Joplin

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
După cum vă spuneam în postările anterioare, urmăresc cu cea mai vie curiozitate emisiunile canalului de televiziune National Geographic. Totodată, vă reamintesc faptul că m-am referit de numeroase ori la lipsurile românilor, simţul civic fiind unul dintre aceste lipsuri.
Bine, bine, dar ce legătură este între National Geographic şi lipsa spiritul civic la români? veţi întreba pe bună dreptate. Este şi încă una mare şi puternică!
Deci, urmăream într-o seară respectivul program, prilej de a prinde de la început un reportaj despre o localitate din State, Joplin pe numele ei. Iniţial, subiectul mi s-a părut o platitudine: în fond, era vorba despre o localitate peste care trecuse o tornadă. Nu e prima şi nici ultima localitate lovită de o tornadă. La fel de bine, nu este prima şi nici ultima localitate rasă de pe faţa pământului.
Deşi, vă rog să mă credeţi, aici lucrurile căpătaseră forme apocaliptice. Practic, în locul orăşelului nu mai era decât o întindere acoperită de resturi, nici măcar de ruine! De la un capăt al localităţii aveai o vizibilitate perfectă până hăt, în celălalt capăt, neexistând nimic ce să stânjenească privirea. Bunînţeles că au fost şi victime omeneşti, nu numai morţi, ci şi o mulţime de persoane date dispărute. O bombă atomică ar fi provocat un dezastru similar şi cred că nu mi-a fost dat să mai văd un asemenea prăpăd.
Ca nişte umbre, după sfârşitul tornadei, bieţii oameni ieşeau de sub dărâmîturi obidiţi, sărăciţi de agoniseala unei vieţi şi copleşiţi de suferinţă. Familiile se căutau, copiii îşi plângeau mamele, nimeni nu mai întrevedea vreo speranţă. Asta a fost situaţia în ziua dezastrului.
Ce s-a întâmplat a doua zi? Păi, ce să se întâmple? Optzeci de mii de oameni (80.000) s-au strâns de prin împrejurimi să-şi ajute semenii la suferinţă. Optzeci de mii, fraţilor, optzeci de mii, cât populaţia Târgoviştei noastre. Fără să-i cheme nimeni. Aşa, doar de dragul de a-şi ajuta vecinii. Vedeţi vreo asemănare cu spiritul civic românesc? Nuuu? Nici eu. Tot ce îmi amintesc este că, după dezastrul provocat într-un un an de inundaţii, ocazie cu care un pod, cel de la Mărgineni, a fost dus de ape, a fost nevoie de prezenţa preşedintelui pentru ca oamenii să înceapă să facă ceva. Iar după plecarea lui s-au întors la cârciumă. Casele construite gratis de guvern sau de sponsori nu au fost locuite pe motiv că nu sunt mobilate, iar ajutoarele împărţite între prominenţi.
Ei, acum cum vi se pare? Vedeţi legătura pe care o aminteam la începutul postării?
Să auzim de bine!

Bonificaţia bonusurilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Mărturisesc că, deşi am o oarecare experienţă în domeniu şi chiar o facultate de profil terminată cu 10, încă mai sunt mecanisme economice care îmi scapă.

Unul dintre ele este cel al ajutoarelor financiare acordate de organismele financiare internaţionale ţărilor cu probleme financiare, iar al doilea este cel al bonusurilor uriaşe primite de salariaţii băncilor. Dar haideţi să le luăm pe rând.

Ca urmare a crizei mondiale (deşi nu ştiu de ce i se spune aşa pentru că în Africa şi în America de Sud nu se ştie de ea), unele state au început să aibă dificultăţi financiare, iar rezolvarea acestora se poate face numai prin intermediul unui ajutor extern. De obicei, de la banca Centrală Europeană şi/sau de la Fondul Monetar Internaţional. Ca un element de pornire de bun simţ, consider că o ţară într-o asemenea situaţie îşi face foarte bine calculele privind necesarul de bani, nu de alta, dar ei trebuie returnaţi într-un interval dat. Acest necesar, cum spuneam, presupun că implică nişte calcule financiare foarte minuţioase, consolidate la nivelul întregii economii naţionale. Iar banii sunt solicitaţi de către banca centrală a ţării aflate la strâmtoare, urmând să rezolve problemele unei întregi economii naţionale.

