De ce îmi place Grecia

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu ştiu câţi dintre turişti se întreabă de ce le place să meargă într-o ţară sau alta, dar eu mă întreb. Mai ales când e vorba de Grecia, ţară în care nu-mi imaginez că ar putea să treacă un an fără să o vizitez. Motive sunt mai multe. Hai să le luăm pe rând.
Un motiv ar fi relieful. Fără îndoială că este unul inedit. Spre deosebire de ţara noastră, unde avem câmpii, dealuri, podişuri şi munţi, râuri şi fluvii, în Grecia lucrurile se simplifică: nu au decât câmpii şi munţi. Râuri puţine şi fluvii deloc. Efectul este unul uluitor. După ce parcurgi kilometri de câmpie, brusc ţi se ridică în faţă, din pământ la modul cel mai propriu, un con verde până la cer. Exceptând situaţiile când e vorba de un semn de circulaţie, acesta nu poate fi decât un munte. Nici nu e de mirare că anticilor le-a fost foarte uşor să asimileze muntele Olimp cu sălaşul zeilor. Iar coastele împădurite cu pini continuă de minune câmpiile de măslini, verdele vegetaţiei fiind una din culorile care te urmăreşte. Ca o continuare a reliefului din Grecia văd chiar locuinţele lor. Cu excepţia oraşelor mari, unde poţi vedea minunea unei clădiri de 5 etaje, nicăieri înălţimea lor nu depăşeşte 2 sau 3 etaje. Şi toate sunt vopsite în alb.
Un alt motiv ar fi climatul. Este dincolo de orice îndoială că grecii beneficiază de o climă mult mai blândă decât la noi. Mi s-a părut chiar hilar să asist la o discuţie în care doi greci vorbeau de nişte rude din Nord (mai precis, din Macedonia) făcând referire la nordul lor aşa cum facem noi referire la cei din Suedia. Aerul este mult, mult mai curat (ca o paranteză, maşina lăsată în parcarea hotelului dintr-un sătuc, a rămas la fel de curată şi fără praf pe ea până în ultima zi a şederii), cerul este mult mai albastru, iar smaraldul mării este neîntrecut. Mi s-a întâmplat nu odată ca, fiind în scufundare, să încerc să ating cu mâna un peşte sau un grup de peşti, ei fiind în realitate la peste 5 sau 10 metri de mine. De altfel, atunci când te afli pe mare şi priveşti ţărmul, singurele culori pe care le vezi sunt smaraldul mării, albul nisipului, verdele pădurilor şi albastrul cerului. Ceea ce, trebuie să admitem, este o combinaţie deosebit de reuşită. Acestea nu sunt simple senzaţii optice. Comparaţia făcută între poze făcute în Grecia cu cele din ţară confirmă fără dubiu culoarea cerului sau limpezimea aerului.
Există şi alt motiv, mai doct. Este vorba de istoria lor. Primul lucru care te frapează este limba lor. Mai sunt popoare cu limbi mai mult sau mai puţini vechi, dar a lor este vorbită de peste 3.300 de ani, ceea ce, trebuie să recunoaştem, este impresionant. Apoi, este faptul că orice loc musteşte de istorie, istorie adevărată, iar demarcaţia dintre mitologie şi adevăr istoric abia se distinge. Practic, dacă dai cu piciorul în pământ, ţâşneşte istorie. E copleşitor să atingi marmura sculptată de Phidias sau Praxiteles, la fel cum este vizita casei din Teba în care a locuit poetul Pindar (aceeaşi ca acum 2.300 de ani!). Nu poţi să te plimbi prin ruinele de la Potideea fără să nu auzi larma perşilor în timp ce săpau canalul. Ca o paranteză, cuvântul grecesc care defineşte marea, ca întindere de apă, este Θάλασσα (thalassa). Ei bine, este unul din vele mai vechi cuvinte existente într-o limbă de circulaţie, datând din vremea pelasgilor.
În continuare pe scara valorilor este vorba de cultura lor. Nu mă gândesc la abundenţa de termeni de sorginte greacă din orice limbaj, mai mult sau mai puţin de specialitate, ci mă gândesc la însăşi noţiunea de cultură greacă, la apariţia ei şi diseminarea în toată lumea. Homer este de notorietate. Putem vorbi de geometrie fără să ne gândim la Thales sau Euclid? Putem învăţa matematică fără teorema lu Pitagora? Putem să vorbim de filozofie fără să gândim ca Socrates, Platon sau Aristotel? Putem să analizăm o dramă fără să folosim criteriile lăsate nouă moştenire de Eschil sau Euripide? Medicii lumii depun jurământul lui Hippocrat. Putem să învăţam fizică neglijându-l pe Democrit? Chiar democraţia cu care ne mândrim atât, este rodul culturii greceşti. Părintele istoriei este Herodot. Dreptul începe cu studiul Constituţiilor lui Lycurg şi Solon. Şi lista poate continua în ceea ce priveşte aportul culturii greceşti la cultura şi civilizaţia modernă. Sau, aşa cum spunea istoricul H.J.S. Maine “în afară de forţele oarbe ale naturii, tot ceea ce evoluează azi în omenire este de origine greacă”.
Dar, pentru mine, există un motiv şi mai puternic decât toate cele de mai sus. Este vorba despre religia lor. La data când alte popoare se mai chinuiau să-şi lepede cozile de maimuţă, grecii aveau o religie bine conturată, puternică şi cuprinzătoare. Relaţia om-divinitate era perfect pusă la punct, iar integrarea ei în funcţiile statului era dincolo de orice îndoială. Religia lor era destul de puternică pentru a putea fi exportată şi de această tentaţie nu au scăpat nici romanii, cu toată forţa lor militară sau cultură superioare altor popoare. Poziţia religiei în conştiinţa grecilor şi în stat a fost neclintită nu 100 şi nici 500 de ani, ci mii de ani. La o analiză mai atentă nu exagerăm cu afirmaţia că existau zei pentru aproape fiecare obiect. Fiecare pădure sau fiecare pârâu îşi avea zeitatea proprie. Aici intervine atracţia mea, pornită practic dint-o curiozitate: cum este posibil ca o cultură atât de puternică, atât de complexă, cu o religie atât de bine formată şi aplicată, să-şi piardă această religie brusc, aproape instantaneu, odată cu apariţia creştinismului? Cum este posibil ca unii din cei mai fervenţi creştini din zilele noastre să nu mai păstreze nici măcar o piatră din simbolurile atât de vechii lor religii? Iar aici nu vorbim de “curăţenia” efectuată de Inchiziţie în Lumea Nouă, ci de o acceptare şi aderare dorite, docile şi subite. Ce a determinat o trecere atât de rapidă şi completă la creştinism? Ce s-a întâmplat cu tradiţiile lor? Cine sau ce a catalizat o schimbare atât de bruscă şi completă?
Iată de ce sunt eu atras de Grecia.
Să auzim de bine!