Clienţii lui Mirciulică

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ca orice fiu al unui tată iubitor, Mirciulică se bucură din plin de avantajele oferite de acest statut. Printre ele se numără şi permisiunea de a-i folosi maşina. În general, oamenii de pe stradă o numesc rablă de la prima vedere, dar el continuă cu obstinaţie s-o numească maşină. Justificarea lui e simplă:
 - Are talon? Are! Dacă era rablă nu avea talon sau scria în el rablă, nu autoturism.
Este deconcertantă justificarea lui, dar nu avem ce face, tot grupul nostru avem nevoie de ea şi o utilizăm. Dacă ar fi să facem o socoteală sinceră, grupul nostru a mers mai mulţi kilometri cu ea decât tatăl lui. Dar nu putem face această socoteală pentru că nu îi funcţionează kilometrajul.
Astăzi e vineri şi Mirciulică, suflet mare, vine cu o invitaţie:
- Burtone, trebuie să merg până la Câmpulung să-i fac un comision lui taică-meu. Mergi cu mine?
Câteodată, Mirciulică se lasă dus de un entuziasm tineresc, aşa că propunerea lui trebuie evaluată bine.
 - Mergem numai noi?
 - Îhî.
 - Plecăm azi?
 - Sâmbătă.
- Ne întoarcem tot sâmbătă?
 - Îhî.
 - Câmpulung Moldovenesc sau Câmpulung Muscel?
 - Muscel.
 - Sunt de cărat obiecte mai grele de 30 kg?
 - Nţ.
 - Există vreun pericol de incendiu sau emanaţii de gaze nocive?
 - Nţ.
 - Plecăm la 2 dimineaţa?
 - Aşi! Pe la 10, după ce ne sculăm.
 - Accept.
Rămânem înţeleşi ca, la ora 10 dimineaţă, Mirciulică să mă aştepte cu portiera deschisă la scara blocului unde locuiesc. Nu de alta, dar la ora aia încă sunt adormit şi îmi este frică să nu nimeresc greşit. Se face sâmbătă ora 10 dimineaţa şi Mirciulică e la post. Îi reproşez că nu are şapcă şi mănuşi, după care mă sui şi adorm instantaneu. Mă trezeşte nemilos aproape de autogara Militari:
 - Burtone, ia uite ce de autostopişti. Luăm şi noi unul?
 - Ce-ţi veni?
 - Frate, mai facem un bănuţ, că tata m-a pus să bag benzină din banii mei.
Motivul mi se pare suficient de puternic, aşa că îmi exprim consimţământul. Dar pun o condiţie:
 - Dacă face gălăgie şi mă trezeşte mai devreme de 11, îl dau jos.
Mirciulică acceptă şi, până să adorm din nou, îl văd cum se străduieşte să selecteze dintre cei mai spălaţi. Se decide asupra unei perechi. Un el şi o ea cu un aer distins, îmbrăcaţi curat, cu pantofii lustruiţi şi doar o gentuţă în mână. Cei doi salută politicos la urcarea în maşină şi iau loc pe bancheta din spate într-o linişte deplină. Îşi exprimă dorinţa să mergă până la Piteşti. Legănat şi liniştit adorm la loc şi mă trezesc taman la intrarea în Piteşti, când Mirciulică opreşte pentru ca cei doi să coboare. Spre surpriza totală a bietului Mirciulică, oamenii salută, coboară şi plecă fără să îi dea un leu. Mirciulică se uită la mine, eu la el, dar negăsind nimic interesant plecăm mai departe. Cu muzică, bancuri şi mici bârfe timpul a trecut repede şi am ajuns în Câmpulung. Cu abilitatea-i recunoscută, Mirciulică reuşeşte să găsească doar în două ore adresa într-un oraş cu doar şapte străzi. Trage la trotuar, opreşte motorul şi coboară ca să ia din portbagaj comisionul. Cobor şi eu, trântesc uşa şi, în timp ce o trânteam a doua oară, îl aud pe Mirciulică:
 - Mamăăă!
Mă uit şi văd că are o faţă descompusă. Ocolesc maşina şi mă apropii de el. Ajuns în dreptul uşii din spate, flăcăul îmi arată cu degetul bancheta. Capitonajul banchetei era tăiat de la un capăt la altul fâşii-fâşii aidoma unor tăiţei pe toată lăţimea.
Să auzim de bine!