Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Este o după amiază de vară călduroasă. Aştept pe cineva pe bulevard, în faţa magazinului Eva. Căldura îşi spune cuvântul şi doar puţini oameni circulă. Nici bulevardul nu mai e plin de maşini. Puţinii trecători se fofilează prin locurile umbroase, grăbiţi ca să ajungă la primul stabiliment cu băuturi reci. Peste drum de locul unde aştept, văd clădirea Teatrului Nottara. Şi pe acest trotuar situaţia se prezintă identică.
Persoana întârzie şi încep să mă impacientez. Mă plimb prin parcare şi ajung pe trotuarul de la marginea bulevardului. Exact în momentul când o doamnă în vârstă se pregăteşte să intre în farmacia de lângă teatru. Asta nu ar fi o problemă pentru nimeni care nu are un câine de lesă. Dar doamna are. Se uită în stânga, se uită în dreapta şi vede o scrumieră metalică uriaşă, un fel de tomberon de gunoi la o scară ceva mai mică. Se apleacă şi leagă lesa canişului de scrumieră, după care intră liniştită în farmacie. Câinele rămâne cuminte în aşteptare lângă scrumieră.
Minutele trec şi nu se întâmplă nimic. Nici cu persoana pe care o aştept şi nici cu câinele. Aşa că privesc în continuare potaia, aşteptând curios momentul revederii cu stăpâna.
De intrarea în farmacie se apropie o pereche. Un el şi o ea, tineri, veseli şi în blugi. Aproape că intră în farmacie când, flăcăul se întoarce, se aplecă asupra câinelui şi scoate un BAU! răsunător. Câinele se sperie îngrozitor, sare de doi coţi după care o ia la fugă spre Ciclop. Evident, cu scrumiera după el. De ce fugea câinele mai tare, de aceea şi scrumiera zdrongănea mai cumplit. Mă uit la cei doi care se ţineau de burtă de râs. Încerc să mă abţin ca să nu leşin, dar nu reuşesc văzând cum scena capătă proporţii apocaliptice. Schelălăielile canişului se combină cu zdrongănitul scrumierei, ceea ce face ca persoanele aflate pe trotuar cu spatele la câinele care aleargă şi se zbate de zor, să sară ca muşcate de şarpe când acesta se apropie, scoţând ţipete ciudate:
- Ai! Văleu! Uliu! Mamă! Aoleu! Hopa! Sări! Iha! sunt ţipetele care preced goana căţelului ajuns acum undeva, prin dreptul cinematografului Scala. Dar ţopăiturile lor caraghioase nu pot fi descrise în cuvinte.
Să auzim de bine!
Este o după amiază de vară călduroasă. Aştept pe cineva pe bulevard, în faţa magazinului Eva. Căldura îşi spune cuvântul şi doar puţini oameni circulă. Nici bulevardul nu mai e plin de maşini. Puţinii trecători se fofilează prin locurile umbroase, grăbiţi ca să ajungă la primul stabiliment cu băuturi reci. Peste drum de locul unde aştept, văd clădirea Teatrului Nottara. Şi pe acest trotuar situaţia se prezintă identică.
Persoana întârzie şi încep să mă impacientez. Mă plimb prin parcare şi ajung pe trotuarul de la marginea bulevardului. Exact în momentul când o doamnă în vârstă se pregăteşte să intre în farmacia de lângă teatru. Asta nu ar fi o problemă pentru nimeni care nu are un câine de lesă. Dar doamna are. Se uită în stânga, se uită în dreapta şi vede o scrumieră metalică uriaşă, un fel de tomberon de gunoi la o scară ceva mai mică. Se apleacă şi leagă lesa canişului de scrumieră, după care intră liniştită în farmacie. Câinele rămâne cuminte în aşteptare lângă scrumieră.
Minutele trec şi nu se întâmplă nimic. Nici cu persoana pe care o aştept şi nici cu câinele. Aşa că privesc în continuare potaia, aşteptând curios momentul revederii cu stăpâna.
De intrarea în farmacie se apropie o pereche. Un el şi o ea, tineri, veseli şi în blugi. Aproape că intră în farmacie când, flăcăul se întoarce, se aplecă asupra câinelui şi scoate un BAU! răsunător. Câinele se sperie îngrozitor, sare de doi coţi după care o ia la fugă spre Ciclop. Evident, cu scrumiera după el. De ce fugea câinele mai tare, de aceea şi scrumiera zdrongănea mai cumplit. Mă uit la cei doi care se ţineau de burtă de râs. Încerc să mă abţin ca să nu leşin, dar nu reuşesc văzând cum scena capătă proporţii apocaliptice. Schelălăielile canişului se combină cu zdrongănitul scrumierei, ceea ce face ca persoanele aflate pe trotuar cu spatele la câinele care aleargă şi se zbate de zor, să sară ca muşcate de şarpe când acesta se apropie, scoţând ţipete ciudate:
- Ai! Văleu! Uliu! Mamă! Aoleu! Hopa! Sări! Iha! sunt ţipetele care preced goana căţelului ajuns acum undeva, prin dreptul cinematografului Scala. Dar ţopăiturile lor caraghioase nu pot fi descrise în cuvinte.
Să auzim de bine!
Săracul câine, săraca stăpână care va constata lipsa lui... uite-aşa tragediile se pot naşte din fapte mărunte.
RăspundețiȘtergere