Ei bine, aici apare prima ciudăţenie, prin faptul că, deşi banii sunt solicitaţi prin mecanisme statale şi urmează să acopere necesităţile unui stat, sumele sunt virate băncilor comerciale, care sunt private. Acum, cred că aţi identificat prima nedumerire: de ce banii sunt ceruţi şi garantaţi de stat, dar utilizaţi de bănci particulare care, în cazul nostru, nici măcar nu sunt cu capital românesc? Să mergem mai departe cu a doua nedumerire: Dacă banii au fost solicitaţi de stat şi prin intermediul unor organisme statale, de ce nu sunt gestionaţi de banca centrală a statului? Puse cap la cap, cele două nedumeriri s-ar putea sintetiza prin întrebarea: de ce să plătesc eu, contribuabilul nevinovat decapitalizarea unei bănci private? Ca o soluţie simplistă şi personală, cred că lucrurile ar fi fost mult mai eficiente dacă respectivele ajutoare s-ar repartiza direct firmelor cu probleme, asigurânduse astfel recapitalizarea lor şi nu prin bănci care, colac peste pupăză, mai solicită şi comisioane şi dobânzi de acordare.

A doilea mecanism care îmi scapă este legat cumva de primul şi se referă la bonusurile uriaşe care se acordă în interiorul băncilor. Din cele cunoscute de mine, un bonus se acordă în mod clar şi neîndoios pentru realizări obţinute peste cele solicitate prin fişa postului. Iar într-o bancă, asemenea realizări pot însemna un număr sporit de credite acordate, un număr sporit de clienţi, un număr sporit de depozite, sume mai mari depozitate, încasări mai mari din dobânzi, în fine, orice se poate referi la creşterea rulajului banilor gestionaţi de bancă. Dar în ultimii ani, datorită crizei financiare mondiale, numai de asemenea lucruri nu se poate vorbi într-o bancă. Şi iată şi întrebarea rezultată: în condiţiile unei crize de care nu mai scăpăm, în condiţiile scăderii depunerilor, a numărului creditelor acordate, pe scurt, în condiţiile în care toate elementele care aduc plusvaloare banilor băncii au scăzut sau au dispărut, pentru ce şi de unde se acordă asemenea bonusuri uriaşe? Pentru că, singurul răspuns pe care îl găsesc cu mintea mea slabă este că din banii primiţi ca ajutor pentru ieşirea din criză.

Să auzim de bine!

O pană pe autostradă

Imagine preluată de pe porumbei.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cu creierele spălate de atâtea filme americane vizionate la televizor, am ajuns să confundăm ficţiunea cu realitatea în multe cazuri.

Unul dintre aceste cazuri este cel al funcţiei instituţiei Poliţiei. Chiar dacă pe maşinile Poliţiei române este imprimat un cu totul alt logo, noi credem că unul dintre rolurile Poliţiei este acela de „To protect and to serve”. Şi cu toţii ştim foarte bine că modul de funcţionare al unei Poliţii nu poate fi înţeles în afara contextului social oferit de ţara în care îşi desfăşoară activitatea. Altfel spus, Poliţia din Canada îşi desfăşoară activitatea pe coordonate total diferite faţă de Poliţia din Mongolia, de exemplu.

Sau faţă de cea din România. Chiar dacă sunt sub aceeaşi umbrelă a numelui de Poliţie, există diferenţe în ceea ce priveşte modul de desfăşurarea a activităţii, a obiectivelor, a măsurilor care trebuie luate, a specificului legislativ etc. Dar, indiferent de logo sau de specificul naţional, toate au un numitor comun: protecţia cetăţenilor.

Doi prieteni şi colegi de-ai mei se întorc dintr-o delegaţie. Ca să aibă parte de oarece confort şi o oarecare mobilitate, au preferat să folosească maşina personală a unuia dintre ei pentru deplasare.

Numai că, orice plăcere trebuie plătită, scrie undeva, în stele, ceea ce face ca, pe drumul de întoarcere, în timp ce sunt pe renumita autostradă A1, maşina să sufere o avarie gravă: capacul pompei de apă se sparge în mers şi sare undeva, pe câmp, producând un sunet cât se poate de alarmant. Cu toate becurile de avarie din bord aprinse şi alarmat de sunetul auzit, colegul care conducea trage pe dreapta în plin câmp şi, împreună cu celălalt coleg, încep să caute piesa cu pricina.

