Câinii lui Pompilică

Pompilică este un nou membru al grupului nostru. Evident că a fost cooptat după o severă şi minuţioasă cercetare a trecutului său, a abilităţilor şi capacităţilor mentale. Un aport însemnat l-a avut la punctaj faptul că locuieşte lângă Cişmigiu, adică în vecinătatea noastră. Ceea ce uşurează comunicaţiile în mod semnificativ.
După evaluarea teoretică, a urmat evaluarea practică şi obişnuita vizită la domiciliu. Cu ocazia asta am descoperit că locuieşte într-un apartament de două camere împreună cu mama lui, bunica lui şi o căţeluşă pe nume Whisky. Căţeluşa se dovedeşte deosebit de ataşată de numitul Pompilică, ataşament pe care îl dovedeşte dând energic din coadă când Pompilică intră pe uşa blocului, deşi locuinţa lor e la etajul şapte.
A trecut o perioadă de când Pompilică e în grupul nostru şi toate au mers bine până în ziua când a venit cu o faţă radioasă de părinte să ne anunţe:
- Fraţilor, Whisky a născut trei pui!
Îl felicităm, deşi oarecum şocaţi de bucuria lui excesivă (a născut?), noi având dovezi precise că nu el este tatăl. După vreo două săptămâni, la o bere mică, omul, dus de băutură, ne mărturiseşte:
- Dragii mei, să ştiţi că am păstrat toţi căţeluşii. Pe unul l-am botezat Hombre, pe una Annabelle şi pe altul Ivan.
Un calcul rapid ne arată că, la momentul respectiv, coexistă în apartamentul de două camere patru câini şi trei adulţi. Balanţa ni se pare uşor dezechilibrată, dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun... Berea fiind însoţită şi de câţiva cârnăciori cu caşcaval, ne vine greu să ne gândim la miros şi gălăgia existente în imobil.
O şedinţă scurtă făcută cu Pompilică în contumacie se termină cu rezoluţia: vizită de ajutor. Drept pentru care, ne facem drum într-o după amiază pe la el în grup compact. Omul ne deschide uşa bucuros de oaspeţi şi ne invită să intrăm. Scena este apocaliptică: păr pe tot mobilierul, un miros cumplit şi o gălăgie de nedescris. Cu acuitatea noastră tradiţională, observăm că toate potăile lătrau concomitent, exceptând-o pe Annabelle care dormea dusă pe un fotoliu. Cu chiu cu vai reuşim să ne înghesuim pe un fotoliu cât de cât mai curat şi să înjghebăm un dialog. Profitând că Pompilică s-a dus în bucătărie ca să ne aducă o mică trataţie, mă fofilez în spatele fotoliului în care dormea Annabelle şi fără niciun preaviz îi strig BAU! în ureche. Căţeluşa sare speriată schelălăind şi urinează pe fotoliu. Mă întorc şi mă aşez liniştit la locul meu aşteptând apariţia lui Pompilică. Acesta vine cu tava plină de dulceaţă, şerbet şi sifon rece, iar noi îi povestim ce i-a făcut căţeluşa pe fotoliu.
- Sărăcuţa, o plânge el de milă, o fi visat ceva urât.
După ce plecăm, pe drum, în discuţiile avute, ne dăm seama că va trebui să repetăm tratamentul cu speriatul animalului în ideea că individului îi va veni mintea la cap şi va reduce numărul exemplarelor canine din dotare din cauza mirosului care va deveni insuportabil. Drept pentru care, asemeni unor doctori care fac de gardă cu schimbul la spital, în fiecare zi unul din noi era prezent la Pompilică acasă şi îi speria căţeaua cu urmările cunoscute. După o săptămână de acţiune fotoliul cu pricina nu mai poate fi folosit nici măcar de câini şi considerăm că o pauză este binevenită aşteptând nişte rezultate palpabile. Într-un mod îmbucurător pentru noi, Pompilică îşi reduce manifestările filocanine în discuţiile cu noi, lucru ce ne face să credem că numărul exemplarelor a fost redus.
A mai trecut ceva timp până într-o zi când, iată-l că vine la fel de radios ca prima dată şi ne anunţă:
- Fraţilor, o veste maaare! Annabelle a născut patru puişori!
- Şi Hombre şi Ivan? îl întrebăm noi cu o speranţă subţire în glas.
- Ooo, sunt bucuroşi şi ei! Să-i vedeţi ce bine se înţeleg.
Ne privim năuci. Nu trebuie să fii un geniu al matematicii ca să îţi dai seama că la el în două camere vieţuiesc opt câini şi trei adulţi. Pe seară, clătinându-ne încă, avem o şedinţă fulger şi decidem că e mai bine să luăm o oarecare distanţă faţă de numitul până la rezolvarea problemei. Nu atât pentru binele lui, cât pentru al nostru. Toţi suntem iubitori de animale şi ne e frică să nu fie ceva contagios. Atât sub impulsul deciziei luate, cât şi a problemelor zinice, întâlnirile şi discuţiile noastre suferă o orecare reducere, asta până într-o miercuri după amiază. Eram doar o parte a grupului la o masă în Cişmigiu şi ne bucuram de o după amiază superbă în compania unei halbe de bere şi a câtorva cârnăciori olteneşti când, iată că lângă noi apare Pompilică. Omul arată de nedescris: haine în dezordine, neras, ciufulit şi cu privirile speriate. Ne gândim la ce e mai rău şi îl invităm să ia loc.
- Ia spune, ce e, ce s-a întâmplat?
- Fraţilor, e groaznic. Am aflat că primăria va trimite hingherii să strângă toţi câinii vagabonzi din parc!
- Nu mi se pare ceva rău, intervin eu. Oricum, la azil le va fi mai bine ca în parc. Şi când ai auzit asta? îl întreb mai mult de complezenţă.
- Acum două săptămâni. Dar i-am fentat. Am strâns toţi câinii la mine acasă şi parcul e gol. O să rămână ăştia
cu buzele umflate, chicoteşte el cu ochii strălucind ciudat.
- Câţi, îl întreabă Dănuţ scurt.
- 37, ne răspunde el mândru. Nu vreţi să mă ajutaţi şi voi să mai luaţi acasă? Am socotit că ar mai fi vreo 20 în libertate.
Să auzim de bine!