Intrusul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În colectivul nostru a fost implementat un intrus. E inginer. Şi cu asta ne omoară. Şi noi suntem, dar nu ne lăudăm. În schimb, Dorel nu pierde nicio ocazie de a-şi etala calificarea. A devenit obositor şi penibil. Până şi doamna Timofte e agasată. Şi ea nu e fiştecine. E mai în vârstă ca noi, e nevastă de director şi până la Dorel, nasul ei avea nivelul cel mai ridicat. Onest cum sunt, discut orice problemă, indiferent cât de gravă, cu soţia mea, aşa că abordez şi acest subiect: ce facem cu Dorel? Discuţia se prelungeşte în timp ce intrăm într-o alimentară. Văd pe un raft favorita mea, brânza de Roquefort şi exclam:
- Brânză de Roquefort!
- Da, îmi răspunde ea, ai dreptate, brânza de Roquefort e soluţia.
O privesc abulic preţ de câteva secunde. Ce-i spun şi ce-mi răspunde? Dar mă luminez. Da, aşa vom face. A doua zi mă scol mai devreme şi ajung înaintea tuturor la birou. Am în dotare o bucată de vreo cincizeci de grame din brânza cumpărată cu bani grei şi, cu mişcări abile, desfac capsula microfonului de la telefon, plasez acolo cu multă atenţie o porţie şi închid capsula la loc. Restul de brânză l-am lipit cu bandă adezivă în spatele sertarului biroului unde lucrează ipochimenul. Viaţa noastră a continuat la modul normal preţ de vreo şase-şapte zile. Sincer să fiu, uitasem de brânza plasată pentru că nu apăruse niciun efect concret. Dar iată că, într-o zi, pe la ora zece, sună telefonul. Răspunde Dorel, vorbeşte câteva minute, închide şi se duce la biroul lui. Imediat, telefonul sună din nou. Fiind cea mai apropiată, doamna Timofte răspunde, vorbeşte câteva minute, închide, după care se adresează cu un ton acru lui Dorel:
- Dorele, poate că ar fi bine să te mai speli şi tu pe dinţi.
Hopa, bomba explodase! Toţi suntem ochi şi urechi.
- Cum adică, doamnă? De ce să mă spăl? întreabă el uşor iritat.
- Cum de ce? vine răspunsul nervos al femeii. Îţi miroase gura cumplit. Uite! continuă ea, a prins miros şi capsula telefonului după ce ai vorbit tu.
Dorel sare de la birou şi se apropie de telefon. Doamna Timofte ridică receptorul şi ni-l arată:
- Poftim, vedeţi şi voi cum pute după ce a vorbit Dorel.
Din păcate pentru el, femeia are dreptate: receptorul pute de trăsneşte. Lipsit de tact, Dorel se apropie de ea oarecum ameninţător şi încercă să îi sufle în faţă ca să o convingă de adevărul spuselor lui. Femeia sare ca arsă făcându-şi vânt cu mâna în dreptul feţei:
- Dorele, cum îţi permiţi? Dumnezeule, cât poţi fi de neruşinat? Şi iese trântind uşa. E clar, s-a dus la şeful. Trec fix trei minute. Apare şeful, încruntat ca întotdeauna, însoţit de madam Timofte.
- Dorele, i se adresează şeful, dumneata ai auzit de ceea ce se numeşte igienă?
- Am auzit, şefu’, dar să ştiţi că mă spăl pe dinţi în fie...
În timp ce vorbeşte, şeful se deplasează prin birou aşa cum îi este obiceiul, mişcare care îl face să ajungă în dreptul biroului nefericitei victime.
- Dumnezeule! îl întrerupe şeful consternat. Cum îl suportaţi? Pute locul sub tine, Dorele! Locul ĂSTA pute a hoit, continuă el arătând scârbit biroul lui Dorel. N-am mai întâlnit aşa ceva, continuă el vădit oripilat.
Fără să ne prefacem, ne apropiem cu cea mai mare curiozitate. Duhoarea emanată de bucata de brânză plasată strategic se făcea simţită din plin.
- Ei, vedeţi şefu’ ce trebuie să îndurăm noi în fiecare zi? băgăm noi paie pe foc.
- Voi sunteţi vinovaţi că nu mi-aţi spus mai demult. Şi iese nervos.
De a doua zi, Dorel nu a mai lucrat cu noi în birou. De mirosul din birou am scăpat cam în două săptămâni. Iar pe madam Timofte am privit-o ca pe prietena noastră.
Să auzim de bine!