Dar iată că integrarea noastră în NATO şi în U.E. încep să dea roade şi ei văd cu sufletele pline de speranţă o maşină cu însemnele Poliţiei că se apropie. Maşina opreşte, agenţii coboară şi, în scurt timp li se aduce la cunoştinţă păţania.

În mod normal, mergând pe firul logicii lucrurileor, ce credeţi că ar urma să se întâmple în următoarele momente? Exact! Acum, după prezentarea necazului, urmează partea în care Poliţia îşi etalează atributele de protecţie, pază, ocrotire şi ce mai vreţi voi. Lucru dovedit cât se poate de elocvent atunci când unul dintre poliţişti le spune:

- Băieţi, în locul vostru nu aş sta prea mult pe aici, prin câmp... Sunt tot felul de indivizi prin zonă... Şi echipajul pleacă.

Să auzim de bine!

Cum cărăm bagajele

Mai avem foarte puţin şi suntem ajunşi. Deja se vede clădirea hotelului printre pădurile de cedri. Am mers destul de repede, astfel că, pe la ora două după amiază suntem în localitatea de destinaţie. Anul acesta ne-am decis să ne răsfăţăm puţin, aşa că am urmărit o superofertă şi am prins bilete la un hotel de cinci stele. Suntem obişnuiţi cu ospitalitatea grecească, aşa că ne pregătim sufleteşte pentru cele mai plăcute surprize. Trag maşina la peron, coborâm şi ne îndreptăm spre recepţie pentru efectuarea formelor de cazare. Un boy ne iese în cale, salutându-ne ceremonios. Îmi ia sacoşa din mână şi ne conduce politicos la recepţie. Recepţionera, amabilă, termină cu noi în doi timpi şi trei mişcări. O întreb la fel de politicos ce voi face cu maşina. Îmi răspunde că, pe durata şederii, va trebui să o parchez în parcarea păzită, peronul fiind accesibil doar plecărilor sau sosirilor. O întreb dacă pot trage maşina mai aproape pentru a-mi uşura căratul bagajelor la cameră. Îmi răspunde că da, e posibil, dar să nu-mi fac probleme pentru că băiatul mă va ajuta. Îi mulţumesc şi plec spre maşină însoţit de boy. Trag maşina mai aproape urmărit de privirile băiatului. Opresc motorul, cobor, deschid portbagajul care era plin ochi şi îl abordez pe flăcău:

- Spune-mi şi mie, te rog, cu ce se pot duce bagajele la cameră? întreb eu la modul general, neştiind obiceiurile hotelului.

- Cu astea, îmi răspunde el fericit şi îmi arată nişte cărucioare pe role cu un fel de mânere verticale, aşezate la fel ca cele de la supermarket-uri.

- Punem bagajele? îl întreb oarecum neliniştit, pentru că nu văd nicio intenţie de participare din partea lui.

- Da, sigur, răspunde el tot numai zâmbet fără să mişte un deget.

Ne apucăm să descărcăm prima şarjă din portbagaj sub privirile lui admirative. Un cărucior este deja plin cu vârf. Deja transpirat, mă uit la el, el se uită la mine şi nu se întâmplă nimic. Îndrăznesc o întrebare:

- Şi cine le duce cu căruciorul?

- Cum cine? ne răspunde flăcăul cu cea mai nevinovată privire. Dumneavoastră! Dar aveţi grijă cum umblaţi cu el şi să nu uitaţi să-l aduceţi înapoi!

Nu sunt bani!

Imagine preluată de pe colectum.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

O după-amiază liniştită se anuţă la orizont. Şi chiar la zenit, dacă mă iau după lipsa oricăror urme de nori. Asta dacă nu vin televiziunile cu vreo ştire bombă.

Exact când gustam din plin savoarea acestor clipe, iată că nenorocirea se întâmplă. Un reportaj la Antena 3 ne prezintă un fapt cutremurător: o fetiţă de 14 ani a dat naştere unui copil! În studioul postului sunt invitaţi diverşi care emit păreri la fel de diverse. Unul dintre ziariştii prezenţi este aparţine chiar etniei respectivei copile.

