România şi românii de azi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vă spun sincer că, iniţial, acest articol intenţiona să atingă un singur subiect. Dar, pe parcursul redactării, a apărut o legătură cu un cu totul alt subiect, dar care merită toată atenţia. Dar, destul cu vorbăria şi să trecem la treabă.
Este vorba despre ceea ce fac românii cu limba lor. Vechiul adagiu enunţat de Ienăchiţă Văcărescu, cel cu „las vouă moştenire creşterea limbii româneşti/şi-a patriei cinstire” este desuet pentru generaţia de azi. Pe lângă mutilarea limbii cu anglo-expresii care abia pot fi pronunţate sau înţelese chiar de către emitenţi, acum a mai apărut un fenomen, acela al mutilării bietelor cuvinte româneşti rămase nealterate. Am observat fenomenul în mod deosebit odată cu apariţia celebrelor sintagme “flacăra violet” sau „flăcări violet”. Din cursul primar învăţătorii au ca primă grijă să ne înveţe că, în limba română, adjectivul se acordă un totalitate cu substantivul determinat, asta însemnând că se acordă şi în gen şi în număr. Putem spune o „casă galbenă” (substantivul „casă” fiind de genul feminin, genul este preluat şi de adjectivul „galben”) dar nu putem spune un “cal galbenă”. Dezacordul este evident şi strident. Similar se prezintă situaţia în ceea ce priveşte acordul cu numărul substantivului. Putem spune „mere roşii” (substantivul „mere” fiind la plural, numărul este preluat şi de adjectivul „roşu”), dar ne doare urechea dacă auzim „mere roşu”. Cred că au fost suficiente aceste câteva rânduri ca să ne dăm seama că sintagmele de care pomeneam la începutul articolului sunt cât se poate de greşite. Putem spune „flacăra violetă”, dar este incorect „flacăra violet”. La fel de bine putem spune “flăcări violete”, dar este greşit „flăcări violet”.
Cu mare surprindere observ că mass media românească, în preocuparea ei pentru apologii ale nimicului, nici măcar nu este atentă la ceea ce scrie sau pronunţă. Bani să iasă! Accept (cu durere în suflet) faptul că au devenit redactori sau moderatori oameni fără nicio calificare sau experienţă, prezentatoare care ajung pe un post de televiziune doar pentru că au pozat goale, reporteri sau redactori angajaţi pe pile, dar chiar ca nimeni să nu adopte nicio atitudine, deja e de neînţeles. Citeam că, în Franţa, a fost necesară întrunirea membrilor Academiei pentru a se accepta utilizarea în vorbirea curentă a coruptelei „prof” în loc de „profesor”. La noi, societatea civilă, intelectualitatea sau membrii Academiei au cu totul alte preocupări. Mai nou, aceea de a numi noi membri. Ca o Academie să numească printre membrii ei un preşedinte, fie şi al altei ţări, nu este un sacrilegiu. Este un gest care ţine de curtoazia faţă de personalitatea respectivă sau un gest de prietenie în relaţia dintre două ţări. Sunt o mulţime de preşedinţi membrii de academii din ţara lor sau de aiurea fără să aibă niciun merit academic, la fel cum sunt o mulţime de preşedinţi membrii ai diverselor colane, ordine sau însemne cu care nu au nimic în comun. Cu riscul de repetare, dar gestul nu are nimic anormal sau viciat în el. Ce este dincolo de orice imaginaţie este motivaţia anunţată de respectivii academicieni. Pentru că le-a dat sediu şi i-a făcut bugetari? Oare, în Academie, nu există un consilier de imagine, o minte limpede, cineva care să îmbrace asemenea declaraţii într-o formă acceptabilă? Mergând pe această idee, e de aşteptat ca cei din Consiliul Suprem al Magistraturii să îl adauge între membrii săi pentru că a promulgat cine ştie ce lege. Sau ca Sindicatul şoferilor să îl numească Lider de sindicat pentru că a promulgat legea cu taxa de mediu? Sau profesorii să îl numească profesor emerit pentru că a promulgat legea învăţământului? Maneliştii să îl declare Tatăl lor pentru că a declarat că suntem o ţară de manelişti, Uniunea scriitorilor să-l declare membru pentru că a aprobat Bugetul de stat, Armata să-l declare Comandant şef pentru că a fost în vizită la soldaţii din Afganistan şi aşa mai departe. Ceea ce preşedintele a făcut, a făcut pentru că astea îi sunt îndatoririle lui, ăsta e obiectul muncii lui. Sediul nu l-a dat de pe moşia lui şi nici salariul de bugetari nu li se dă din încasările fabricii de îngheţată. O asemenea motivare mercantilă, o asemenea linguşeală de la oameni de mare ţinută, oameni emblematici ai societăţii noastre, nu este altceva decât dovada micimii şi decăderii la care a ajuns societatea românească. Aş intenţiona să afirm că mai jos de atât nu se poate, dar îmi este teamă că la noi se poate.
De fapt, aşa cum am învăţat umblând printre tarabele din piaţă, preşedintelui nu-i pot face nicio imputare deoarece nebun nu este cel care cere, nebun este cel care dă.
Să auzim de bine!
P.S. Aud că preşedintele a refuzat titlul acordat. Personal, nu mă interesează nici dacă a acceptat, nici dacă a refuzat. Doar mă umileşte umilinţa acelor academicieni.