Taximetrist fără voie

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mă întorc de la serviciu cu autoturismul din dotare. Mă simt bine în maşinuţa mea sport, de 2+2 locuri şi motor puternic. Sentimentul devine cu atât mai plăcut cu cât văd aglomeraţiile din staţii. Astăzi, mai mult ca de obicei, transportul în comun mi se pare supraaglomerat şi mă felicit pentru inspiraţia avută de a utiliza maşina.
Drumul decurge fără niciun eveniment deosebit şi văd cum se micşorează distanţa până acasă. Mă încadrez, semnalizez, virez stânga şi intru pe ultimul aliniament din drumul meu. În acel moment, un cetăţean care stătea pe o trecere de pietoni în dreptul unui scuar, aproape că îmi sare în faţă făcând semne disperate cu mâinile.
Opresc şi deschid geamul mai mult cu intenţia de a-i zice vreo două de la obraz, dar tipul mi-o ia înainte:
- Bună ziua! Îmi cer scuze. Puteţi să mă ajutaţi?
Nu-i răspund nimic şi mă uit la el întrebător. Omul pricepe mesajul şi continuă:
- Trebuie să ajung urgent la aeroport şi nu e niciun taxi în staţie.
Fără să spun o vorbă, mă uit în jurul meu. Are dreptate. Cele două staţii de taxi din zonă sunt pustii. Îmi întorc din nou privirea spre el:
- Vă rog mult, e o problemă de viaţă şi de moarte dacă pierd avionul! Plătesc oricât.
Găsesc că e momentul să îi răspund:
- Domnul meu, eu nu sunt taxi, nu vreau să alerg ca nebunul pe străzi şi nici nu mă interesează cât îmi plătiţi.
Şi dau să închid geamul. Omul devine disperat:
- Vă rog din tot sufletul, nu mă lăsaţi, am nevoie să ajung neapărat la aeroport.
Mă mai uit odată în jur şi nu văd nimic ameninţător. Pe stradă mai circulă maşini, iar eu mă gândesc să-i dau o sugestie în acest sens, dar omul prinde ideea:
- Dacă stau să mă rog de fiecare, nu mai ajung în vecii vecilor!
M-am săturat de insistenţele lui şi mă gândesc că nu mă grăbesc, aşa că îi fac semn să urce în dreapta. Cetăţeanul prezintă o imagine decentă. Proaspăt ras, la costum gri şi cravată asortată cu toată căldura de afară, cămaşă albă, hainele sunt curate şi călcate, pantofii lustruiţi. În mână are o mică servietă maronie. Ia loc în scaun, îşi prinde centura de siguranţă şi pune servieta jos, între picioare. Îi fac semn să o pună pe bancheta din spate, dar nu îmi răspunde în niciun fel. Pornesc şi mergem o bună bucată de drum fără o vorbă. Ajunşi prin zona bisericii Caşin, omul încearcă să se aplece ca să caute ceva în servietă. Nu reuşeşte să ajungă şi îşi scoate centura de siguranţă. Scoate o hârtie din servietă, se uită la ceva, se apleacă să ia servieta şi să pună hârtia la loc. În acel moment văd ceva ce mă înfioară: sub haină are un ham din piele şi în ham un revolver. Momentul mi se pare deosebit de dificil. Omul îşi ridică privirea şi mă surprinde. Începe să zâmbească şi zice:
- Staţi liniştit. Uitaţi, mai am unul.
Zicând astea, îşi desfce haina de tot şi pot vedea că are dreptate. Sub braţe, prinse într-un fel de hamuri de piele, sunt două revolvere. Mă gândesc rapid şi decid că cea mai bună soluţie e afişarea unei atitudini indiferente. Aşa că îmi văd de condus fără să spun nimic, dar blestemându-mă în gând pentru iniţiativa avută. Omul continuă cu explicaţiile:
- Nu vă faceţi nicio problemă, nu sunt tâlhar. Sunt de serviciu la la paza unei curse externe şi dacă întârzâi e de rău pentru toată lumea.
Îl privesc neîncrezător şi îmi văd de condus. Intru în incinta aeroportului, omul îmi lasă pe bord o sumă mai mare decât ar fi fost necesară pentru un taxi pe traseul dus-întors, îşi ia servieta şi o ia la fugă spre clădirea aeroportului. Îl urmăresc şi abia acum mă liniştesc. Nu cred că un terorist ar fi putut intra în clădirea administrativă înarmat până în dinţi şi nimeni să nu zică nimic. Mai aştept câteva minute şi văd că nimic nu se întâmplă, aşa că plec spre casă. Dar îmi fac promisiunea ca să nu mai iau niciodată un autostopist.
Să auzim de bine!