Întâmplări din iarnă (2)

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Locuinţa copilăriei mele se află undeva, pe lângă un parc. O zonă excelentă pentru nişte copii care vor să colinde şi să alerge cât e ziulica de lungă. Ceea ce şi făceam, eu şi prietenii mei. Ca să respectăm adevărul, străzile erau mai puţin folosite de noi. Tipul caselor (joase şi cu acoperişuri netede) precum şi configuraţia lor ne făcea mai eficientă şi mai rapidă deplasarea pe acoperişuri, ca motanii. Nu era pom în care să nu ne fi căţărat şi nici gard peste care să nu fi sărit. Eram primii culegători ai puţinilor pomi fructiferi din zonă şi ultimii pe care înserarea îi băga în case. Nu făceam pozne grave, ireparabile, dar făceam toate poznele copilăriei. Genunchii ne erau plini de julituri şi nu era săptămână să nu venim acasă cu o buză spartă. Paralel cu strada noastră se afla o altă stradă care ne atrăgea în mod deosebit. Prima casă avea instalat un interfon! O maşinărie ciudată care, dacă apăsam un buton, făcea să se audă o voce de femeie tânără care întreba:
- Cine este acolo?
Evident că, după ce apăsam butonul, fugeam de ne sfârâiau călcâiele. Casa era doar cu parter şi presupuneam că locuieşte acolo doar o familie. Nu am reuşit niciodată să vedem cine este doamna, cum arată sau cum este îmbrăcată. Atâta doar ştiam: că are o voce tânără. Teama de a nu fi prinşi sau identificaţi şi pedepsiţi pentru faptele noastre ne făcea să ocolim casa în restul timpului. Anii au trecut.
Săptămânile trecute am avut ceva treabă la o instituţie din zonă. Ninsese, acum era frig, iar zăpada bătătorită făcea ca mersul pe trotuare să devină o acţiune riscantă. Terminasem treaba şi treceam pe strada copilăriei cu intenţia să traversez parcul pentru a ajunge la metrou când, văd o doamnă în vârstă în faţa mea. Merge cu mare grijă, târându-şi picioarele şi uitându-se speriată în toate părţile. În mâna dreaptă duce o sacoşă care flutură. Atât cât mă pricep la fizionomii, pot spune că vârsta ei depăşeşte 80 de ani. Admirând-o pentru curajul ei şi cu înţelegere pentru singurătatea bătrânilor, mă apropii şi îi spun:
- Sărut mâna! Vă deranjez?
Doamna mă fixează cu o privire atentă şi îmi zâmbeşte. Continui:
- Văd că vă este greu cu zăpada asta. Îmi permiteţi să vă ajut?
Doamna îmi zâmbeşte cu ochii şi mă prinde puternic de braţ. Merg încet şi mă simt foarte bine. Mă simt mândru, nu faţă de cei din jur, ci faţă de mine: este vorba de o doamnă în vârstă care mi-a acordat încrederea ei. Fac paşi mici şi atenţi urmărind-o tot timpul. O simt cum se crispează de câteva ori atunci când simte un loc mai alunecos. E îmbrăcată ponosit, hainele îi miros a naftalină şi ghetele îi sunt scâlciate. Mă întreb ce se va întâmpla cu mirosul meu de Gilette amestecat cu Nivea şi alte arome sofisticate atunci când voi avea vârsta ei. Nu simt niciun interes faţă de problemă. Singura mea grijă este doamna din dreapta mea. Ajungem la capătul străzii şi doamna îşi desprinde braţul. Mă gândesc că vrea să traverseze. Bănuind că nu locuieşte departe, o privesc atent şi o întreb:
- Nu vreţi să vă conduc până acasă?
Mă priveşte iarăşi zâmbind şi, fără o vorbă, mă prinde de braţ. Traversăm strada încet, cu paşi mici şi atenţi la denivelări. O simt cum trage de braţ uşor spre dreapta şi o urmez în continuare. Se opreşte, îşi desprinde braţul şi ridic ochii. Suntem în faţa intrării casei cu interfon! Uşa este vopsită cu aceeaşi culoare, iar interfonul este la locul lui. Doar butonul aşteaptă să fie apăsat. Doamna se pregăteşte să deschidă şi atunci îndrăznesc:
- Aici locuiţi?
Doamna se uită atent la mine şi aprobă din cap. Îndrăznesc să continui:
- De când locuiţi aici?
Pentru prima dată de la întâlnirea noastră, doamna îmi vorbeşte cu un glas deosebit de tânăr:
- De când mă ştiu.
Să auzim de bine!