marți, 23 martie 2010

Europa din noi (1)

Harta EuropaTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Dacă vă reamintiţi, primele cerinţe imperative ale populaţiei revoltate imediat după sângerosul decembrie 1989 au fost două: abolirea pedepsei cu moartea şi deschiderea graniţelor. Dacă prima era un deziderat mai mult sau mai puţin urgent sau dacă era unul mai mult sau mai puţin util, asta e de discutat. Dar cel de-al doilea era mai mult decât o dorinţă, era un sentiment, o stare de spirit.
Era vorba de unul din lucrurile care îţi inspiră sentimentul adevăratei libertăţi. Nu toţi sperau sau doreau ca imediat să plece în cine ştie ce stăinătăţi şi nu toţi s e vedeau acum călătorind pe iahturi sau in avioane intercontinentale, dar era sentimentul de libertate care îl aveai la gândul că, dacă vrei şi ai bani, poţi să o faci oricând. Era mai mult decât abolirea unui sentiment de izolare, era abolirea unui sentiment de inferioritate pe care îl aveam toţi cetăţenii.
Ne uitam cu jind la cei puţini care puteau să plece şi chiar plecau, chiar dacă doar în ţări comuniste. Ne înflăcăra ideea în sine, faptul că ştiai că imaginile tale despre o altă ţară vor rămâne la stadiul pozelor sau filmelor văzute la televizor.
Îmi recunosc apartenenţa la acea masă de oameni privind cu jind peste gard, trăind mai mult cu speranţa. Să ştii că poţi pur şi simplu să te sui în maşină şi să pleci în altă ţară la fel cum ai pleca la ţară, la bunici, asta da, era un real sentiment că eşti liber. Recunosc faptul că am fost dintre cei care nu am aşteptat mult ca să mă bucur de acest sentiment în deplinătatea lui.
Primele semne de întrebare mi-au apărut atunci când am plecat în Turcia. Spre surprinderea vameşilor (şi, recunosc, şi a mea), portbagajul maşinii era gol. Nu aveam nici rulmenţi, nici farfurii, nici costume şi nici mercur. Era un turist, adică un om care practică activitatea numită îndeobşte turism. A doua ieşire ne-a produs (mie şi vameşilor) aceeaşi surpriză. Nu au găsit la mine altceva decât o sacoşă cu cele necesare unui turist. Lozincile strigate cu tărie că “nu ne vindem ţara” erau în asentimentul meu, chiar dacă nu găseam utilă afirmarea acestora pe stradă.
În deschiderea graniţelor am văzut întotdeauna nu numai o condiţie a libertăţii, dar şi o datorie faţă de condiţia mea de om. Ştiam, cel puţin din auzite, de comportamentele civilizate ale diferitelor popoare şi era cel mai bun prilej ca să-mi actualizez condiţia. Era posibil ca şi în alte ţări oamenii să formeze cozi, dar eram convins că există şi o modalitate civilizată de a te manifesta în respectiva situaţie. Presupuneam că şi în Germania, de exemplu, oamenii aşteaptă autobuzul în staţii, dar abia aşteptam să mă integrez modului lor civilizat de a face acest lucru. Nu din slugărnicie, ci pentru că era vorba de un nivel cultural superior pe care nu numai că îl doream, dar pe care îl consideram necesar. Pentru mine, era adevărata şi reala integrare în Europa despre care se vorbea cu atât patos. Faptul că aveam legi mai mult sau mai puţin în acord cu legislaţia europeană, era pentru mine o problemă secundară. Legea bunului simţ am considerat-o şi o consider o lege cu valabilitate universală. Mă simţeam mai european dacă mă comportam ca un neamţ ordonat din Germania decât ca un român dezordonat din Germania. Ca om cu un comportament civilizat, nu am considerat niciodată concordanţa legilor ca pe o preocupare de căpătâi. De ce să mă intereseze cât e amenda în Austria pentru aruncatul gunoaielor pe stradă dacă eu nu fac aşa ceva? Faptul că puteam umbla liber de colo-colo mă făcea şi mă face să mă simt cât se poate de european.
Din păcate, am subestimat tenacitatea românească sau, mai bine zis, conservatorismul nostru. Conservatorism de cea mai proastă calitate. Comportamentul meu a rămas la stadiul de excepţie care, ca de obicei, confirmă regula. Nu numai că turismul s-a transformat în trafic de cea mai joasă speţă (spun asta doar gândindu-mă la vameşii astfel îmbogăţiţi), dar a exclus din el orice conotaţie umană sau culturală. Oamenii s-u dus la turci ca să vândă rulmenţi, nu ca să viziteze Moscheea Albastră. S-au dus în Viena ca să facă shopping, nu ca să viziteze parcul Prater. Şi exemplele pot continua la nesfârşit. Anii au trecut, dar nimic nu s-a schimbat din comportamentul nostru. Fenomenul pe care îl prevedeam şi îl aşteptam cu atâta ardoare s-a produs într-un sens total opus. Nu noi am asimilat din culturile civilizate existente în jurul nostru, ci noi am fost cei care am exportat neobosiţi neamprostia şi lipsa de civilizaţie. Am inundat ţările Europei cu hoţii noştri, cu cerşetorii noştri, cu prostituatele noastre, cu tâlharii noştri. Nu am auzit ca cerşetorii din Letonia să fi invadat străzile Londrei şi nici de tabere de de ţigani unguri în jurul Romei. Nu am auzit de hoţi de buzunare din Cehia şi nici de asasini din Slovacia care să fi invadat Madridul sau alte capitale europene. Încep să înţeleg că Europa nu a fost văzută ca o sursă de inspiraţie, ci ca o piaţă de desfacere a celor mai proaste şi neruşinate năravuri. Nu numai că am vândut ţara la modul cel mai propriu, dar ne-am vândut pe noi, ca popor. Ne-am vândut numele nostru.
Abia când toate acestea se vor termina va începe şi adevărata integrare a noastră în Europa.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!