Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu tolerez minciunile nici măcar în ceea ce mă priveşte, drept pentru care voi recunoaşte: ascult muzică în căşti. Practic, nu ies din casă fără căşti în urechi, iar ele rămân acolo până sunt ajuns la 27 cm de birou. Am în dotare un player de 4 GB, ceea ce înseamnă, pe lângă câteva e-books pe care le citesc în metrou, peste 700 de melodii de ascultat. Deci, baza materială există. Evident, lista e permanent actualizată. Sunt atât de ataşat de player încât cred că deja s-a produs un fenomen de simbioză. La nivelul micro e imposibil ca să nu existe un transfer de celule şi ADN între corpul meu şi al lui. Nu cred că e departe ziua când, dacă un prieten va dori să-mi comunice ceva, va trebui să o facă sub formă de mp3. Şi iarăşi trebuie să recunosc faptul că respectivele căşti sunt suficient de vizibile (sunt portocalii, fraţilor, portocalii!) pentru ca orice civil să poată observa că le port.
Ei bine, aici se produce o ruptură, un fenomen ireal. Nu toată lumea le vede! Chiar astăzi, când scriu aceste rânduri, două persoane nu le-au observat. Eram în staţia de metrou aşteptând următoarea ramă. Nu eram singurul din staţie. În jurul meu foiau o mulţime de supravieţuitori. Ei bine, au fost două persoane la interval de două minute care, din toată masa de oameni din staţie, pe mine m-au ales ca să mă întrebe la ce peron trebuie să se suie pentru staţia Republica. Nu există zi, dar absolut niciuna, în care, mergând pe stradă cu căştile vizibil aflate în urechi, să nu fiu oprit şi întrebat despre o staţie sau o direcţie de mers. Am încercat să fiu empatic şi m-am gândit cum ar arăta situaţia inversă. Ei bine, dacă pe mine m-ar interesa o atare informaţie, ultima persoană dintr-o mulţime dată pe care o voi întreba ceva, va fi cea cu căşti în urechi. Mi se pare perfect logic din mai multe motive: e clar că omul nu mă aude, e la fel de clar că, dacă nu mă aude, nu mă înţelege şi nu e atent şi e şi mai clar că îl deranjez. Dar situaţiile acestea repetate m-au adus uşor, uşor la convingerea că logica nu e un instrument general de gândire.
P.S. Să nu râdeţi, dar atunci când i-am răspuns unui interlocutor că nu îl aud pentru că am căştile în urechi, am fost certat de acesta pentru că nu le scot! Straniu, nu?
Să auzim de bine!
Nu tolerez minciunile nici măcar în ceea ce mă priveşte, drept pentru care voi recunoaşte: ascult muzică în căşti. Practic, nu ies din casă fără căşti în urechi, iar ele rămân acolo până sunt ajuns la 27 cm de birou. Am în dotare un player de 4 GB, ceea ce înseamnă, pe lângă câteva e-books pe care le citesc în metrou, peste 700 de melodii de ascultat. Deci, baza materială există. Evident, lista e permanent actualizată. Sunt atât de ataşat de player încât cred că deja s-a produs un fenomen de simbioză. La nivelul micro e imposibil ca să nu existe un transfer de celule şi ADN între corpul meu şi al lui. Nu cred că e departe ziua când, dacă un prieten va dori să-mi comunice ceva, va trebui să o facă sub formă de mp3. Şi iarăşi trebuie să recunosc faptul că respectivele căşti sunt suficient de vizibile (sunt portocalii, fraţilor, portocalii!) pentru ca orice civil să poată observa că le port.
Ei bine, aici se produce o ruptură, un fenomen ireal. Nu toată lumea le vede! Chiar astăzi, când scriu aceste rânduri, două persoane nu le-au observat. Eram în staţia de metrou aşteptând următoarea ramă. Nu eram singurul din staţie. În jurul meu foiau o mulţime de supravieţuitori. Ei bine, au fost două persoane la interval de două minute care, din toată masa de oameni din staţie, pe mine m-au ales ca să mă întrebe la ce peron trebuie să se suie pentru staţia Republica. Nu există zi, dar absolut niciuna, în care, mergând pe stradă cu căştile vizibil aflate în urechi, să nu fiu oprit şi întrebat despre o staţie sau o direcţie de mers. Am încercat să fiu empatic şi m-am gândit cum ar arăta situaţia inversă. Ei bine, dacă pe mine m-ar interesa o atare informaţie, ultima persoană dintr-o mulţime dată pe care o voi întreba ceva, va fi cea cu căşti în urechi. Mi se pare perfect logic din mai multe motive: e clar că omul nu mă aude, e la fel de clar că, dacă nu mă aude, nu mă înţelege şi nu e atent şi e şi mai clar că îl deranjez. Dar situaţiile acestea repetate m-au adus uşor, uşor la convingerea că logica nu e un instrument general de gândire.
P.S. Să nu râdeţi, dar atunci când i-am răspuns unui interlocutor că nu îl aud pentru că am căştile în urechi, am fost certat de acesta pentru că nu le scot! Straniu, nu?
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!