Las alte activităţi, cum ar fi terminarea mesei, pe planul doi şi încerc să mă concentrez asupra celor prezentate. Fac acest efort pentru că, la prima vedere, două aspecte se desprind cu putere.

Primul aspect este cel al vârstei copilei. 14 ani mi şi ni se pare extrem de puţin. Dar aşa să fie oare? Greu de spus... greu de acceptat. Dar putem ca să facem o evaluare a perioadei copilăriei care e prelungită tot mai mult odată cu progresul civilizaţiei când ne gândim la următoarele aspecte. Dacă ne vom interesa, vom putea afla cu uşurinţă că aceasta cam era vârsta la care străbunele noastre începeau să nască. 14-15 ani era vârsta optimă de măritiş şi începere a procesului de procreere. Care e nivelul maturităţii acum, în zilele noastre pentru copiii de 18 ani, nu de 14? Păi, nu avem altceva de făcut decât să le urmărim declaraţiile elevilor date după ce au picat examenul de bac din primăvară de anul acesta... Şi pe cel din toamnă...

Al doilea aspect legat de evoluţia sau involuţia maturităţii odată cu dezvoltarea socială, ne va dezvălui lucruri surprinzătoare dacă ne gândim ce vârstă avea William I al Angliei sau William Cuceritorul atunci când a început ca să fie susţinut de regele Henric I al Franţei, datorită reputaţiei pe care şi-o câştigase în calitate de conducător de oşti: 20 de ani! La 20 de ani era un reputat conducător militar! Iar cavalerul Bayard, cel fără teamă şi prihană, câţi ani credeţi că avea când a cucerit regatul Neapolelui? Păi, tot 20. La 20 de ani, avea deja o reputată carieră militară în spate şi cucerea un regat... Ce fac copiii noştri la 20 de ani? Păi, ce să facă, sunt tot copii...

Desigur, prin prisma legilor, moraliăţii şi a culturii societăţii de azi, discuţia despre biata copilă este mult mai amplă. Dar dacă ne referim doar la maturitate, atunci lucrurile sunt mult mai simple...

Al doilea aspect este legat de conţinutuil discuţiilor purtate de către invitaţi. În timp ce, pe o jumătate de ecran, se derulau discuţiile în studioul postului, pe cealaltă jumătate erau prezentate diverse realizări ale etniei respective, cum ar fi chiolhanurile monstruoase, kilogramele de aur purtate la gît sau numeroase palate cu turnuleţe. În acest timp, discuţia capătă o turnură tregică prin afirmaţia ziaristului menţionat mai sus că nu sunt bani, că nu sunt bani pentru educarea copiiilor lor. NU SUNT BAAANI? îmi vine să strig ca un apucat la auzul spuselor. Cum adică nu sunt bani? Dar chiolhanurile prezentate cu ce sunt susţinute? Dar zecile de maşini luxoase cu care participanţii vin la respectivele petreceri pe ce au fost cumpărate? Nu pe bani? Dar kilogramele de aur aflate la gâtul lor? Alea ce sunt? Nu tot bani? Dar miile de palate construite pe tot locul, cu ce au fost construite şi mobilate? Nu cu bani? Cum adică nu sunt bani, când ultima lor modă la festinuiri este cravata din aur? Cum nu sunt bani, când internetul e plin de pozele lor cu kilograme de bijuterii pe degete sau la gât? Nu au bani pentru educaţia copiiilor, dar au bani pentru ghiuluri cât pietrele de moară?

Ce bani mai vor? Ai cui bani? Ai mei? Să aştepte mult şi bine... Ai voştri? Vă priveşte, dacă acceptaţi asemenea baliverne...

Să auzim de bine!

