Întâmplări din iarnă (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mă aflu în autoturismul proprietate personală şi încerc să mă deplasez pe bulevard spre Piaţa Victoriei. Este dimineaţă devreme şi un ger puternic după o zi ceva mai caldă. Pe bulevard s-a format un adevărat strat de sticlă şi acesta este motivul pentru care am afirmat că „încerc”. Conduc deosebit de încet şi uit de existenţa pedalei de frână. Oameni zgribuliţi se strecoară cu greu pe trotuarele alunecoase, iar stopurile funcţionează aproape inutil pentu că, până reuşeşti să urneşti maşina din loc, se schimbă culoarea. În parcările de pe stânga bulevardului, câţiva matinali se străduiesc să pornească motoarele sau să iasă din parcare. Observ cu satisfacţie că nu sunt singurul şofer prudent. Din stop în stop şi din derapaj în derapaj, iată că mă apropii de stopul de la Piaţa Romană. Intersecţie dificilă în condiţiile date. Ca atât mai mult cu cât fac parte dintre şoferii indisciplinaţi care au circulat toată iarna cu anvelope de vară.
Ridic piciorul de pe acceleraţie şi schimb în treapta a doua. Maşina nu îşi reduce viteza atât cât aş dori, aşa că apăs foarte uşor pedala de frână. Atât de încet încât ABS-ul nu intră în funcţiune, dar viteza tot nu se reduce suficient. Practic, roţile nu se mai învârteau, dar maşina aluneca uşor de tot înainte cu o viteză între cea a unui melc şi cea a unei broaşte ţestoase.
Văd cu durere că stopul pentru pietoni devine verde şi aceştia îşi încep traversarea. Claxonez disperat, dar nimeni nu-mi dă atenţie. Agitat, deschid geamul din stânga, scot capul pe geam şi zbier:
- Heeei, feriţi! La o parteee!
Efectul este zero. Oameni continuă să traverseze târându-şi picioarele pe alunecuş, iar maşina se mai apropie cu un centimetru de ei. Am senzaţia că urmăresc un thriller american. Mai lipseşte scena ventilatorului...
Un cetăţean mai robust observă drama mea şi ia atitudine. Se întoarce spre mine, pune mâinile pe capotă şi, înclinat la un unghi de 27 de grade faţă de orizontală, se propteşte cu picioarele în şosea. Acţiunea lui are un oarecare efect, maşina îşi mai reduce din viteză, dar fără a se opri. Îi văd faţa cum se înroşeşte de efort şi picioarele cum îi alunecă pe gheţuş, ceea ce mă îndeamnă să-l susţin moral:
- Aşa, bre, ţine-o aşa că bine faci!
Extenuat efort şi cu splina sau ficatul făcute harcea parcea din cauza efortului, omul se îndreaptă de spate, se întoarce încruntat spre ceilalţi trecători şi zbiară la ei:
- Hai, bre, puneţi mâna! Ce, vreţi s-o opresc eu singur?
Nu a fost nevoie de un alt îndemn. Brusc, toţi trecătorii care se mai aflau pe trecere se întorc spre maşina mea, îşi proptesc mâinile pe capotă şi picioarele pe gheţuş şi reuşesc să oprească maşina. După care, fără o vorbă, se ridică şi trec mai departe.
Gest inutil pentru că stopul se schimbase pe roşu, trecători nu mai erau şi eu trebuia acum să o iau din loc.
Să auzim de bine!