Iulică şi tehnica de karaté

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi amicul Iulică se alătură grupului nostru cu un aer aferat. De fapt, este aerul cu care individul se alătură grupului de aproape o săptămână. Pentru noi, cei care îl cunoaştem bine, figura lui spune ceva în genul „eh, ce să fac, ăştia sunt prietenii mei…”. Nu avem motive palpabile ca să-l bănuim de superioritate intelectuală, aşa că începem să ne întrebăm ce se întâmplă. Dacă s-ar fi îmbogăţit, cu siguranţă că ne-ar fi invitat la o gogoaşă. Echipa de urmărire constituită ad-hoc raportează după câteva zile că tipul pleacă zilnic la aceeaşi oră în aceeaşi direcţie care, culmea, nu coincide cu cea spre domiciliul conjugal. Într-o şedinţă fulger ajungem la concluzia că are o amantă, ceea ce ar fi îngrozitor şi pentru grupul nostru şi pentru biata lui soţie care nu ştie ce să-i mai pună la pacheţel în fiecare zi. Iar nouă ne plac extraordinar murăturile puse de ea. Concluzia e una singură: trebuie să-l luăm la întrebări. Conducerea operaţiunilor o preia Mihăiţă, pentru că eu am mâna grea. După o analiză profesională a condiţiilor de pe teren, Mihăiţă decide adoptarea unei tehnici de învăluire. Îl urmăreşte pe Iulică şi face în aşa fel încât să meargă cu el o porţiune de drum. Raportul primei zile sună astfel:
- Ei, salut! Mergi şi tu cu mine? întreabă neutru Iulică.
- Nu, doar până la staţie. Te deranjează? răspunde Mihăiţă.
- Nţ, răspunde Iulică fără a mai da lămuriri suplimentare.
Urmărirea continuă şi a doua zi. Raportul celei de-a doua zile sună astfel:
- Dar văd că ţi-ai schimbat traseul, zice Mihăiţă.
- Daaa? răspunde Iulică şi se despart.
Curiozitatea noastră atinge paroxismul. A trei zi, Mihăiţă continuă:
- Dar ce faci, nu mergi acasă?
- Nţ, răspunde în acelaşi mod numitul Iulică.
Iată că vine şi a patra zi. Fiind o vineri, plecăm mai devreme ca în alte zile şi ne coordonăm astfel încât să apărem imediat în spatele lui, chiar înainte de a ieşi din clădire. Când ne vede, tipul prezintă o uşoară modificare a culorii feţei. Dar depăşeşte bărbăteşte momentul. Ajunge în staţie iar noi după el.
- Încotro, ne întreabă el cu multă subtilitate.
- Nicăieri, răspundem noi veseli. Ne-am gândit să-ţi ţinem companie până îţi termini treburile şi apoi să tragem o bere mică.
- Nu pot, răspunde el posac, nu mă lasă antrenorul.
Antrenorul? Antrenor la ce? Ce are de împărţit Iulică cu un antrenor? Sunt întrebări legitime pe care orice adult şi le poate pune.
- Da’ de când ai tu antrenor?
- De o lună, răspunde el sincer.
- Şi la ce ai tu antrenor, mă rog? continuăm noi interogatoriul nemilos.
- La karaté, răspunde omul fără nicio ruşine.
Ei bine, cu asta ne-a terminat pe toţi. Cum, Iulică învaţă karaté? Poate el învăţa ceva? Părinţi lui ştiu? Soţia, care îl aşteaptă îndurerată acasă, ştie? Da, omul ne confirmă, toţi ştiu numai noi nu.
- De ce? îl întrebăm în continuare.
- Mi-a fost ruşine.
- De noi? Dar ce, acolo vă antrenaţi în pielea goală?
- O, nu, avem chimonouri, răspunde el mândru.
- Şi acum, acolo mergi?
- Da. Vreţi să veniţi şi voi ca să vedeţi cum mă antrenez?
- O, da, răspundem noi bucuroşi cu gândul la un spectacol de sunet şi lumină deosebit.
Pornim în grup compact spre sala lui de antrenament. Sala mare, frumoasă, curată şi echipată cu tot felul de saltele şi aparate. Iulică dispare la vestiar şi reapare în chimonou după câteva momente, însoţit de antrenor.
Scenele care urmează sunt deosebit de sângeroase, aşa că ar fi bine să trimiteţi copiii la culcare. Noi, aşezaţi pe margine îl privim cu invidie şi uimire cum se aşează în patru labe pe saltea. Antrenorul vine lângă el. Iulică îşi pleacă capul. Antrenorul ridică mâna. Iulică aşteaptă. Antrenorul începe să-l pocnească cu muchia palmei peste ceafă în mod constant. Admirăm forţa cu care loviturile fac să se bălăngăne în toate direcţiile dovleacul lui Iulică. După cinci minute ne simţim obosiţi (se pare că şi antrenorul ostenise) şi îi declarăm că ne-am lămurit pe deplin. Iulică se ridică bâţâind din toate încheieturile şi ne întreabă total rupt de realitate:
- Ei, cum vi se pare? Nu vă înscrieţi şi voi? E foarte mişto!
Să auzim de bine!