Disputa

Imagine preluată de pe pesca.tur.br

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Disputa este cuvântul la ordinea zilei. Dicţionarul explicativ ne oferă următoarele definiţii: 1. Discuţie în contradictoriu între două sau mai multe persoane ori grupuri de persoane; controversă; 2. Luptă pentru întâietate, pentru tranşarea în favoarea sa a unei rivalităţi; 3. Întrecere sportivă; desfăşurare a unei întreceri sportive. După cum vedem, toate sensurile cuvântului sunt paşnice, benigne.

Ce nu ne spune dicţionarul este faptul că aceste sensuri sunt valabile într-o societate echilibrată, cu o cultură comportamentală. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu este cazul societăţii româneşti contemporane.

Cincizeci de ani de comunism, cu tarele şi mutilările lui sufleteşti au marcat puternic spiritul românilor, mentalităţile comuniste potrivindu-se ca o mânuşă. Să ne amintim de îmbibarea sufletului românesc cu mentalitatea paternalistă cât se poate de evidentă la un pieton salvat în ultimul moment de a fi strivit de maşină, care pieton tot el este nervos şi se răsteşte: Ce, nu ai volan? uitând că el este prima persoană care trebuie să se îngrijească de el.

Sau la sinistraţii care se aleg cu gospodăriile neasigurate demolate în urma vreunui sinistru, pentru ca apoi să reclame preşedintelui că nu li se dau case. Iar exemple de acest gen găsim la orice pas, aproape în orice manifestare individuală.

Această mentalitate grefată pe o cultură deficitară a căpătat noi valenţe după 1989. Valenţe nebănuite, dacă stăm să analizăm bine faptele. Oamenii preferă să ceară ceva decât să lupte singuri pentru a-şi realiza dorinţa. Asta, dacă nu recurg cumva la fapte ilicite... Cine citeşte ştirile imediat post-revoluţionare va rămâne uimit văzând câte familii s-au destrămat pentru că cei doi soţi simpatizau cu partide diferite! Disputa lor trecea cu mult de limitele unui dialog sau a unei controverse, devenea o luptă adevărată. Ochii li se înroşeau, trupul le tremura şi glasurile vibrau de mânie proletară. Adevărul nu este decât unul singur şi îmi aparţine!

Cu timpul, aria disputelor s-a lărgit, cuprinzând întreaga societate. O societate care se lepăda de credinţă cu fiecare zi trecută, o societate în care copii sunt victime ale părinţilor avizi de bani pentru un televizor cu plasmă, o societate care a încurajat un libertinaj prost înţeles şi o indisciplină criminală în numele democraţiei. O societate care nu a vrut, iar când a vrut i-a fost frică să adopte legea. Am fost cu toţii martorii situaţiei paradoxale în care un interlop a intrat în curtea unei secţii de Poliţie pentru a ataca un poliţist cu o sabie sau a numeroaselor cazuri în care oameni au fost ucişi în bătaie pentru o simplă privire care nu a plăcut agresorului. Oamenii şi-au pierdut orice respect faţă de autorităţi şi faţă de lege. Legea o face fiecare aşa cum îi este lui bine, iar disputa s-a transformat în ură. Ca un corolar, adversarul a devenit duşman, omul cu care trebuie să te lupţi până în pânzele albe. Celor care au uitat, le reamintesc că expresia provine de la pânzele albe în care este înfăşurat un mort...

Puştii sau adolescenţii îşi reglează nemulţumirile cu cuţitul în mână, indiferent că este vorba de un coleg sau de un profesor. Mânaţi de interese personale sau de grup, politicienii au emis şi adoptat legi stufoase, interpretabile, greu de aplicat, dar uşor de combătut, ceea ce a permis deschiderea unei adevărate cutii a Pandorei. Frica de a nu-ţi putea impune adevărul propriu a condus la o politizare inimaginabilă a orcărei instituţii în dauna eficienţei, iar efectele le simţim pe pielea noastră. Nenumărate beizadele criminale şi interlopi primejdioşi scăpaţi nu de către avocaţi, ci chiar de justiţie, aproape că au anulat orice încredere în această instituţie.

Răul a devenit partea din noi cea mai pregnantă, acţionăm mânaţi de interese personale meschine, aidoma hoardelor care năvălesc în spitale şi omoară medicii în bătaie pentru că nu le place privirea lor. Nu mai ştim să ne impunem puterea minţii prin cuvinte, dar stăpânim la perfecţie cum să ne impunem puterea fizică prin pumni sau cuţite. Nu mai ştim să ne argumentăm părerile, ştim doar să le impunem, pentru că nu mai tratăm cu un adversar, ci cu un duşman.

Să auzim de bine?