Prima frică

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
La mare, la soare, în orice împrejurare! Asta e deviza noastră şi o respectăm cu sfinţenie. Am plecat la mare în grup compact eu, Dorin şi Silviu. Ca să nu vină cu mâna goală, Dorin a venit şi cu fratele şi cumnata lui.
Deşi am găsit cazare undeva, prin Constanţa, zilnic facem plajă în dreptul hotelului Perla din Mamaia. E un loc propice din punct de vedere al utilităţilor. Şi când spun asta, mă gândesc la tonetele cu bere rece. Cu cearşafurile întinse nu ocupăm mai mult de 0,003 hectare din suprafaţa plajei. Exceptând-o pe cumnata lui Dorin, toţi posedăm unele abilităţi de înotători, lucru pe care ne străduim să le etalăm zilnic, spre spaima şi mânia salvamarilor. Din fericire, până acum, niciunul nu ne-a ajuns cu vâsla.
Astăzi e o zi ca şi celelalte. Ajungem la plajă, ocupăm arealul delimitat de cearşafurile noastre, ne dezbrăcăm şi ne lenevim la soare. După ceva timp, intrăm în mare, înotăm şi ne bălăcim, revenim, bem câte o bere şi iarăşi lenevim. Ciclul acesta se repetă neschimbat zi de zi. În timp ce eram la etapa de lenevire, mă trezesc sculat de Lenuţa, cumnata lui Dorin:
- Băiete, ia de te scoală că nu ştiu ce e cu Dorin.
Buimac, îi solicit lămuriri:
- Cum adică?
- A intrat în apă de o ju’ma de oră şi nu a mai ieşit.
Hopa! Asta e grav. Dorin ştie să înoate cu adevărat, dar niciodată nu a depăşit lungimea digului sau nu a stat în apă mai mult de un sfert de oră (din cauza unui deficit glandular, omul nu poate sta mai mult de un sfert de oră pe plajă fără să bea o bere). Mă ridic, mă apropii de mal şi încep să scrutez zările. Oricât mă străduiesc, nu reuşesc să identific niciun obiect sau corp care să-mi sugereze prezenţa lui Dorin. Decid cu rapiditatea care mă caracterizează:
- Silviu, tu vei bântui pe mal în ideea că i-a scos apa cadavrul. Îl vei putea recunoaşte lesne după mirosul de bere şi aluniţa de pe fesa stângă. Eu, voi intra în apă şi voi înota încoace şi încolo până dau de ceva concludent.
După care trecem la fapte. Intru în mare şi încep să înot. Din când în când, mă mai opream şi încercam să mă uit în jur înălţându-mă cât puteam din apă. Înot 100 de metri, mă opresc şi mă uit strigându-l cât puteam de tare. Valuri nu sunt, aşa că vizibilitatea e optimă. Şi tot aşa până când, uitându-mă spre ţărm, îmi dau seama că am ajuns la o distanţă la care nici delfinii nu se aventurează neînsoţiţi. Cu gândul la cele mai groaznice lucruri care i s-ar fi putut întâmpla lui Dorin, iau cap compas hotelul Perla şi încep să înot spre mal. Dar, de data asta, fără să mă mai opresc să îl caut sau să îl strig. Pur şi simplu, mi-am băgat capul între umeri ţi am început să lopătez fără milă, cu gândul de a ajunge cât mai repede la mal. Înot rapid şi în forţă, aşa cum vedem la concursurile de înot. Cu tot plescăitul produs de înot, după un timp încep să aud murmur de voci, semn că m-am apropiat de mal. Continui să înot fără oprire până m-a pocnit mingea aruncată de un puşti. Mă opresc din înotat, simt nisipul sub picioare şi încep să păşesc spre mal gâfâind ca locomotiva lui Stephenson.
Ies complet din apă şi încep să mă uit în jur cu speranţa că-mi voi revedea locul de campare. Totul îmi părea necunoscut! Alte persoane, alte funduri, alţi copii care zbiară, alte tipe cu frunze pe nas. Las la o parte privitul plajei şi încep să caut repere pe faleză. Stupoare! O imagine total necunoscută. Alte hoteluri, alte clădiri şi nici urmă de Perla. Debusolat complet, mă întorc uşor şi văd în stânga mea cum intră în apă digul şi trambulina de la Cazinou! Intrasem în apă în dreptul hotelului Perla şi ieşisem la Cazinou.
În acel moment mi-a fost pentru prima dată frică. O frică adâncă, sălbatică şi nemiloasă pe care o simţeam în fiecare celulă. Era clar că fusesem mânat de un curent şi nu de forţa proprie. Dar dacă curentul ar fi avut direcţia inversă, de la mal spre larg? Mi s-au înmuiat genunchii, imaginea mi s-a întunecat şi am simţit cum cad pe plajă. Îmi venea să vomez, urechile îmi ţiuiau şi vedeam negru în faţa ochilor. Am reuşit să mă adun şi să stau strâns cu genunchii la gură respirând adânc şi rar. După câteva minute am simţit că îmi revin şi am putut să văd şi să gândesc limpede. Mi-am dat seama că acest gând îmi produsese toată starea de frică. Am mai pregetat câteva minute pe bordura falezei nevenindu-mi a crede prin ce primejdie trecusem, după care, cătinel, am luat drumul înapoi spre hotelul Perla.
Ajuns la locul de tabără, surpriza a fost totală: toată trupa era pe mal uitându-se şi strigând în larg după mine, alarmaţi de întârzierea mea. Ce se întâmplase cu Dorin? Era bine mersi, ieşise din mare fix după un sfert de oră şi fusese la coadă la bere.
Să auzim de bine!