Examenul de maturitate

Imagine preluată de pe botosaninecenzurat.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa se numea examenul de bacalaureat odinioară, denumire care, trebuie să recunoaşem, este mult mai plină de semnificaţii.

Din chiar numele avut deducem uşor că nu era doar un examen al cunoştinţelor dobândite, dar şi un examen al maturităţii utilizării cunoştinţelor dobândite.

Vuiesc mijloacele mass media despre rezultatele catastrofale ale recentei sesiuni de bacalaureat. Ştiţi ceva? Asta nu e nimic! Să vedeţi de acum încolo! Şi haideţi să vedem de ce.

Alvin Toffler în al său Şoc al viitorului considera că este nevoie de cel puţin şapte cauze pentru a explica sau genera un fapt. Şi bine făcea pentru că în zilele noastre toţi se întrec în a arăta cu degetul doar un singur vinovat, fie el şcoala, fie el părinţii. Lucrurile nu cred că stau aşa simplist. Şi ca să înţelegem mai bine fenomenul trebuie să facem o departajare între comentariile privind funcţionarea actuală a sistemului de învăţământ şi ceea ce dorim noi de la acest sistem.

În ceea ce priveşte dorinţele noastre ca părinţi sau simpli cetăţeni ai acestei ţări îmi este greu să mă pronunţ. Dar în privinţa funcţionării actualului sistem, o, da, sunt destule de spus.

În primul rând, o vină o poartă părinţii. Ahtiaţi după televizoare cu plasmă sau alte bunuri domestice, părinţii au intrat într-o cursă de câştigare a banilor care are un început, dar nu are un sfârşit. Pornind de la principiul catastrofal de lasă maică, de ce să tragă el acuma, săracul, că am tras noi destul, părinţii refuză să le mai ceară responsabilităţi copiiilor, le împiedică maturizarea şi consideră libertinismul sinonim cu dezvoltarea liberă a viitorului adult. Viitorul adult este învăţat să ocolească greutăţile în loc să le biruie, iar când nici aşa nu izbuteşte, fusta mamei este următoarea soluţie. Nedîndu-i-se atribuţiuni, nu i se cer nici răspunderi, pentru ca, mai apoi, părinţii să recurgă la psiholog ca să afle ce e cu odrasla lor. Mai mult de atât, dintr-o dorinţă care, sper, nu este doar românească, aceştia consideră şcoala nu un loc de întrecere a cunoştinţelor obţinute, ci unul de întrecere al averilor deţinute. Rezultatul pentru chiar promotorii unei astfel de comportări, este acela că, la plecarea spre şcoală, elevul este mai procupat dacă i se asortează pantofii decât dacă şi-a scris rezumatul la română.

În al doilea rând, este vina şcolii. Reformele numeroase, nesfârşite am putea spune, au făcut ca sistemul de învăţământ să fie sinonim cu haosul. Indiferent de salariile primite, profesorii nu mai au aplicaţie pentru meseria lor, nu mai depun interes şi nu îi interesează nici atragerea şi nici pregătirea elevilor. Iar cine dă vina pe sistemul de salarizare spune o mare prostie pentru că, de când e lumea şi pământul, profesorii din România nu au excelat în venituri. Spun asta în perfectă cunoştinţă de cauză pentru că mama a fost profesoară, dar a avut elevi care au căutat-o personal sau la telefon şi la douăzeci de ani după ce nu le-a mai fost profesoară. Într-o oglindă injustă cu părinţii, profesorii arată cu degetul părinţii, uitând că un elev, de cele mai multe ori, stă la şcoală mai multe ore decât cu părinţii lui. Profesorii nu mai sunt interesaţi de actul de învăţământ în totalitatea lui, neglijând orice acţiuni extraşcolare sau de atragere a elevilor.

În al treilea rând este vina sistemului. Un sistem care nu a pus accent pe autoritatea profesorilor, aşa cum sunt ei, buni sau răi, dar profesori, un sistem care nu a impus disciplina elevilor, iar acum se întreabă de ce fumează elevii în curtea şcolii. Un sistem care, an de an a cerut tot mai puţin oferind şi mai puţin. Îmi aduc aminte (şi nu sunt milioane de ani de atunci) că vacanţele mele erau un coşmar şi abia aşteptam începerea şcolii ca să mă liniştesc puţin. Asta pentru că, înaintea intrării în vacanţă, venea profesorul de chimie şi zicea copii, intraţi în vacanţă, aveţi timp, deci faceţi voi douăzeci de probleme, după care venea profesorul de matematică cu aceleaşi solicitări, după care venea cel de fizică cu acelaşi număr de probleme şi cel de română cu zece compuneri. Acum? Pentru elevii de acum, vacanţa este egală cu zero activităţi. Un sistem care nu încurajează munca, care nu încurajează şi răsplăteşte competiţia, un sistem în care au fost desfiinţate (dacă nu mă înşel, de doamna Andronescu) şcolile de meserii, iar acum ne întrebăm de ce vor toţi să facă o facultate.

În al patrulea rând este vina elevilor. Megând pe linia naturală a minimei rezistenţe, elevii au renunţat total şi definitiv la orice dorinţă de autodepăşire, se ştiu susţinuţi de munca părinţilor şi apăraţi de comoditatea acestora. Se terezesc orbi şi neputincioşi în faţa un obstacole care, altădată erau minore, dar care, acum li se par apocaliptice, ceea ce îi face să clacheze fizic sau nervos la prima confruntare. Şmecheriile utilizate cât mai vocal de către părinţii lor devin motto-urile lor, iar simbolurilor lor, mulţumită atât şcolii, cât şi părinţilor, nu mai sunt oamenii care fac sau au făcut ceva, ci cei care nu fac nimic. Necontrolat de către părinţi sau de şcoală, dezinteresul lor ajunge pe asemenea culmi încât întrece instinctul de conservare. Prezenţa camerelor de supraveghere la examene a stârnit asemenea panică nu din cauza unor traume psihologice (false şi alea), ci din cauza limitării posibilităţii copierii, furtul şi înşelăciunea fiind considerate mijlocele optime de reuşită în viaţă în scara lor de valori. Lipsa maturităţii, a conştientizării valorii muncii şi dezinteresul au făcut ca viitorii adulţi să refuze înscrierea la examen de frică să nu fie prinşi copiind, iar cei picaţi să râdă ca proştii, bazându-se pe principiul că au grijă părinţii lui.

Iată că nu am reuşit să găsesc şapte motive (e drept, nici nu m-am străduit destul...), dar cele patru găsite cred că sunt destul de solide şi reale. Personal, nu cred că drama cea mare este numărul mare de căzuţi la examen, ci faptul că aceşti copii sunt viitorii adulţi, care vor trebui să rezolve problemele propriei vieţi şi a celor de lângă ei, că aceşti copii care râd ca proştii că au luat doi vor fi viitorii adulţi care vor avea copii la rândul lor.

Să auzim de bine!