Partida de pescuit

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Fiica mea cea mare a devenit foarte insistentă odată cu apropierea vacanţei de vară. Vrea o undiţă ca să pescuiască. Deoarece mi se pare o pasiune decentă, încerc să o ajut, deşi ştiam că acel “vreau să pescuiesc” se traduce prin „vreau să pescuieşti”. Aşa că, încep să colind magazinele de specialitate şi să achiziţionez undiţa, guta, cârligele şi toate cele trebuitoare unui pescuit sănătos. Personal, nu am avut nicio apetenţă pentru acest sport, aşa că experienţa mea în domeniu este practic nulă. Cu puţin noroc reuşesc să am pregătită trusa în totalitatea ei cu câteva zile înainte de plecare. Urma să ne petrecem prima parte a concediului pe malul unui lac, ceea ce explica şi dragostea subită a fetei pentru respectiva activitate. Vine şi ziua plecării, ajungem cu bine la destinaţie, ne cazăm şi a doua zi ieşim pe malul apei ca să ne aplicăm un strat decent de bronz. Lucru perfect posibil pentru un părinte care nu are un copil insistent... Ca urmare, mă îndrept spre malul lacului în căutarea unui loc propice. Este ora nouă dimineaţa şi se anunţă o zi frumoasă. Văd în stânga mea, la vreo treizeci de metri un mic grup strâns în jurul unui pescar, aşa că îmi modific deplasarea în teren spre un punct aflat la o depărtare pe care o consider decentă. Pregătesc undiţa sub privirile curioase ale copilei, intru în apă până la genunchi şi arunc cârligul cât pot de departe. Stau. Stau. Stau în continuare. După aproximativ trei sferturi de oră de stat de pomană, copila plictisită se îndreaptă spre grupul văzut la sosire. Văd cu coada ochiului cum intră în vorbă cu respectivii. Eu continui să stau şi să nu fac nimic. Nicio mişcare. După încă vreo douăzeci de minute, văd cum respectivul pescar se ridică şi vine spre mine alături de copilă. Se apropie şi mă salută. Ca un cetăţean civilizat ce sunt, îi răspund. După care, mă întreabă:
- Aţi prins ceva?
Întrebarea e stânjenitoare, ca să nu zic jenantă pentru un individ aflat în situaţia mea.
- Nu, n-am prins nimic.
- Cu ce daţi? continuă el.
- Cu mămăligă, răspund sec.
Deja simţeam că vorbim prea mult.
- Şi de când staţi? continuă el interogatoriul.
- Bleah, cred că de mai mult de o oră.
- Vă deranjează dacă încerc şi eu?
Ce puteam să-i răspund? În fond, omul dădea aparenţa unei persoane binevoitoare. Aşa că îi înmânez undiţa şi îi fac loc lângă mine. Omul ia undiţa într-o mână, momeala în cealaltă şi glăsuieşte:
- Vedeţi? Aşa se prinde undiţa (şi îmi arată), aşa se prinde momeala (şi îmi arată), aşa se aruncă (şi aruncă cârligul cu momeala prinsă în el la o oarecare distanţă).
După care continuă:
- Acuma urmăriţi pluta. Dacă se mişcă (şi se mişca) trebuie să trageţi (şi trage).
În cârlig atârnă cu mişcări spasmodice un peşte de vreo douăzeci de centimetri. Copila nu mai poate de bucurie. Omul scoate peştele din cârlig, îl pune jos şi mă întreabă:
- Aţi prins mişcarea?
- Da, cred că da, îi răspund cu un uşor tremur în glas.
- Perfect! Atunci haideţi să vă mai arăt odată.
Şi iterează procedura de la cap la coadă. La momentul când a zis “trebuie să trageţi” a tras şi a mai scos un peşte cam de aceeaşi dimensiune cu primul. Îl scoate din cârlig şi îl pune lângă primul. Tensiunea mea oscilează lejer între valorile 12 cu 6 şi 24 cu 12. Mâna stângă îmi tremură vizibil atunci când o întind ca să îmi recuperez undiţa.
- Câţi sunteţi? mă întreabă omul jovial.
- Trei, răspund eu cu dinţii strânşi.
- Bine. Atunci haideţi să vă mai scot unul ca să fiţi la egalitate.
După care, aruncă cârligul şi, evident, scoate al treilea peşte. Totul nu îi luase mai mult de 7 minute şi 53 de secunde. Respiraţia îmi devine gâfâită. Mă întorc spre el şi îl mitraliez scurt:
- Domnule, ştii ce? Nu eu te-am chemat aici. De ce nu te duci matale frumuşel la scaunul lu’ matale, la undiţa lu’ matale, la peştii lu’ matale şi să mă laşi pe mine în durerea mea? Ai?
Omul recuperează rapid. Îmi înmânează undiţa trist, se întoarce şi pleacă spre locul lui. Copila se uită la mine cu privirea aceea de genul “lasă că prinde tata acum toţi peştii şi îţi arată el”. Fără să-l mai urmăresc, mă întorc spre lac şi arunc cârligul în conformitate cu indicaţiile lui. După douăzeci şi şapte de minute de privit ţintă la plută încep să-mi lăcrimeze ochii. Niciun peşte prins. Pe la patru după amiază soţia a venit să-mi aducă ceva de mâncare şi apă. Niciun peşte prins. La ora şase seara a trimis copila să mă întrebe dacă am de gând să stau toată noaptea acolo şi să-mi aducă o pătură sau am de gând să revin în cameră, unde e ceva mai cald şi nu bate vântul. Nu prinsesem nici măcar o cutie goală de conserve, aşa că nu aveam de ce să mai stau. Oricum pescarul cel viteaz şi trupa lui plecaseră de mult.
Să auzim de bine!