Cei 50 de mici

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Suntem un colectiv pe cât de tânăr, pe atât de harnic. În mod absolut normal, un consum mărit de energie impune asigurarea unor cantităţi sporite de proteine şi vitamine liposolubile pentru a nu da în damblageală. De acest lucru ne îngrijim cu toţii la fiecare chenzină în bodega lui nea Fane, aflată în apropierea serviciului. Pentru că orice regim medicamentos impune o anumită rigoare în respectarea lui, nici noi nu lipsim în zilele de chenzină de la tratamentul ambulatoriu ba, cred că au fost şi cazuri de tratamente suplimentare cu ocazia vreunei prime. Efectele sunt palpabile şi vizibile: toţi avem burţile bine accentuate, iar culoarea nasurilor tinde uşor spre vineţiu. Cu toţii aşteptăm nerăbdători momentul când nea Fane ne va anunţa că a început să facă abonamente. Suplimentul proteic ingurgitat constă în mici sau cârnăciori olteneşti cu caşcaval, iar cel de vitamine liposolubile în bere. Cantităţile diferă de la om la om în funcţie de gradul de extenuare la care a ajuns. Eu, Georgică sau Nicuşor suntem dintre membrii fondatori, ceea ce incumbă unele responsabilităţi: verificarea prezenţei, chemarea ospătarilor, stabilirea bugetului consolidat, emiterea comenzilor centralizate etc.
Tratamentul durează de mai bine de un an, iar rezultatele evidente atrag mereu noi pacienţi. Astăzi suntem mai extenuaţi ca niciodată. Colac peste pupăză, activitatea responsabilă de membrii fondatori ne-a solicitat un consum sporit de energie. Mă uit la Georgică şi el se uită la mine. Privirile ne sunt încă limpezi, aşa că ne vedem destul de bine.
- Câţi? aud un sunet ca un sughiţ provenind dinspre Georgică.
E clar că se referă la numărul de mici. Mă gândesc preţ de câteva secunde şi îi răspund:
- O facem lată?
Omul dă violent din cap a aprobare. Se pare că şi pe el extenuarea l-a dus la limită.
- Hai să luăm mai mulţi, ca să ne simţim şi noi odată bine.
- Câţi? aud acelaşi sughiţ.
E posibil ca, din cauza extenuării, să-i fi rămas un releu blocat. Îmi fac socoteala că nu ne grăbeşte nimeni, aşa că dau verdictul:
- 50.
- 50 de căciulă? întreabă neutru Georgică.
- Da, răspund cu sec.
Observă că în jurul nostru s-a aşternut o oarecare linişte. Doar în capătul crâşmei, un ospătar încearcă să mai dea nişte comenzi la bufet, dar este adus rapid şi el la tăcere de colegii curioşi.
- Chifle? continuă Georgică interogatoriul.
- Două. De căciulă, precizez eu de data asta. Nu vreau să ne îngrăşăm cu prea multe, continui eu precizările.
- Bagă! sună ordinul lui Georgică.
Nu aştept să fiu mustrat pentru neîndeplinirea unui ordin, aşa că îi fac semn ospătarului care asistase la toată discuţia şi îşi făcea cruci discrete. Ceilalţi pacienţi au refuzat să mai facă vreun tratament pe motiv că li se face rău numai auzindu-ne. După ce ne precizează că va dura ceva timp, ospătarul pleacă, dar din doi în doi metri se uită peste umăr la noi. Într-adevăr, a durat ceva până au apărut doi ospătari, fiecare cu un platou cât toate zilele pe braţe, cu micii făcuţi stivă. Însoţiţi de nea Fane patronul care a ţinut să ne precizeze să mâncăm liniştiţi pentru că va suna el familiile noastre.
Şi am început, eu şi Georgică să devorăm cei 50 de mici de căciulă. Cu două chifle. Aşa cum spuneam, nu ne grăbea nimeni. Procesul terapeutic a durat ceva peste trei ore, dar am mâncat şi chiflele. Cu public strâns în jurul nostru ca la şahiştii din Cişmigiu. Despre efectele adverse ale tratamentului nu mai are rost să vă povestesc. Cert este că am scăpat cu viaţă. Dar niciodată de atunci nu am putut mânca mai mult de zece mici.
Să auzim de bine!