Iulică şi efectele antrenamentului la karaté

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
După cum aţi aflat cu toţii, prietenul nostru Iulică este beneficiarul unui tratament intens de karaté. De mai bine de două luni se antrenează zi de zi (inclusiv sâmbăta şi duminica). S-au dus vremurile când ieşeam cu toţii la o bere. Acum, la ieşirea din clădire, îl vedem cum se distanţează de noi şi se depărtează demn, cu geanta pe umăr spre noi orizonturi de înălţare spirituală.
Vizibil nu se observă nicio modificare. Este acelaşi tip bleguţ, cu urechi mari şi nas coroiat, cu părul nepieptănat şi pantalonii boţiţi. Cu anumite ocazii mai intime, cum ar fi o zi la ştrand, am putut observa că nici în ceea ce priveşte masa musculară nu sunt diferenţe de semnalat. Acelaşi trup alb şi osos, aceleaşi picioare păroase şi crăcănate. Reuşim cu greu să îl prindem la o bere mică şi punem problema pe tapet:
- Măi omule, ne spui că în tine se petrec modificări structurale.
- Da, aşa este, încuviinţează el dând din cap.
Ne uităm ceva mai atent la el: ne gândim că acest dat din cap să nu fie o urmare a antrenamentului îndelungat pe care i-l aplică antrenorul cu muchia palmei.
- Structurale, structurale, dar în ce constau? Eşti mai bun?
- Nţ.
- Eşti mai înţelept?
- Nţ (asta o puteam şi noi observa uşor).
- Eşti mai calculat, mai stăpânit? Cu ce mama naibii te alegi tu după antrenamentele astea imbecile?
- Fraţilor, în primul rând, nu sunt nişte antrenamente imbecile (şi aici începe să ne deruleze o serie de culori de centuri pe care le-ar fi avut antrenorul lui). În al doilea rând, sunt nişte modificări structurale în ceea ce priveşte tehnica de luptă. Pe zi ce trece devin un luptător tot mai bun. Pe zi ce trece pot face faţă oricărui atac, oricât de parşiv ar fi şi din orice parte ar veni.
Ne uităm prostiţi la el şi nu ne vine să credem ce munte de aur zace în Iulică al nostru.
- Adică, dacă noi am încerca acum să te pocnim tu ai şti să te aperi?
- Da, răspunde el hotărât. Ştiu să mă apăr, să mă feresc şi să cad fără să păţesc nimic!
Discuţia continuă spre luminarea noastră încă vreo zece minute, după care ne ridicăm şi plecăm. Uşor zguduiţi, dacă mă înţelegeţi. Drumul spre staţia de autobuz ne obliga să traversăm o străduţă liniştită şi rar circulată, ceea ce face ca să o traversăm cu o oarecare neglijenţă. O coincidenţă nefastă face ca tocmai în acel moment să apară din stânga un autoturism (de fapt, termenul mai adecvat ar fi de rablă) condus de un moş. Noi, atenţi la spusele lui Iulică, nu îl observăm. El, atent la drum, dar fără reflexe şi fără frână ne observă, dar fără nici un folos pentru că nu poate opri exact unde a vrut şi mai înaintează uşor o mică distanţă. Suficientă ca să îl ia pe Iulică pe bot. Iulică, având deja antrenamentul în sânge şi fiind o fiinţă super-antrenată, nu stă pe gânduri nici măcar o sutime de secundă şi cade pe capota maşinii moşului aşa cum făcea la antrenament pe tatami. Adică cu o bătaie puternică a palmelor pentru preluarea şocului. Rezultatul interacţiunii apărute a fost că Iulică a ieşit cu bine, dovedind o înaltă stăpânire a tehnicilor de cădere, iar bătrânul s-a ales cu capota maşinii făcută ferfeniţă.
Suflet nobil, probabil în urma antrenamentelor intensive, Iulică i-a plătit omului reparaţia. Dar s-a şi retras de la antrenamentele de karaté.
Să auzim de bine!