Mariana, prietena lui Biţă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Suntem patru indivizi maturi adunaţi într-o cameră de cămin studenţesc la ore târzii din noapte. Patru masculi adulţi, în plină putere, care joacă whist şi trosnesc seminţe de floare. Camera este stăpânită de un fum de ţigară gros să-l tai cu cuţitul, emanat de cei trei fumători, fum pe care cel de-al patrulea (adică eu) îl inspiră cu ochii în lacrimi în calitate de nefumător. Jucăm de patru ore şi asta se poate determina uşor măsurând înălţimea muntelui de coji de seminţe din farfuria fiecăruia. Din fundal se aude o muzică de smooth jazz emanată de un post de radio străin. Se joacă în linişte şi cu îndârjire. Pe fereastră se poate vedea printre norii de fum de ţigară un cer aproape negru cu stele obosite clipind din loc în loc. Această atmosferă pastorală este brutal sfâşiată de apariţia în pragul uşii a lui Biţă, un adevărat monument al mâniei:

- Salve! zbiară el, iar după câteva secunde necesare evaluării câmpului de luptă, continuă:

- Hai, valea că mi-e somn!

Vorbele lui au efectul scontat: cei trei măgădani îşi strâng catrafusele şi părăsesc încăperea bombănind, iar eu mă apuc urgent să arunc mucurile şi grămezile de coji de seminţe. În timp ce deschid larg geamurile, Biţă glăsuieşte:

- Frate, am cunoscut o fată!

- Ei, bravo, felicitări, îl încurajez eu. Cu ce ocazie?

- Frate, eram la Bardezi cu un grup, îi ştii: Toni, Alecu, Marius şi Ţuţi. Şi a apărut ea; e prietenă cu care Ţuţi nu s-a mai văzut de mulţi ani şi asta a făcut-o să se aşeze la masa noastră.

- Excelent, bravo! Cum o cheamă? continui eu interogatoriul.

- Mariana, îmi răspunde el de parcă ar fi spus Marea Ducesă de Saxa Coburg.

- Băăăi, dacă o vezi, mori, aşa mişto este, continuă el. Păpuşă, nu alta. Mâine le scriu alor mei că mă însor cu ea.

Hopa, problema capătă conotaţii dramatice. De când îl cunosc pe Biţă, este pentru a şaptea oară când face această declaraţie. Şi, de fiecare dată, a doua zi apar la uşă părinţii lui, cu cearcăne la ochi şi tensiunea 24.

- Mâine am întâlnire cu ea. Vreau să vii şi tu ca să o cunoşti şi să vezi ce minunată este.

- Da, cu plăcere, mai ales că nu am nimic în program. La ce oră?

- La ora şase seara şi observ cum o uşoară umbră îi trece peste faţă.

- E perfect. Unde?

- În faţa căminului ei. Şi umbra se aşterne de tot pe faţa lui Biţă.

- O, e foarte bine. În ce cămin stă?

- Ei, aici avem o bubă. Nu ştiu în ce cămin.

- Cum adică nu ştii? Ai devenit amnezic?

- Nu, frate, nu am devenit amnezic. Dar, pe măsură ce-ţi povesteam, mi-am dat seama că, pur şi simplu am uitat să o întreb. După ce am plecat de la Bardezi am condus-o până în capătul aleii, am stabilit întâlnirea şi am plecat.

- Băiete, îl atenţionez eu nemilos, ştii câte fete sunt într-un cămin?

- Ştiu frate, ştiu, tocmai de aia sunt demolat. Ce ne facem?

Văzând că Biţă, în mărinimia lui a transferat asupra mea problema lui, încep să cuget.

- Biţă, fătul meu, nu văd decât o soluţie: mergem în faţa intrării în cămin şi strigi cât poţi Mariana. Fata va ieşi la iveală, tu o vei recunoaşte şi totul se rezolvă.

Zis şi făcut. A doua zi la orele 17.45 suntem în faţa căminului pe care noi îl ştiam plin de fete. După câteva încurajări şi ghionturi din partea mea, Biţă trage puternic aer în piept şi zbiară:

- Mahriahnaaa!

În cel mult patru secunde, la ferestrele căminului apar fix (am numărat de două ori) unsprezece capete de prezumtive Mariane. Niciuna din ele cea dorită. O Mariană de la parter, ceva mai îndrăzneaţă, ne întreabă:

- Mariana şi mai cum?

Ne uităm unul la altul şi nu îi putem răspunde nimic. Atunci, fata continuă:

- Va trebui să mergeţi şi să strigaţi pe la toate căminele.

