Urcatul în alergare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa cum vă spuneam într-o postare precedentă, în timpul şcolii de ghizi soarta noastră fuse crudă astă dată. Şi mă opresc aici cu citatul din Bolintineanu. Ghinionul (sau norocul nostru) e că instructorii noştri chiar intenţionează să scoată ghizi din noi. Iar pentru atingerea acestui scop nu precupeţesc niciun efort, nicio acţiune permisă de lege.
Una din primele acţiuni a fost separarea inumană a grupului de fete de cel de băieţi cu ocazia excursiilor de antrenament de la sfârşitul fiecărei săptămâni. Multe lacrimi au curs la aflarea veştii şi multe suflete au rămas îndurerate. La orice se aşteptau bieţii oameni suferinzi, dar la aşa ceva ba. S-au invocat întru apărare argumente ţinând de întregirea viitoarelor presupuse familii, argumente legate de tratamentul diferitelor boli, dar nimic nu a clintit decizia instructorilor.
O a doua măsură luată este cea de astăzi. Ni se spune fără nicio jenă că vom merge cu trenul până în Sinaia, după care vom urca pe jos până la Cota 1400. Ca să ne încălzim puţin muşchii. De acolo, drumul până la Cota 2000 îl vom face ceva mai repede pentru că va fi în alergare.
Ne uităm abulici unii la alţii. Adică cum alergare? Cu rucsacurile în spate şi îmbrăcaţi cu echipamentul de munte? Hai să fim serioşi, la aşa ceva nu s-a gândit nici bătrânul rege Augias când l-a pus pe sărmanul Hercules să facă nişte lucrări nu tocmai curate... În mod absolut normal ne bufneşte râsul. Doamne, ce ne vom mai distra! „Instructorii noştri sunt cu adevărat nişte oameni glumeţi” sunt vorbele care circulă din compartiment în compartiment.
Iată-ne ajunşi în Sinaia. Coborâm, ne aranjăm echipamentele în mod regulamentar şi pornim în monom spre Cota 1400. Mulţi dintre noi sunt civili nevinovaţi, oameni care au fost pe munte până acum doar ca să se îmbete criţă pe la vreo cabană. În cel mai bun caz, paltonari, adică turişti de sfârşit de săptămână, cărora li se pare normal să parcurgă cărările de munte îmbrăcaţi cu paltoane şi cu pantofi cu toc. Instructorii au pornit de la metoda că, cel mai bine îl înveţi pe un om să înoate dacă îl arunci direct în apă adâncă. Aşa că nu ne spune nimeni nimic nici să ne îmbrăcăm, nici să ne dezbrăcăm. După primul sfert de oră apar şi primele picături pe feţele noastre. Nu sunt de ploaie, ci de transpiraţie. Dar nu contează pentru că şi dacă ar ploua nu s-ar observa nimic, într-atât de uzi suntem de transpiraţie. Cu ultimele licăriri de inteligenţă, unul din noi dă semnalul zicând:
- Fraţilor, eu îmi scot geaca şi îi dau foc!
- Nuu, să nu cumva să faci asta! zbierăm cu toţii le el. Căldura degajată o să ne facă să transpirăm mai rău!
Dar îi urmăm exemplul înţelept cu scosul scurtei. Marşul mai continuă zece minute cu acelaşi ritm funebru, până un altul ne anunţă:
- Fraţilor, eu îmi scot şi puloverul!
Ce spune nu ni se pare deplasat şi, fără o vorbă pentru că nu putem din cauza gâfâielilor, îi urmăm gestul ca nişte oi lipsite de personalitate. Aşa ajungem la Cota 1400 unde ne oprim pentru o scurtă haltă de ajustare. Greşeală fatală. Pentru că, instantaneu ne îngheaţă pe corp cămăşile ude. Simţim cuţitele frigului până în mijlocul tarsienelor şi calcaneului şi ne apucă la fel de instantaneu dârdâitul. Cu dinţii clănţănind îl întrebăm pe instructor ce facem de aici încolo. Rumen la faţă de atâta mers pe munţi, omul ne răspunde prompt:
- Exact ce am spus. O luaţi la fugă până sus.
Respiraţiile noastre îşi încetinesc ritmul, inimile la fel. Ne uităm în sus şi vedem Cota 2000 tocmai hăăăt, departe, în vârf. Ne uităm în jos şi vedem oraşul tocmai hăăăt, în fundul văii. Se pare că suntem încolţiţi, nu avem nicio scăpare. Am căzut într-o capcană de partizani, ce să mai discutăm.
- Pe bune? îl mai întrebăm noi pentru că speranţa moare ultima.
- Îhî, ne răspunde el pe un ton care nu admitea replică.
Aşa că, ne mai uităm odată unii la alţii şi începem o alergare uşoară. Gâfâielile încep să se audă deja de la două persoane distanţă. Curând, descoperim că ne-a dispărut tremuratul, lucru care ne dă o doză bună de curaj. Continuăm în acelaşi ritm şi observăm că ne dispare şi senzaţia de frig. Dar încep să iasă aburi din noi. Curând, cantitatea de aburi degajată de grup este comparabilă cu cea a unei locomotive cu aburi din seria 50.000. Ulterior, vorbind cu sinaioţii, am aflat că unii din ei, la vederea norului de aburi pe coasta muntelui au estimat că va începe ploaia în cel mult cincisprezece minute. Emanaţiile termale sunt însoţite de cele mai grele expresii posibil de auzit din gura unor oameni care urcă un munte alergând:
- Ahl nhaibhii shă fhie hăla cahre mhai phune vhreo ţigharhă în ghură!
- La-la-la să că-că a-a jun-jun-gem noi-noi î-î na-na-poi!
- Taci că-mi iei oxigenul!
- Boule, dă-te din drum că, dacă mă opresc, nu mai pot pleca!
- Fumaaat? Să-l mai văz pă frunu’ cu ţigarea în gură!
- M-aţi sinucis! Nicule, să o suni tu pe maică-mea că ai număru’ de acasă!
- O sun, dar îmi laşi mie moştenire bocancii tăi!
Şi multe alte vorbe grele asemănătoare pe care hârtia cu greu le rabdă. Ca să aveţi o imagine mai vie, vă sugerez să recitiţi celebrele versuri “În genunchi cădeau pedeştrii/ Colo, caii se răstoarnă etc”. Mulţi au albit atunci cu oasele lor plaiurile noastre mioritice dar, din oftat în oftat şi din blestem în blestem am ajuns la ţinta impusă. Ne oprim consternaţi. Ne uităm în jur şi nu ne vine a crede. Da, suntem noi şi suntem ajunşi sus, la Cota 2000. Vântul ne usucă instantaneu cămăşile scorţoase de transpiraţie. Cu hainele trosnind, ne întoarcem unul spre altul.
- Uraaa! izbucneşte stins un geamăt unanim.
Zâmbind pe sub mustaţă, instructorul ne preia pentru acţiunile următoare.
Cele două zile trec şi ne întoarcem la domicilii. Pe drum, cuvântul de ordine a fost că o asemenea întâmplare va fi pomenită şi nepoţilor noştri pentru că nimeni, niciodată, nu a făcut şi nu va mai face aşa ceva.
Aiurea! În excursia următoarea am repetat figura. Dacă vă spun că la sfârşitul cursului unii din noi mai erau în stare să şi fluiere după ce ajungeam sus, n-o să mă credeţi...
Să auzim de bine!