai mult, după un scurt schimb de informaţii cu măgădanii din echipă, tânăra se mută pe un alt loc. Las copila să se aşeze, pun bagajele în plasă şi sunt interpelat la modul amabil de un tip din gaşcă:
- Nu vă supăraţi, aveţi locul la clasa I-a? Că aici e clasa I-a, completează el neutru.
Simt cum tensiunea mea arterială urcă lejer spre valoarea 24. Îi cer copilei biletul spre a-l examina mai atent cu proprii mei ochi: Da, acesta era crudul adevăr, vagonul se potrivea, locul se potrivea, doar clasa era a II-a. Scol copila dintr-o mişcare şi, fără o vorbă, înhaţ bagajele împingând-o pe scări în jos spre clasa a II-a. Găsesc imediat locul, o aşez cu forţa, pun bagajele în plasă, o sărut şi o zbughesc spre ieşirea vagonului. Cobor şi, dominat de cele mai înalte sentimente de calm şi mulţumire, mă aşez în dreptul geamului ei. Era clar că, până la plecare, mai erau chestiuni de secunde. O văd că se ridică şi începe să facă gesturi necontrolate la geam. Nu obişnuieşte să bea, aşa că intru în alertă. Faţa mea trădează o neînţelegere totală a gesturilor pentru că o văd că îmi face semn să mă deplasez la uşa vagonului. Apare şi ea disperată, spunându-mi:
- Tata, mi-am uita poşeta!
- Unde? strig eu folosind ultimele resurse proteice.
- Nu mai ştiu.
Mă gândesc să reiau filiera invers, aşa că mă reped iarăşi în vagon, urc scările în treapta a treia, mă reped la locul ocupat vremelnic de copilă şi văd poşeta ei lângă geam. Tânăra îşi reluase locul şi se uita la mine cu ochi măriţi de spaimă.
- Să nu spui un cuvânt, şuier eu privind-o nemilos.
Smulg poşeta, cobor scările, mă reped la copilă să i-o înmânez, ies cât pot de repede şi trenul se pune în mişcare.
Când te gândeşti câte poate face un om în şapte minute!
Să auzim de bine!