duminică, 28 martie 2010

Efectul serbărilor asupra elasticului de gumă

SerbareTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Suntem în sala de festivităţi. Lume multă, lume bună. Adicătelea toţi colegii mei. Urmează ca directorul să oficieze un ceremonial deosebit: este aniversarea câtorva colegi, printre care şi a mea, iar toţi s-au strâns cu mic cu mare să ne felicite. Lucru frumos şi emoţionant. Aşa cum stau sfiit într-un colţ, văd masa e pregătită cu tot felul de bunătăţi: salate, salamuri, brânzeturi, legume frumos colorate şi ornate, fructe, farfurioare şi tot tacâmul, inclusiv furculiţe din plastic. Cu aceeaşi sfială în priviri, văd pe un bufet, lângă masă, damigenele cu vin, sticlele de bere şi de suc. Aranjate şi ele după grade şi contingente.
Toţi fremătă la gândul că nu mai e mult de aşteptat. Fremăt şi eu. Pe o măsuţă e instalată staţia de amplificare care deja face să se audă în sală o muzică adecvată. Iată că momentul aşteptat a sosit: intră directorul. Însoţit de câţiva colegi cu rolul de purtători de daruri. Eu stau mai sfiit ca de obicei într-un colţ cu ochii pe el. Se face linişte şi directorul ţine o scurtă cuvântare. E simplă, dar din inimă şi toţi îl aplaudă furtunos. Continui să stau nemişcat şi încerc un sentiment de reţinere care se adaugă la cel de sfială.
În mijlocul uralelor generale, ne strigă pe rând şi fiecare iese în faţă, este felicitat şi i se înmânează cadoul. Pe faţă mi se văd sudorile care mă trec. Se pare că acesta va fi momentul cel mai dificil pentru mine. Acest moment dificil se adaugă la sentimentele de reţinere şi sfială iniţiale. Mă strigă şi mă îndrept spre el cu paşi mărunţi, ca o gheişă, cu privirea în pământ şi mâinile în buzunare. Pe faţă mi se citeşte cea mai puternică emoţie. Picăturile de transpiraţie rece îmi ajung pe obraji. Primesc cadoul cu mâna dreaptă, iar stânga o ţin în continuare în buzunar şi în aceeaşi poziţie umilă. Colegii vin să mă felicite şi să mă pupe. Nu îi pot îmbrăţişa decât cu mâna în care ţin cadoul. Una dintre colege îmi observă emoţia şi îmi spune la ureche, în timp ce mă îmbrăţişează:
- Măi, nu îmi vine să cred ochilor. Nu puteam să cred că vei fi atât de emoţionat.
- Nici nu sunt, îi răspund eu stânjenit. Nu ştiu motivul, dar exact când a început festivitatea mi s-a rupt elasticul de la chiloţi. Mai au puţin şi îmi ajung la genunchi.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!