Momentul poetic

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De data asta suntem un grup mai reprezentativ. Alături de mine şi de Dorin, se mai află şi Silviu care, politicos cum îl ştim, nu a putut veni fără Niţă. Acum, prin noi, sunt reprezentate cele mai nobile ramuri ale artei. Dorin, ca profesor la Conservator, reprezintă muzica, eu, ca student începător, arhitectura, Niţă este profesor la teatru şi poet consacrat, iar Silviu un pictor pătimaş în timpul liber, adică, mai toată ziua, pentru că e student la Arte.
Ne aflăm pe litoralul însorit al Mării Negre, bun prilej de a ne schimba şi noi culoarea dominantă. Hălăduim de câteva zile bune litoralul după un regim şi program foarte strict respectate. Harnici cum ne ştiţi, nu putem pune geană pe geană după ora 10 dimineaţă, aşa că ne dăm jos din paturi, ne facem toaleta şi ne repezim pe plajă să prindem ultravioletele de ora 11.
15 minute pe o parte, 15 minute în apă, 15 minute la o bere, alte 15 minute pe cealaltă parte, alte 15 minute în apă, alte 15 minute la o bere şi aşa o ţinem până la asfinţit. Odată lăsată seara, firi romantice, ne fixăm la o terasă din apropierea plajei şi, printre mici şi sticle de bere, ne imaginăm cum ar arăta asfinţitul în Marea Neagră. Reveniţi la hotel intrăm în programul de seară. Duşul de rigoare, schimbatul hainelor şi ieşim pe faleză la o plimbare binemeritată şi o cură de aerosoli. Atraşi de aerosolii emişi de mulţimea de terase, facem o haltă scurtă, de cel mult două ore, ca să verificăm dacă ciorba de burtă e dreasă cum trebuie, micii sunt bine preparaţi şi berea e rece, după care ne continuăm plimbarea.
Acest program încărcat a dus la dezvoltarea deosebită a muşchilor abdominali, lucru care se observă cel mai bine din profil. Plimbările nu sunt deloc scurte, nici ca durată şi nici ca parcurs. Plecăm dintr-un capăt al staţiunii şi ajungem până la celălalt (evident, cu retur), iar nu odată am observat că ne-au prin orele unu sau două din noapte. Nu sunt simple plimbări de turişti nefăcători de nimic, ci adevărate colocvii ambulante în care dezbatem sine ira et studio probleme legate de muzică, poezie, pictură sau arhitectură. Fiecare din noi, profesionist sau diletant, după puteri şi pregătire, încearcă să-şi aducă un aport cât mai substanţial la îmbogăţirea cunoştinţelor grupului.
Aşa şi în această seară. Mergem în grup compact pe faleză, ţinând cap compas sud-sud-vest, cu un vânt de 2 km/h din spate, umiditate 82,6% şi vizibilitate 7/10. E adevărat, vizibilitatea e ceva mai redusă din cauza fumului emanat de terasele cu mici. E seara poeziei şi fiecare încercăm să etalăm o paletă cât mai cuprinzătoare a cunoştinţelor din dotare. Evident, Niţă ne ia cu două lungimi, dar nu suntem invidioşi ci, din contră, îl privim ca pe un maestru al grupului nostru. Motivaţi de expunerile lui, ne trec tot felul de gânduri şi imagini poetice, lucru de care nu scapă nici Dorin. Brusc, vedem cum acesta se opreşte în mijlocul drumului cu o mână la frunte şi una la şold. Uimiţi de postura lui, îi adresăm o întrebare timidă şi cât se poate de curtenitoare:
- Bre, ce mama naibii te-a apucat?
Cu o privire pierdută şi faţa trădându-i o concentrare maximă, omul ne răspunde simplu şi şoptit:
- Am compus o odă în metru antic.
Rămânem cu toţii perplecşi, inclusiv maestrul Niţă. De la Homer încoace, toţi ştim ce înseamnă o odă şi cât de dificilă este o asemenea lucrare. Iar ca să compui o odă în metru antic în sistem ambulant, după ce te-ai umflat toată ziua de mici şi bere, e o chestie care depăşeşte puterile noastre de înţelegere. Omul chiar dovedeşte capacităţi intelectuale nebănuite. Îl auzim cum vine cu precizări:
- Mai staţi un minut şi vi-o recit.
Ne privim ceasurile. Este ora 01 şi 43 minute. Momentul trebuie reţinut cum se cuvine. Nimeni nu mai îndrăzneşte să scoată o vorbă. Concentrarea atinge apogeul. Dorin a rămas în mijlocul aleii cu mâna la cap, iar faţa lui este o icoană a suferinţei. Niţă încercă să-l sprijine ţinându-l după umeri.
- Gata, zice el într-un târziu, fiţi atenţi!
- Maestre, suntem ochi şi urechi, declamăm noi în cor cuprinşi de emoţia unui asemenea moment.
- Lucrarea se numeşte „Odă femeilor dilimane”.
Schimbăm priviri nedumerite. Niciunul din termeni nu ne este necunoscut, dar subiectul ni se pare deosebit de vast şi dificil. Dorin ne face din nou semn să fim atenţi şi porneşte să recite oda:
- Odă femeilor dilimane. Lăsaţi-ne’n durerea noastră!
Urmează cam 2 minute şi 26 secunde de tăcere. Dorin continuă:
- Gata, ce vă uitaţi aşa? Asta a fost!
Să auzim de bine!