Întâmplări din iarnă (2)

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Locuinţa copilăriei mele se află undeva, pe lângă un parc. O zonă excelentă pentru nişte copii care vor să colinde şi să alerge cât e ziulica de lungă. Ceea ce şi făceam, eu şi prietenii mei. Ca să respectăm adevărul, străzile erau mai puţin folosite de noi. Tipul caselor (joase şi cu acoperişuri netede) precum şi configuraţia lor ne făcea mai eficientă şi mai rapidă deplasarea pe acoperişuri, ca motanii. Nu era pom în care să nu ne fi căţărat şi nici gard peste care să nu fi sărit. Eram primii culegători ai puţinilor pomi fructiferi din zonă şi ultimii pe care înserarea îi băga în case. Nu făceam pozne grave, ireparabile, dar făceam toate poznele copilăriei. Genunchii ne erau plini de julituri şi nu era săptămână să nu venim acasă cu o buză spartă. Paralel cu strada noastră se afla o altă stradă care ne atrăgea în mod deosebit. Prima casă avea instalat un interfon! O maşinărie ciudată care, dacă apăsam un buton, făcea să se audă o voce de femeie tânără care întreba:
- Cine este acolo?
Evident că, după ce apăsam butonul, fugeam de ne sfârâiau călcâiele. Casa era doar cu parter şi presupuneam că locuieşte acolo doar o familie. Nu am reuşit niciodată să vedem cine este doamna, cum arată sau cum este îmbrăcată. Atâta doar ştiam: că are o voce tânără. Teama de a nu fi prinşi sau identificaţi şi pedepsiţi pentru faptele noastre ne făcea să ocolim casa în restul timpului. Anii au trecut.
Săptămânile trecute am avut ceva treabă la o instituţie din zonă. Ninsese, acum era frig, iar zăpada bătătorită făcea ca mersul pe trotuare să devină o acţiune riscantă. Terminasem treaba şi treceam pe strada copilăriei cu intenţia să traversez parcul pentru a ajunge la metrou când, văd o doamnă în vârstă în faţa mea. Merge cu mare grijă, târându-şi picioarele şi uitându-se speriată în toate părţile. În mâna dreaptă duce o sacoşă care flutură. Atât cât mă pricep la fizionomii, pot spune că vârsta ei depăşeşte 80 de ani. Admirând-o pentru curajul ei şi cu înţelegere pentru singurătatea bătrânilor, mă apropii şi îi spun:
- Sărut mâna! Vă deranjez?
Doamna mă fixează cu o privire atentă şi îmi zâmbeşte. Continui:
- Văd că vă este greu cu zăpada asta. Îmi permiteţi să vă ajut?
Doamna îmi zâmbeşte cu ochii şi mă prinde puternic de braţ. Merg încet şi mă simt foarte bine. Mă simt mândru, nu faţă de cei din jur, ci faţă de mine: este vorba de o doamnă în vârstă care mi-a acordat încrederea ei. Fac paşi mici şi atenţi urmărind-o tot timpul. O simt cum se crispează de câteva ori atunci când simte un loc mai alunecos. E îmbrăcată ponosit, hainele îi miros a naftalină şi ghetele îi sunt scâlciate. Mă întreb ce se va întâmpla cu mirosul meu de Gilette amestecat cu Nivea şi alte arome sofisticate atunci când voi avea vârsta ei. Nu simt niciun interes faţă de problemă. Singura mea grijă este doamna din dreapta mea. Ajungem la capătul străzii şi doamna îşi desprinde braţul. Mă gândesc că vrea să traverseze. Bănuind că nu locuieşte departe, o privesc atent şi o întreb:
- Nu vreţi să vă conduc până acasă?
Mă priveşte iarăşi zâmbind şi, fără o vorbă, mă prinde de braţ. Traversăm strada încet, cu paşi mici şi atenţi la denivelări. O simt cum trage de braţ uşor spre dreapta şi o urmez în continuare. Se opreşte, îşi desprinde braţul şi ridic ochii. Suntem în faţa intrării casei cu interfon! Uşa este vopsită cu aceeaşi culoare, iar interfonul este la locul lui. Doar butonul aşteaptă să fie apăsat. Doamna se pregăteşte să deschidă şi atunci îndrăznesc:
- Aici locuiţi?
Doamna se uită atent la mine şi aprobă din cap. Îndrăznesc să continui:
- De când locuiţi aici?
Pentru prima dată de la întâlnirea noastră, doamna îmi vorbeşte cu un glas deosebit de tânăr:
- De când mă ştiu.
Să auzim de bine!

Haideţi să fim buni!