- Pe la TOATE căminele? strigăm noi într-un duet ad-hoc.

- Păi, răspunde fata nevinovată, sunt şase numai pe partea asta.

Biţă se uită la mine cu un deget în gură, iar eu la el cu un deget la tâmplă.

- Băiete, zice el într-un sfârşit, bobocul înflorit al unei iubiri nemuritoare s-a ofilit. Hai, strânge trupa şi să-i tragem un whist.

Să auzim de bine!

Mingea dezumflată

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ne întoarcem, eu şi Biţă, din ultima escapadă avută în oraş. Făcusem un tur prin Grădina Botanică, trecusem şi pe la celebrul “Bardezi”, iar acum urcam Golgota toropiţi de căldură. Acesta e numele cu care alintăm duios dealul pe care suntem nevoiţi să-l urcăm cel puţin de două ori pe zi pentru a ajunge la căminul unde suntem cazaţi. Biţă e la Construcţii, eu la Arhitectură. Biţă e în anul doi, eu sunt în primul an, el e scund, eu sunt înalt, el e blond iar eu sunt şaten şi amândoi am fost repartizaţi în aceeaşi cameră de cămin. Aceste stranii coincidenţe au făcut să se nască o oarecare apropiere între noi, apropiere pe care alţii ar numi-o prietenie.
Toropiţi de căldura de iunie ajungem în faţa căminului. Pe când ne pregăteam să virăm stânga pentru a intra în cămin, observăm amândoi o minge spartă şi dezumflată care zăcea în mijlocul aleii. Voluntar cum îi este felul, Biţă se dă câţiva paşi înapoi, îşi ia avânt şi BUF! îi trage un şut. Mingea planează câţiva metri şi PLEOSC! cade plescăind cu un sunet pe care numai o minge dezumflată îl poate face.
Consider că e momentul ca să mă ocup puţin de educaţia numitului Biţă, aşa că îi spun:
- Frate, fii mai atent! Obiectele astea dezumflate pot fi dăunătoare sănătăţii. Dacă era o cărămidă în ea?
- Serios?
- Sigur. Au fost semnalate numeroase cazuri.
Îmi continui drumul spre intrare fără să fiu afectat de faptul că Biţă a rămas puţin în urmă. Şi instinctul nu m-a înşelat: după câteva minute apare şi el în uşă. Ne schimbăm de hainele de stradă după care, Biţă vine cu o propunere:
- Hai să stăm la geam!
Nu pot refuza oferta. Este acţiunea cea mai vizibilă şi cea mai eficientă pentru un student atunci când nu are ce face. Sesiunea era pe sfârşite, căminele erau pe cale de a fi depopulate, iar noi eram printre ultimii supravieţuitori.
Ne poziţionăm fundurile pe pervaz şi tragem aproape o sticlă de suc şi o pungă de floricele. Stăm, ne holbăm şi nimic nu se întâmplă: aleile sunt la fel de pustii, căminele de peste drum la fel de liniştite, felinarele la locul lor la fel ca şi mingea căzută de şutul lui Biţă.
- Fii atent!
Este vocea lui Biţă care îmi atrage atenţia asupra unui cuplu care se apropie de intrarea căminului nostru. Dar nimic neobişnuit nu se întâmplă afară de faptul că tipul o pupă de despărţire pe tipă până ne apucă somnul. Continuăm să ne holbăm la aerul tremurând de căldură din exterior.
- Fii atent!
Este acelaşi Biţă care încearcă să-mi atragă atenţia pe cale orală asupra unei tipe care apare în capătul aleii. Dar nici acest lucru nu prezintă cine ştie ce interes. Tipa trece prin faţa căminului precum un tren japonez şi intră în primul cămin de fete.
Tocmai mă pregăteam să cobor de pe pervaz ca să mă întind în pat pentru un somn de frumuseţe, când îl aud iarăşi pe Biţă:
- Fii atent!
De data asta este vorba de un grup de trei măgădani care, dacă ne luăm după limbajul trupurilor, caută o adresă: unul din ei are în mâini un bileţel la care se tot uită ori de câte ori ajung în dreptul vreunei intrări. Iată-i ajunşi în dreptul intrării în căminul nostru. În timp ce doi dintre ei se apropie de intrare, cel de-al treilea observă mingea dezumflată din mijlocul aleii. Se dă câţiva paşi înapoi, îşi ia avânt şi bubuie un şut năprasnic în băşica fleşcăită.
- Am pus o jumătate de cărămidă în ea, îmi şopteşte Biţă în timp ce-mi arată cu degetul mingea plutind prin aer.
Să auzim de bine!